ICCJ. Decizia nr. 6953/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6953/2012
Dosar nr. 10358/2/2010
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2005, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâţii K.E. şi K.G., Ministerul Finanţelor Publice, G.E. şi G.M.A., solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor civile, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 aprilie 1950 - 3 august 2004, respectiv valoarea lucrărilor necesare pentru înlăturarea deteriorărilor aduse imobilului în litigiu.
S-au invocat, în esenţă, efectele Sentinţei civile nr. 130 din 20 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Galaţi, prin care s-a admis acţiunea reclamantei, pârâtul Consiliul Local Galaţi şi intervenienţii fiind obligaţi să-i lase reclamantei, în deplină proprietate, imobilul în litigiu - sentinţa fiind definitivă prin Decizia civilă nr. 132 din 26 septembrie 3003 a Curţii de apel Galaţi şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 781 din 29 mai 2007, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea reclamantei, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, a anulat cererea reconvenţională formulată de pârâtele G.E. şi G.M.A., a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii K.G. şi K.E.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât imobilul a fost vândut, statul nemaifiind posesor încă din anul 1996.
S-a reţinut totodată că reclamanta nu a dovedit că deteriorările la imobil nu s-au produs prin acţiunea pârâţilor, respectiv că nu s-a demonstrat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin Decizia civila nr. 108 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor K., a admis apelul reclamantei-pârâte C.V., a dispus restituirea taxei de timbru, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei în cererea reconvenţională şi, drept consecinţă, a respins cererea reconvenţională pe acest temei, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin Decizia civila nr. 3377 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei C.V. - singura cerere de recurs formulată în cauză - a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare.
În esenţă, s-a reţinut că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul tuturor criticilor de nelegalitate ale apelantei-reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 234 A din 2 martie 2011, Curtea de apel Bucureşti a admis apelurile reclamantei şi al pârâţilor K.E. şi K.G., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În apelul declarat de către pârâţi, s-a susţinut că hotărârea este lovită de nulitate absolută, întrucât la momentul în care prima instanţă a pus în discuţie probele, era lipsă de procedură cu aceşti pârâţi, în mod greşit fiind citaţi la adresa din Galaţi, ap. 7, în loc de ap. 8.
În mod nelegal, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, aceştia neputând să răspundă pentru lipsa de folosinţă a imobilului, întrucât au fost cumpărători de bună-credinţă.
În mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât chiar dacă imobilul a ieşit din proprietatea statului în anul 1996, acest lucru nu are relevanţă, câtă vreme imobilul a fost preluat abuziv de către stat.
În apelul declarat de reclamantă s-a susţinut că, în mod greşit s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât timp s-a stabilit în mod definitiv şi irevocabil, în contradictoriu cu statul, că imobilul a fost preluat de către stat fără niciun titlu valabil şi că reclamanta nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Este netemeinică motivarea conform căreia reclamanta nu ar fi demonstrat îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii părţilor, în condiţiile în care s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, faptul că Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat abuziv.
În privinţa apelului pârâţilor K., Curtea a reţinut că motivele de apel referitoare la lipsa de procedură şi încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate. Pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2006, pârâţii, prin apărător, au depus prin registratura instanţei o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales. Prin aceeaşi cerere, aceştia au învederat instanţei că depun alăturat şi o listă de probatorii, în vederea susţinerii apărărilor formulate. Prin Încheierea din 12 septembrie 2006, tribunalul a respins cererea de amânare, în raport de împrejurarea că aceştia au mai beneficiat de un termen pentru acelaşi motiv.
Soluţia instanţei este conformă dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., care prevăd că, pentru lipsă de apărare temeinic justificată, instanţa nu poate acorda decât un singur termen, iar în cauză, un astfel de termen fusese deja acordat la cererea aceloraşi părţi, la data de 22 martie 2005.
Nu se poate aprecia că pârâţii au suferit vreo vătămare ca urmare a respingerii cererii de amânare, deoarece instanţa a luat act de cererea de probatorii, încuviinţându-le proba cu înscrisuri.
În legătură cu lipsa de procedură s-a apreciat că motivul de apel nu se justifică, întrucât prin cererea depusă la 8 septembrie 2006 de apărătorul ales al acestora, acesta confirmă împrejurarea cunoaşterii termenului, dar şi a situaţiei dosarului.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor K., Curtea a constatat că până la data de 24 noiembrie 2004, data pronunţării Deciziei civile nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acţiunea în revendicare, pârâţii K. au ocupat imobilul ca proprietari, deci pentru această perioadă nu datorează lipsă de folosinţă.
Ca atare, motivul de apel formulat de pârâţi cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiat, aceştia având calitate procesuală pasivă într-o cauză în care se solicită obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, acţiunea fiind însă nefondată pentru considerentele mai sus expuse.
În privinţa apelului reclamantei, s-a apreciat că sunt întemeiate motivele de apel care vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, motiv care se regăseşte atât în apelul pârâţilor, cât şi în apelul reclamantei, precum şi motivul de apel privind prescripţia dreptului la acţiune din apelul reclamantei.
S-a apreciat astfel că se impune analiza defalcată a calităţii procesuale a statului, pe două perioade: prima perioadă, din 1950 până în anul 1997, dată la care imobilul a fost înstrăinat pârâţilor-persoane fizice, şi perioada 1997 - 2004, perioadă în care imobilul s-a aflat în proprietatea persoanelor fizice.
Pentru această ultimă perioadă, statul nu are calitate procesuală pasivă, nefiind proprietar al bunului, dar pentru perioada 1950 - 1997, bunul s-a aflat în patrimoniul statului, împrejurare ce atrage calitatea procesuală pasivă a acestuia pe cererea privind lipsa de folosinţă.
Soluţionarea greşită a cauzei pe temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive impune, totodată, reanalizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 6 mai 2011, reclamanta C.V., şi (II) la data de 6 mai 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate;
(I) Recurenta-reclamantă a susţinut că, în dispozitivul deciziei atacate, s-a făcut menţiunea că s-a admis apelul reclamantei C.V. şi al pârâţilor K.E. şi K.G.
Critica de neregularitate constă în aceea că nu poate fi ignorat faptul că, prin Decizia civila nr. 108 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor K., iar prin Decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis numai recursul reclamantei C.V.
În aceste condiţii, pârâţii K. nu mai aveau calitatea de apelanţi, ci exclusiv calitatea de intimaţi-pârâţi, reclamanta, în urma admiterii recursului, având singură calitatea de apelantă în faţa instanţei de trimitere/rejudecare.
Pentru aceste considerente, s-a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate, cu toate consecinţele în ce priveşte admiterea apelurilor pârâţilor K.
În cuprinsul deciziei atacate s-a consemnat că, în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor K., până la data de 24 noiembrie 2004, data pronunţării Deciziei civile nr. 6538 din 24 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceştia au ocupat imobilul în calitate de proprietari şi că, pentru această perioadă nu datorează contravaloarea lipsei de folosinţă.
Concluzia instanţei este greşită, întrucât s-a nesocotit faptul că prin Decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004, instanţa supremă, respingând recursul pârâţilor, a constatat irevocabil că pârâţii K. nu se pot bucura de prezumţia bunei-credinţe.
S-a constatat totodată că vânzătorul avea ştiinţa că nu este proprietarul imobilului, iar intimaţii puteau afla acest lucru depunând diligenţele necesare. Astfel, nu numai ca s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de soţii K., dar s-a constatat şi reaua-credinţă a acestora.
Decizia instanţei de apel, contrazicând principiul autorităţii lucrului judecat, exonerează pe pârâţii K. de plata contravalorii lipsei de folosinţă.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, s-a susţinut că acesta şi-a însuşit posesia şi folosinţa imobilului încă de la data naţionalizării, statul fiind vinovat de răpirea posesiei imobilului din posesia legitimă de proprietar a autorului reclamantei, numele adevăratului proprietar al imobilului nefiind prevăzut în lista anexă a Decretului nr. 92/1950.
Astfel, responsabilitatea statului se întinde pentru întreaga perioada, din ianuarie 1950, când s-a făcut aplicarea decretului de naţionalizare, şi până la data când, prin executarea silită a hotărârii judecătoreşti care a constatat abuzul statului, reclamanta a intrat în posesia imobilului.
Statul este responsabil şi pentru înstrăinarea imobilului către chiriaşi, în concurs cu responsabilitatea chiriaşilor-cumpărători, după cum este responsabil şi pentru toate avariile aduse imobilului, constatate prin procesele-verbale ale executorului judecătoresc şi prin expertiza efectuată în cauză.
(II) Recurentul-pârât a susţinut, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa, în mod greşit a considerat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în ce priveşte lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu.
Nu pot fi avute în vedere prevederile art. 6 ale Legii nr. 213/1998, întrucât, în prezenta cauză, imobilul se află situat în municipiul Galaţi şi, prin urmare, îi revenea Consiliului Local Galaţi, reprezentarea Statului Român, aspect recunoscut de însăşi reclamanta, prin conţinutul motivelor de apel - în cuprinsul cărora s-a făcut menţiunea că "s-a stabilit definitiv şi irevocabil, în contradictoriu cu statul, reprezentat de Consiliul Local Galaţi".
În drept, au fost invocate şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice.
În ce priveşte cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, aferentă perioadei 20 aprilie 1950 - 3 august 2004, întemeiate pe prevederile art. 998 C. civ., instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că nu au fost dovedite, în mod cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale.
Legiuitorul a statuat prin acte normative adoptate după anul 1990 că foştii proprietari pot obţine măsuri reparatorii pentru prejudiciul cauzat ca urmare a împiedicării acestora de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate.
Astfel, prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obţine foştii proprietari ale căror imobile au fost preluate cu titlu, fără însă a se acorda şi posibilitatea obţinerii şi a contravalorii lipsei de folosinţă.
Tot astfel, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obţine foştii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat, excluzându-se posibilitatea foştilor proprietari de a solicita despăgubiri şi pentru lipsa de folosinţă a imobilelor preluate de către stat.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi faptul că de aceste chirii nu a beneficiat statul, ci unitatea deţinătoare, respectiv Consiliul Local Galaţi.
În ce priveşte lipsa de folosinţă, practica instanţei de contencios european este relevantă - s-a invocat incidenţa hotărârii pronunţate în Cauza Caracas împotriva României, prin care s-a respins o astfel de pretenţie pentru motivul că "această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol".
În contextul cererilor de restituire formulate, reclamanţii nu aveau un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei.
Analizând criticile formulate, în circumstanţele concrete ale cauzei pendinte, respectiv dispoziţiilor legale care reglementează cauza recursului, Înalta Curtea va admite recursurile, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de recurs, în cercetarea criticilor formulate, a avut în vedere, cu prioritate, dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul cărora s-au invocat situaţii concrete de nelegalitate referitoare la limitele rejudecării apelurilor, determinate de dispoziţiile deciziei de casare anterioare, respectiv caracterul obligatoriu al acestora, caracterul confuz şi plin de contradicţii al hotărârii atacate (întrucât între considerente şi dispozitiv nu există o structură logică).
Cercetarea acestei critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecată în recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 312 - 316 C. proc. civ.
Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Realizarea acestei situaţii-premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs presupune în mod necesar obligaţia instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, limitele rejudecării erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluţiunii în apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - iar, pe de altă parte, de limitele casării - în raport de conţinutul explicit al deciziei de casare anterioare - respectiv, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Rejudecarea pricinii în faţa instanţei de apel s-a realizat în condiţii care nu au asigurat garanţiile dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la desfăşurarea procesului civil în prima instanţa şi în căile de atac, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, la respectarea regulilor devoluţiunii în apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate - redarea situaţiei de fapt şi de drept a dosarului, etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
Toate aceste consideraţii de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluţia propusă, respectiv admiterea recursurilor, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel va trebui aşadar să asigure situaţia-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situaţiei de fapt, şi aceasta nu numai prin operaţiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire, de încuviinţare şi administrare a probelor considerate pertinente şi concludente cauzei pendinte (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Aşadar, instanţa de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de primă instanţă ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel, să aibă în vedere limitele casării, aşa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanţei supreme, să stabilească pe deplin situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, în raport de care va interpreta şi aplica dispoziţiile incidente de drept substanţial - s-au invocat dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, toate celelalte critici invocate în cuprinsul cererilor de recurs formulate şi care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios vor fi analizate de către instanţa de apel numai după clarificarea cadrului procesual de învestire, întrucât este unanim consacrat în jurisprudenţa instanţelor faptul că rejudecarea nu poate ignora sensul şi limitele deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat.
Pentru toate celelalte considerente de fapt şi de drept şi văzând dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care se încadrează încălcarea unor norme procedurale în desfăşurarea judecăţii), decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa să se conformeze în egală măsură deciziei de casare şi prescripţiilor legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta-pârâtă C.V. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 234/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6952/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6955/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... → |
|---|
