ICCJ. Decizia nr. 6886/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6886/2012
Dosar nr. 6611/3/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1638 din 28 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta T.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, s-a dispus anularea dispoziţiei din 09 februarie 2009 şi a fost obligat pârâtul să emită, în favoarea petentei, dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 303 m.p. şi construcţiile edificate pe acest teren şi, în prezent, demolate, imobil situat în Bucureşti, str. M.B. (fostă L.) nr. 217 bis, sectorul 3, imposibil de restituit în natură.
A reţinut Tribunalul că, prin dispoziţia contestată, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului sus-menţionat, întrucât exproprierea bunului s-a efectuat în baza Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, pe numele altui proprietar.
În cauză, s-a probat calitatea de persoană îndreptăţită a petentei, reţinându-se că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul acesteia, A.I., fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Deşi, în cuprinsul actului de preluare a imobilului, s-a făcut menţiunea că proprietarul bunului este T.N.C., acesta figurând la poziţia 97 din anexa în care sunt evidenţiate persoanele expropriate, nu rezultă că, ulterior anului 1985, autorul reclamantei ar fi înstrăinat imobilul.
Potrivit notei de reconstituire întocmite în dosarul administrativ, în prezent, întreaga suprafaţă de teren este afectată de elemente de sistematizare, astfel că imobilul nu poate fi restituit în natură.
A apreciat prima instanţă că, în speţă, îşi găsesc aplicarea prevederile art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005), în raport de care, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile se stabilesc prin echivalent; în situaţia în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus măsura ocupă terenul în întregime, persoana îndreptăţită poate obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a concluzionat că emitentul dispoziţiei contestate a făcut o aplicare greşită a legii speciale de reparaţie, din dovezile administrate rezultând că autorul petentei a fost proprietar la momentul preluării.
Împotriva sentinţei a promovat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. M.B., (fostă str. L.) a aparţinut numitului Ş.N., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 12 noiembrie 1890 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
După decesul autorului comun, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie s-a transmis fiicelor acestuia, pentru ca, ulterior, prin actul de împărţeală voluntară nr. V2. din 05 martie 1920, bunul să devină proprietatea exclusivă a numitei A.M. (născută N.); de pe urma acesteia au rămas ca moştenitori A.I. şi N.O. (certificat de moştenitor nr. M1. din 17 aprilie 1980), iar de pe urma lui N.O. a rămas unic moştenitor A.I. (certificat de moştenitor nr. M2. din 24 mai 1985), care a fost moştenit la rândul său de reclamanta T.M. (certificat de moştenitor nr. M3. din 10 mai 2000).
Prin adresa nr. 437 din 28 ianuarie 2003, Primăria Sector 3 - Direcţia Venituri, Impozite şi Taxe Locale confirmă împrejurarea că, în privinţa imobilului situat în str. L. (fostă G.P.), sector 3, pentru care, în perioada 1952 - 1980, a fost impusă numita N.M. (teren în suprafaţă de 300 m.p. şi construcţie), matricola a fost rectificată succesiv, pe numele N.O. şi A.I. după 1980, respectiv pe numele A.I. după 1985 „pentru aceeaşi masă impozabilă”.
În raport de cele arătate nu se poate reţine că persoana care a formulat notificarea nu a anexat şi înscrisurile care probează dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv calitatea de moştenitor al fostului proprietar.
A susţinut apelantul că actele anexate dosarului de notificare şi depuse ulterior în faza procesuală a fondului nu pot fi considerate doveditoare pentru deţinerea imobilului, de vreme ce, în cuprinsul decretului de expropriere, este evidenţiat la rubrica „persoană expropriată” numele altei persoane decât cel al autorului contestatoarei.
Este adevărat că dispoziţiile actului normativ special de reparaţie stabilesc că persoana care figurează în decretul de expropriere este presupusă că deţine imobilul sub titlu de proprietar, dar o atare soluţie se circumscrie ipotezei inexistenţei unor dovezi care să ateste o altă situaţie juridică a bunului.
Or, în cauză, din materialul probator administrat se desprinde concluzia că numitul T.N.C., pe numele căruia a operat exproprierea, nu se regăseşte printre subiectele care au beneficiat de transmisiunea succesivă a bunului de la autorul comun şi până la autorul direct al reclamantei şi nici ulterior, până la momentul incidenţei actului normativ de preluare a imobilului în proprietatea statului, aspect confirmat şi de lipsa evidenţelor de natură fiscală ulterioare anului 1985.
Prin adresa nr. A1. din 19 iunie 2003, Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, cadastru transmite că, potrivit evidenţelor cadastrale întocmite în anul 1986, imobilul situat în str. L., sector 3 (teren 215 m.p. din care 86 m.p. construcţie) este înscris cu titlu de proprietate particulară pe numele lui A.I. şi M.V.E. (posesori parcelă la data întocmirii evidenţelor) şi a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, în anexa 1, poziţia 96 fiind înscrisă M.V.E.
Prin adresa nr. A2. din 14 decembrie 2007, aceeaşi instituţie arată că imobilul care, la nivelul anului 1940, era situat pe str. G.P., a fost înscris în evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986 ca fiind situat pe str. L., cu titlu de proprietate particulară, pe numele lui M.I. şi M.V.E. (posesori parcelă) şi a fost expropriat pe adresa str. L. în temeiul Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, în anexa 1, fiind înscris T.N.C.; totodată, se precizează că imobilul care, la nivelul anului 1940, era situat pe str. G.P., a fost înscris în evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986 ca fiind situat pe str. L., sector 3 şi a fost expropriat cu aceeaşi adresă, în temeiul aceluiaşi act normativ şi pe numele aceleiaşi persoane.
Se constată din verificarea conţinutului relaţiilor referitoare la situaţia juridică a imobilului situat la momentul dobândirii de către autorul comun, Ş.N., pe str. L., că informaţiile nu sunt corelate şi mai mult, că persoana care figurează înscrisă în actul de expropriere nu apare menţionată în vreo evidenţă întocmită ulterior anului 1985 în privinţa imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, din cuprinsul adresei nr. A3. din 17 aprilie 2007 emisă de Societatea C.M.P. reiese că, pentru spaţiul situat în str. L., nu a fost întocmit contract de închiriere cu I.C.R.A.L. T., dar că societatea a avut ca salariat pe numitul T.N.C.
Lipsa contractului de închiriere pentru spaţiul menţionat este determinată de împrejurarea că locaţia nu figurează în evidenţele SC T. SA (aspect ce rezultă din adresa nr. A4./2006 dosar fond), ceea ce nu exclude, însă, posibilitatea ca societatea să fi desfăşurat activitatea de profil la adresa respectivă, iar măsura exproprierii să vizeze persoana care se afla la momentul de referinţă în imobil, astfel putând fi explicată şi menţiunea numelui salariatului în lista anexă a actului de expropriere.
În legătură cu necesitatea administrării unor dovezi în scopul identificării imobilului, Curtea a apreciat că, în cauză, înscrisurile anexate sunt lămuritoare sub acest aspect, imobilul fiind delimitat în privinţa amplasamentului şi întinderii sale, astfel cum rezultă şi din cuprinsul notei de reconstituire întocmite cu ocazia instrumentării dosarului de notificare.
Nici cu privire la despăgubirile, eventual, încasate de persoana îndreptăţită nu există nelămuriri, de vreme ce, prin adresa nr. A5. din 16 mai 2006, SC A. SA infirmă o astfel de ipoteză.
În sfârşit, soluţionând contestaţia, prima instanţă a stabilit în sarcina intimatului obligaţia emiterii dispoziţiei cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, sens în care nu se poate reţine că a procedat la soluţionarea în fond a notificării cu nesocotirea dispoziţiilor de substanţă şi de procedură cuprinse în actul normativ special de reparaţie.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susţinând următoarele:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecata a respins, în mod eronat, ca nefondat, apelul Municipiului Bucureşti, reţinând, în considerentele hotărârii pronunţate, faptul că, din verificarea conţinutului relaţiilor referitoare la situaţia juridică a imobilului situat, la momentul dobândirii de către autorul comun, Ş.N., pe str. L. se constată că aceste informaţii nu sunt corelate, iar persoana care figurează în actul de expropriere nu apare menţionată în vreo evidenţă ulterior anului 1985 în privinţa imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, s-a considerat greşit că, din cuprinsul adresei nr. A3. din 17 aprilie 2007 emisă de către Societatea C.M.P. ar reieşi că, pentru spaţiul situat în str. L. bis, nu e întocmit contract de închiriere cu I.C.R.A.L. T., dar că societatea a avut ca salariat pe numitul T.N.C.
În opinia instanţei de apel, lipsa contractului de închiriere pentru spaţiul în discuţie ar fi cauzată de împrejurarea că locaţia nu figurează în evidenţele SC T. SA, ceea nu exclude însă posibilitatea ca societatea să fi desfăşurat activitatea de profil la adresa respectivă, iar măsura exproprierii să vizeze persoana care se afla la momentul de referinţă în imobil, în acest fel putând fi explicată şi menţiunea numelui salariatului în anexa actului de expropriere.
De asemenea, în ceea ce priveşte necesitatea administrării unor dovezi în scopul identificării imobilului, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, înscrisurile anexate sunt lămuritoare sub acest aspect, imobilul fiind delimitat în privinţa amplasamentului şi întinderii sale, astfel cum ar rezulta şi din cuprinsul notei de reconstituire întocmite cu ocazia instrumentării dosarului de notificare, fiind lămurită şi chestiunea eventualelor despăgubiri încasate de către persoana îndreptăţită, în condiţiile în care, prin adresa nr. A5.din 16 mai 2006, SC A. SA ar fi infirmat această ipoteză (a încasării despăgubirilor).
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a concluzionat că instanţa de fond, soluţionând contestaţia, ar fi stabilit în sarcina pârâtului obligaţia emiterii dispoziţiei cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, sens în care nu s-ar putea reţine că ar fi procedat la soluţionarea în fond a notificării cu nesocotirea dispoziţiilor de substanţă şi de procedură cuprinse în actul normativ special de reparaţie (Legea nr. 10/2001).
Soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, din examinarea actelor dosarului administrativ format în urma notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, dar şi a dosarului cauzei, rezultă că dispoziţia Primarului General al municipiului Bucureşti din 09 februarie 2009 a fost emisă în mod corect, în sensul respingerii notificării intimatei-reclamante T.M.
În speţă, nu s-a făcut dovada deţinerii proprietăţii notificate, în decretul de expropriere apărând o altă persoană decât autorul reclamantei, şi anume T.N.C. (de la care s-a preluat, în proprietatea statului, imobilul litigios).
Actele depuse de către intimata-contestatoare nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în sensul art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
În aceste condiţii, soluţia instanţei de apel apare ca fiind (dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi H.G. nr. 498/2003).
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de pârât, în sensul schimbării sentinţei şi respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
În drept, cererea de recurs a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare.
În raport de susţinerile formulate, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Astfel cum s-a arătat în precedent, recurentul, în prima parte a cererii de recurs, redă în integralitate considerentele deciziei atacate, fără să aducă, însă, critici de nelegalitate deciziei, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în fundamentarea căii de atac fiind invocat în mod formal.
În partea finală a cererii, recurentul susţine că nu s-a dovedit deţinerea proprietăţii notificate de către autorul reclamantei, în raport de înscrierea unei alte persoane în decretul de expropriere, precum şi faptul că înscrisurile de la dosar nu fac dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului.
Or, aceste critici pun în discuţie situaţia de fapt în raport de probele administrate în cauză, sub aspectul calităţii de proprietar a autorului reclamantei, la data preluării, asupra imobilului notificat, şi nu mai pot fi examinate de prezenta instanţă, faţă de structura actuală a recursului.
Motivul de casare care permitea reevaluarea situaţiei de fapt în urma unei alte interpretări a probelor administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 11.2 din O.U.G. nr. 138/2000.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu se încadrează în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, neexistând motive care să poată fi examinate şi din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6890/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6917/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
