ICCJ. Decizia nr. 6824/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6824/2012
Dosar nr. 17968/3/2011
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10 martie 2011, reclamantele L.L. şi L.A.G. au formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 25 din 26 iulie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, de pe lângă Primăria Municipiului Bucureşti, in ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor datorate acestora pentru terenul expropriat, situat în Bucureşti, str. G.I.S., sector 1, solicitând anularea parţiala a acestei hotărâri de stabilire a despăgubirilor cu privire la cuantumul despăgubirilor in integralitatea lor, incluzând prejudiciul creat cât şi valoarea reală a imobilului format din teren şi construcţii expropriat;
Anularea parţiala a hotărârii cu privire la imobilul (teren şi construcţii) care urmează a fi expropriat; obligarea expropriatorului să achite contravaloarea reală a imobilului (teren şi construcţii) expropriat şi a prejudiciului concret cauzat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2151 din 13 decembrie 2010 a admis excepţia tardivităţii şi a respins contestaţia, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată, nr. 25 din 26 iulie 2010 emisă de Municipiul Bucureşti, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus consemnarea despăgubirii de 16.025 RON în favoarea expropriaţilor L.L. şi L.A.G., pentru imobilul teren de 12 mp, situat în Bucureşti, str. G.I.S., sector 1.
Hotărârea menţionată a fost comunicată contestatoarelor la 16 august 2010, astfel cum reiese din confirmările de primire ataşate la dosar.
Conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, act normativ în baza căruia s-a emis hotărârea contestată, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2), se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
În consecinţă, termenul de 30 de zile menţionat mai sus, care a început să curgă la 16 august 2010, era împlinit la data sesizării tribunalului cu prezenta contestaţie (10 martie 2011), care apare astfel ca tardiv formulată.
A mai reţinut instanţa de fond că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, întrucât acest act normativ a intrat in vigoare în decembrie 2010, când deja se împlinise termenul de decădere prescris de Legea nr. 198/2004, cu consecinţa pierderii dreptului de a contesta hotărârea în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, fiind inadmisibilă o eventuală renaştere a acestui drept odată cu intrarea în vigoare a legii noi.
Dispoziţiile din legea nouă se aplică doar hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii emise în condiţiile legii noi, hotărârile date conform legii vechi, nr. 198/2004, rămânând supuse procedurilor şi termenelor de contestare stabilite prin legea veche, cu atât mai mult cu cât termenul de decădere pentru introducerea contestaţiei era deja împlinit la momentul intrării în vigoare a legii noi.
Prin decizia nr. 25A din 21 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamante.
Deşi apelul a fost nemotivat, instanţa, analizând temeinicia hotărârii primei instanţe, a reţinut că hotărârea contestată a fost emisă în temeiul şi cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 198/2004 şi de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, astfel că legalitatea acestui act nu poate fi examinată decât prin prisma dispoziţiilor legale care au fundamentat adoptarea lui, potrivit principiului „tempus regit actum".
Procedura de notificare, de acordare a despăgubirilor şi de contestare a acestora, reglementate de Legea nr. 255/2010, publicată în M.Of. nr. 35 din 20 decembrie 2010, nu se poate aplica decât exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, pentru a nu se încălca principiul neretroactivităţii legii civile prevăzut de art. l din vechiul C. civ. şi art. 6 alin. (1) din noul C. civ.
De altfel, nou act normativ nu abrogă Legea nr. 33/1994, ci prevede imediata aplicare a noilor dispoziţii „pentru continuarea realizării obiectivelor" în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare - art. 32 din Legea nr. 255/2010, situaţia în speţă, de contestare a hotărârii Comisiei pentru Aplicare a Legii nr. 198/2004, neîncadrându-se în aceste dispoziţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Arată că instanţa de apel a omis aspectul temporalităţii Legii nr. 198/2004, art. 9 alin. l, legea fiind înlocuită în material exproprierii de dispoziţiile speciale şi derogatorii reglemenate de Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994, faţă de care s-a raportat cauza de faţă.
Hotărârea ce face obiectul contestaţiei a fost comunicată reclamantelor la data de 10 august 2010, iar contestaţia împotriva acesteia a fost înregistrată sub nr. 17968/3/2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10 martie 2011 prin contestaţia înregistrată sub nr. 43270/3/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, formulată la 9 septembrie 2010, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, termenul general de prescripţie a fost întrerupt.
Reiterează susţinerile ce au făcut obiect al cererii introductive de instanţă şi arată că, la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu s-au respectat art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. l din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens în care reţine următoarele:
Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.
În speţă, se constată că împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamantele, fără a-l motiva. Întrucât apelul nu a fost motivat, instanţa de apel, în baza art. 292 alin. (2) C. proc. civ. s-a pronunţat în fond, pe baza motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor administrate la prima instanţă.
Conform art 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie decizia Curţii de Apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra aspectelor invocate de reclamante prin cererea de recurs, astfel încât, sunt inadmisibile motivele de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată critici care nu au fost invocate în apel.
Ori, în această situaţie, toate susţinerile reclamantelor din cadrul recursului constituie critici noi, formulate omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanţei de apel.
În consecinţă, recursul declarat de reclamante este nefondat şi va fi respins, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele L.L. şi L.A.G. împotriva deciziei nr. 125A din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6827/2012. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6791/2012. Civil. Excepţie de... → |
|---|
