ICCJ. Decizia nr. 6895/2012. Civil. Restituire metale preţioase. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6895/2012
Dosar nr. 9230/1/2011
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. de mai sus revizuenţii J.G.A., J.I.R.D., M.A.G. şi F.C. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 5488 din 5 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Dosar nr. 38462/1/2004 în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel recurenţii au susţinut că la data de 16 octombrie (fără a menţiona şi anul) au descoperit un înscris doveditor care nu s-a aflat nici în posesia lor şi nici a antecesorului lor, înscris care dacă ar fi fost cunoscut de instanţă ar fi determinat o altă soluţie, respectiv respingerea recursului, în condiţiile în care înscrisul doveditor este un testament olograf datat cu 25 decembrie 1983 scris de numitul S.M. şi din care rezultă că acesta a testat în favoarea lui V.E. toată averea inclusiv bijuteriile din aur, şi valuta confiscată de la acesta în 1986.
Ca atare, revizuenţii învederează că faţă de acest înscris descoperit abia acum, din care rezultă fără dubii că moştenitorul lui S.M. este V.E., consideră că J.I. este îndreptăţit a solicita instanţei obligarea intimaţilor la restituirea bunurilor din aur şi valută pe care le-a avut S.M. şi pe cale de consecinţă V.E.
Examinând decizia a cărei revizuire se solicită în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia civilă nr. 5488 din 5 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile pârâţilor Banca Naţională a României Sucursala Bihor şi Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P. Bihor împotriva deciziei civile nr. 499 din 17 mai 2004 a Curţii de Apel Oradea, s-a modificat decizia recurată, şi s-a respins apelul reclamantului J.I. împotriva sentinţei civile nr. 368 din 12 aprilie 2003 a Tribunalului Bihor, secţia civilă, dispunându-se în temeiul art. 4042 C. proc. civ. şi restabilirea situaţiei anterioare executării.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 368/C din 16 aprilie 2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că, din înscrisurile administrate în cauză, reiese că bunurile ridicate prin procesele-verbale de percheziţie din 29 ianuarie 1986, au aparţinut numitului S.M., în locuinţa căruia au fost găsite, confiscate ulterior legal pe baza ordonanţei emise de Procuratura judeţului Bihor, prin care s-a constatat că au provenit ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni, reclamantul nedovedind că antecesorul său a avut domiciliul în Oradea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, susţinând că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că bijuteriile şi valuta ridicate în 29 ianuarie 1986 de organele de miliţie, ar fi aparţinut lui S.M., trecând cu uşurinţă peste conţinutul înscrierilor din acele acte şi peste declaraţiile martorilor audiaţi, din care rezultă că antecesorul său era un reputat inginer şi inventator, care se bucura de sprijinul Comunităţii Evreieşti din Oradea, locuind în curtea acestei Comunităţi, împreună cu S.M., cu care era văr. Din probatoriul administrat reiese şi faptul că autorul reclamantului este cel care a făcut achiziţiile de bijuterii şi valută, ce au făcut obiectul confiscării.
Prin decizia civilă nr. 499 din 17 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentinţa civilă atacată, a admis acţiunea, a obligat pârâta Banca Naţională a României - Sucursala Bihor să restituie reclamantului bunurile sau contravaloarea metalului preţios conţinute în respectivele obiecte, calculată la preţul practicat de Banca Naţională a României la data plăţii, dacă bunurile nu se regăsesc fizic şi a obligat pârâţii Banca Naţională a României - Sucursala Bihor şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bihor să plătească reclamantului suma de 3.475.935.758 RON reprezentând contravaloarea la zi a mijloacelor de plată străine, confiscate conform procesului-verbal din 29 ianuarie 1986.
Instanţa de recurs a reţinut că situaţia de fapt în speţa de faţă este cea stabilită şi reţinută, în mod corect, de către instanţa de fond, în sensul că, bunurile ridicate prin procesele-verbale de percheziţie din 29 ianuarie 1986 au aparţinut lui S.M., iar nu antecesorului reclamantului, V.E.
Astfel, în procesele-verbale încheiate la 29 ianuarie 1986 (Dosarul nr. 5229/2001 al Judecătoriei Oradea), se menţionează efectuarea percheziţiei domiciliare în locuinţa lui S.M., unde au fost găsite obiecte din metal galben, precum şi valută, enumerate în cuprinsul respectivelor acte. La acelaşi dosar, se află rezoluţia nr. 32/P/12 aprilie 1986 a Procuraturii Judeţene Bihor, emisă în cauza privind pe S.M., prin care s-a dispus confiscarea în favoarea statului a obiectelor ridicate, precum şl a valutei, menţionându-se şi infracţiunile pentru care acesta era cercetat, iar la fila XX. se află autorizaţia de percheziţie emisă în acelaşi dosar pe numele lui S.M.
La data de 30 noiembrie 1996, în faţa notarului public P.P. din Marghita, a fost semnat şi autentificat testamentul lui V.E. şi, la aceeaşi dată, a fost autentificată procura prin care autorul reclamantului îl împuterniceşte pe acesta să îl reprezinte pentru recuperarea valorilor de care a fost deposedat abuziv, în enumerarea exemplificativă a acestora, neregăsindu-se bijuterii şi valută, ci doar monede de colecţie, tablouri şi documente.
De asemenea, în faza procesuală a apelului au fost administrate în cauză înscrisuri care se coroborează cu cele mai înainte invocate, rezultând că obiectele şi valuta confiscate la data de 29 ianuarie 1986 au fost în poprietatea lui S.M.
În acest sens, în adresa nr. A1. din 12 noiembrie 2003, Banca Naţională a Românei - Sucursala Municipiului Bucureşti confirmă depozitarea în tezaurul Banca Naţională a României a unor obiecte din metale preţioase provenite din confiscările făcute în anul 1986, de la S.M. din Oradea (Dosarul nr. 2168/2003 al Curţii de Apel Oradea), iar în Avizul privind valorificarea unor corpuri delicte, emis la Oradea, în data de 22 noiembrie 1988, se menţionează valorile ridicate de la S.M. din Oradea şi expertizate la 1 noiembrie 1988.
În acest sens, în adresa nr. A1. din 12 noiembrie 2003, Banca Naţională a Românei - Sucursala Municipiului Bucureşti confirmă depozitarea în tezaurul Banca Naţională a României a unor obiecte din metale preţioase provenite din confiscările făcute în anul 1986, de la S.M. din Oradea (Dosarul nr. 2168/2003 al Curţii de Apel Oradea), iar în Avizul privind valorificarea unor corpuri delicte, emis la Oradea, în data de 22 noiembrie 1988, se menţionează valorile ridicate de la S.M. din Oradea şi expertizate la 1 noiembrie 1988.
În fine, acelaşi dosar, se regăsesc adresa de înaintare către Banca Naţională a României - Sucursala Bihor, la data de 26 februarie 1986, a obiectelor de metale preţioase ridicate de la S.M. din Oradea, precum şi expertiza tehnică de specialitate privind „cauza S.M.”.
Pe de altă parte, este evident că proba testimonială, administrată în cauză în susţinerea acţiunii introductive (Dosarul nr. 5229/2001 al Judecătoriei Oradea), precum şi declaraţia extrajudiciară de martor, nu se coroborează cu actele aflate la dosar şi nu au relevanţă juridică faţă de înscrisuri, în majoritate reprezentând acte oficiale, ce emană de la autorităţi şi instituţii ale statului.
Nici procesul verbal de predare - primire încheiat de F.E., în calitate de Preşedinte al Comunităţii Evreilor din Oradea, aflat la dosarul de apel, depus de reclamant în faza procesuală a apelului şi invocat în susţinerea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată, nu se coroborează cu celelalte înscrisuri administrate în cauză şi, mai mult, forţa lui probantă este afectată de faptul că nu este datat şi nu este certificat de către reclamant, în sensul că acesta este conform cu originalul.
Din cele ce preced, rezultă că, reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 1169 C. civ. şi nu şi-a dovedit cererea, înscrisurile depuse de părţi în cauză conducând la concluzia că, situaţia de fapt este cea mai-sus reţinută şi analizată, şi, pe cale de consecinţă, acţiunea se priveşte ca neîntemeiată, recursurile urmând a fi admise.
Ca urmare, în temeiul art. 4042 C. proc. civ., se va dispune şi restabilirea situaţiei anterioare executării, având în vedere că recurenta-pârâtă Banca Naţională a României - Sucursala Bihor a depus la dosar acte cu care face dovada că hotărârea atacată a fost executată.
Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocându-se descoperirea la 16 octombrie (fără a se arăta însă şi anul) unui înscris - testament olograf, ce în opinia revizuienţilor reprezintă un înscris doveditor, care dacă ar fi fost cunoscut de instanţă ar fi fost determinant în darea soluţiei în recurs.
Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate solicita, „dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanţe penale sau administrative, pe care ea s-a întemeiat”.
Din cuprinsul textului legal sus evocat, rezultă că prima ipoteză se referă la descoperirea de înscrisuri doveditoare, când partea care a pierdut procesul dovedeşte existenţa unor înscrisuri care au fost reţinute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Ca atare, pentru a se invoca acest motiv de revizuire şi a fi admisibilă cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - partea interesată să prezinte un înscris nou care să aibă forţă probantă prin însuşi; - înscrisul invocat să fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită; - înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; - înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă, cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
Or, raportând cele expuse la situaţia invocată de revizuienţi, este de reţinut că înscrisul invocat nu îndeplineşte cerinţele cumulative cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-a făcut dovada reţinerii lui de partea adversă, sau imposibilitatea prezentării lui dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor.
Or, nefiind îndeplinite cumulativ, cerinţele de admisibilitatea cererii de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., rezultă fără posibilitate de echivoc că este incidentă excepţia inadmisibilităţii, motiv pentru care urmează a se respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, revizuirea formulată de revizuenţii J.G.A., J.I.R.D., M.A.G., F.C. împotriva deciziei nr. 5488 din 5 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6896/2012. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 6892/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
