ICCJ. Decizia nr. 6952/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6952/2012
Dosar nr. 361/33/2010*
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 43 din 1 februarie 2008, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis în parte plângerea reclamantului H.O. împotriva Dispoziţiei nr. 2649 din 14 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Bistriţa, a anulat dispoziţia şi a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie prin care să-i ofere petiţionarului, în compensare, suprafaţa de 1.352 mp, teren înscris în CF X Bistriţa, nr. top nou XX, conform raportului de expertiză întocmit de expertul P.V. şi să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru diferenţa de 202 mp teren şi casă şi anexele din CF nr. Y Bistriţa, nr. top YY, YYY, respectiv să înainteze întreaga documentaţie Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea stabilirii cuantumului acestora şi emiterii deciziei cu privire la aceste măsuri reparatorii, a respins cererea pentru restituirea imobilelor din CF nr. Y Bistriţa, nr. top YY, YYY, teren în suprafaţă de 1.555 mp şi casă şi anexe gospodăreşti, precum şi cererea de compensare a construcţiilor cu alte bunuri de aceeaşi natură.
În fapt, s-a reţinut că prin Dispoziţia nr. 2649 din 14 octombrie 2005, s-a admis în parte cererea de restituire a petiţionarului pentru imobilul casă, anexe gospodăreşti şi teren în suprafaţă de 1.555 mp, înscrise în CF nr. Y Bistriţa, nr. top YY, YYY, foste la număr administrativ 65 din str. A.M., s-a formulat o propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, în lipsa unor bunuri şi servicii care să fie oferite în compensare, s-a trimis notificarea şi actele anexe Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea stabilirii cuantumului şi s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, întrucât construcţiile au fost integral demolate, iar terenul a fost ocupat integral de blocuri de locuinţe, alei de acces, parcări şi un scuar public.
Reclamantul este moştenitorul testamentar al defunctei B.M., decedată la data de 1 februarie 2002, proprietară a imobilului în litigiu, imobil pe care la rândul ei l-a dobândit în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului B.G., imobil expropriat prin Decretele nr. 631/1973, nr. 36/1976 şi nr. 168/1977.
Pentru exproprierile dispuse prin primele două decrete de expropriere, proprietara a primit despăgubiri în sumă de 11.753 RON, respectiv 8.889,50 RON.
Din raportul de expertiză efectuat de ing. Ş.C., completată de expertul P.A., a rezultat că întregul teren expropriat a fost afectat de detaliile de sistematizare, iar casa şi anexele gospodăreşti au fost demolate integral. Expertul P.V. a concluzionat că pe terenul situat în Piaţa P.R., înscris în CF nr. X Bistriţa, nr. top XXX, în suprafaţă de 1.989 mp, este edificat un punct termic dezafectat şi sere dezafectate.
Prin Decizia civilă nr. 246 din 1 octombrie 2008, Curtea de Apel Cluj a constatat că reclamantul a renunţat la apel, a admis apelul pârâtului Primarul Municipiului Bistriţa, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins plângerea reclamantului.
În esenţă, s-a reţinut că terenul de care prima instanţă a dispus, în sensul de a fi oferit spre compensare, nu este liber. Refuzul pârâtului de acordare a unui teren în compensare nu este abuziv, câtă vreme s-a dovedit că este în curs o procedură ce urmează să se finalizeze printr-un proiect de utilitate publică.
Prin Decizia civilă nr. 3520 din 17 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În esenţă, s-a reţinut că reclamantul şi-a manifestat disponibilitatea de a primi un bun în compensare, sens în care acesta a identificat mai multe imobile despre care a afirmat că sunt libere şi că îi pot fi atribuite de către pârât în compensare pentru cele expropriate de stat din patrimoniul autorilor săi şi care nu-i mai pot fi restituite în natură.
Pe lângă suprafaţa de 1.352 mp, identificată în CF nr. X Bistriţa, nr. top nou XX, reclamantul a identificat şi a susţinut că ar mai fi libere şi alte terenuri, strict identificate, precum şi spaţii comerciale. Expertul a identificat bunuri aparţinând domeniului privat al pârâtului, pe care acesta le-a înstrăinat sau le-a concesionat către diverse persoane.
S-a apreciat că instanţele de fond nu erau limitate la verificarea posibilităţii compensării doar în raport de un anumit bun imobil, ci având plenitudine de competenţă în soluţionarea pretenţiei de compensare, aveau îndatorirea de a verifica posibilitatea atribuirii în compensare a oricărora din bunurile identificate a fi disponibile la nivelul entităţii pârâte şi de a analiza temeinicia motivului pentru care entitatea deţinătoare refuză compensarea.
În măsura în care ar fi apreciat că bunul ales şi atribuit în compensare reclamantului de către prima instanţă nu era disponibil, instanţa avea a analiza posibilitatea atribuirii oricăruia din bunurile indicate a fi libere de către reclamant ori de către expert, după ce în prealabil verifica şi disponibilitatea acestora în raport de situaţia juridică actuală şi numai în măsura în care statua că niciunul din bunurile individualizate de reclamant nu este disponibil, era abilitată să constate netemeinicia cererii deduse judecăţii.
Prin omisiunea de a analiza o astfel de posibilitate, judecata solicitării de compensare formulată de reclamant s-a dovedit a fi una formală, fapt ce echivalează cu o nesoluţionare a fondului pretenţiei de compensare deduse judecăţii.
Instanţa supremă a dat îndrumări instanţei de trimitere de completare a probatoriului în sensul celor arătate, în scopul verificării disponibilităţii şi posibilităţii atribuirii în compensare a unora din imobilele indicate de reclamant ori identificate prin raportul de expertiză, inclusiv a celor pentru care s-a solicitat trecerea din domeniul public în cel privat al pârâtului, prin verificarea soluţiei pronunţate cu privire la cererea disjunsă.
Prin Decizia civilă nr. 136 din 13 mai 2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Litigiul cu privire la bunul care a făcut obiectul judecăţii în primă etapă a fost soluţionat irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind motivul pentru care cererea reclamantului de completare a probaţiunii exclusiv cu privire la acest bun a fost respinsă de instanţa de rejudecare.
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii pot fi sub forma compensării cu alte bunuri atunci când restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia compensării revenind entităţii învestite cu soluţionarea notificării, care are obligaţia să identifice aceste bunuri şi să procedeze la afişarea listei cu bunuri.
Reclamantul a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 1.300 mp din incinta serelor municipiului Bistriţa, suprafaţa de 1.200 mp din municipiul Bistriţa str. G. nr. top Z şi puncte termice.
Or, serele de flori ale municipiului Bistriţa constituie domeniu public, fapt necontestat de către reclamant, terenul în suprafaţă de 1.200 mp din CF nr. ZZ Bistriţa face parte din domeniul privat al statului, o parte a fost concesionat Bisericii Greco-Catolice, iar o altă parte a fost revendicat de către foştii proprietari tabulari, punctele termice fiind incluse în domeniul public al municipiului Bistriţa.
Probele administrate în cauză au dovedit imposibilitatea acordării acestor bunuri, având în vedere apartenenţa lor la domeniul public al statului sau al altor persoane fizice.
Prin Decizia civilă nr. 3551 din 15 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În esenţă, s-a reţinut că limitele rejudecării de care instanţa de apel era ţinută impuneau verificarea caracterului disponibil al bunurilor indicate de către reclamant ori de către expert, în primul rând al celui atribuit în compensare prin sentinţa primei instanţe.
Cu privire la bunul atribuit prin compensare, litigiul nu a fost soluţionat irevocabil prin decizia de casare, spre a se putea susţine că limitele rejudecării nu includeau şi verificarea situaţiei juridice a acestui bun.
Instanţa de recurs nu a dezlegat problema caracterului disponibil al bunului atribuit în compensare la fond, aceasta reţinând doar că, în măsura în care se va aprecia că bunul ales şi atribuit în compensare, reclamantului, de către prima instanţă, nu este disponibil, instanţa de apel avea a analiza posibilitatea atribuirii oricăruia din bunurile indicate a fi libere, după ce în prealabil verifica şi disponibilitatea acestora în raport cu situaţia juridică actuală, şi numai în măsura în care statua că niciunul din bunurile individualizate de reclamant nu este disponibil, era abilitată să constate netemeinicia cererii deduse judecăţii.
Neanalizând dacă bunul atribuit în compensare prin sentinţa de fond are sau nu caracter disponibil, instanţa de trimitere a nesocotit limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, prin care s-a impus instanţei de trimitere şi sarcina de a dispune completarea probatoriului în scopul verificării disponibilităţii şi posibilităţii de atribuire în compensare a oricăruia dintre imobilele indicate ca putând face obiectul acestei măsuri.
Instanţa de apel nu a dispus administrarea de probe noi în scopul verificării caracterului disponibil a imobilului atribuit în compensare prin sentinţa de fond, nesocotind astfel şi îndrumările din decizia de casare referitoare la administrarea probelor.
Instanţa de trimitere a încălcat astfel dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia civilă nr. 323 A/2011 din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis, în parte, apelul pârâtul, a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a obligat Primarul Municipiului Bistriţa să emită o nouă dispoziţie prin care să ofere reclamantului, în compensare, suprafaţa de 1.156 mp teren înscris în CF nr. X Bistriţa, nr. top nou XXXX, conform completării la raportul de expertiză efectuat de expertul P.V., în loc de 1.352 mp teren, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Astfel, Curtea a dispus efectuarea unui raport de expertiză având ca obiective identificarea şi evaluarea la preţul de circulaţie atât a terenului atribuit în compensare, în suprafaţă de 1.352 mp de către prima instanţă, cu nr. top nou XX din CF nr. X Bistriţa, cât şi a terenului în suprafaţă de 1.555 mp din CF nr. Y Bistriţa, nr. top YY, YYY, expropriat de la antecesorii reclamantului.
Din raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul P.V. a rezultat că terenul atribuit reclamantului, în compensare, de către prima instanţă „la data întocmirii raportului de expertiză era neocupat de construcţii şi neocupat este şi la data aceasta (când am efectuat prezenta completare), având caracter disponibil", noiembrie 2011, iar valoarea lui este de 108.160 euro, în timp ce terenul expropriat de la antecesorii reclamantului are valoarea de 155.500 euro.
Urmare a obiecţiunilor formulate de pârât, expertul a întocmit varianta a 2-a, privind atribuirea în compensare a suprafeţei de 1.156 mp cu nr. top XXXX, a arătat totodată că valoarea terenului atribuit în compensare este de 290 RON pentru 1 mp, în timp ce terenul expropriat de la antecesorii reclamantului valorează 190 RON pentru 1 mp.
Prima instanţă a obligat pârâtul ca după compensarea suprafeţei de 1.352 mp atribuite reclamantului, să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru diferenţa de 202 mp teren până la suprafaţa de 1.555 mp expropriată de la antecesorii reclamantului, precum şi pentru casa şi anexele gospodăreşti din CF nr. Y Bistriţa, nr. top YY, YYY, care au fost demolate ulterior exproprierii, în condiţiile legii speciale.
Aşa după cum a reţinut în mod corect prima instanţă, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Bistriţa.
Pârâtul a susţinut că prin H.C.L. nr. 17/2005 s-a aprobat un studiu de fezabilitate aferent proiectului de realizare a unui Centru de Marketing Regional NV, iar prin H.G. nr. 898/2007, la nr. 671 s-a aprobat lista cuprinzând proiectele de rezervă din cadrul programului PHARE, la baza ei stând documentele întocmite pentru proiectul din 2004 - 2006, dar şi H.C.L. din 31 mai 2007 de aprobare a PUD „Realizare Centru de Afaceri şi Pavilion Expoziţional" pe terenul identificat în CF nr. X Bistriţa, nr. top XXX.
În acelaşi sens s-a susţinut că s-a adoptat H.C.L. nr. 147 din 30 august 2007 privind actualizarea studiului de fezabilitate pentru obiectivul de investiţii „Market NV Poşta Regională de centru de afaceri şi marketing Bistriţa", sens în care s-au eliberat certificatele de urbanism, astfel că nu ar fi posibilă atribuirea terenului în compensare.
La acest proiect s-a renunţat, astfel că nu a mai fost realizat, iar prin H.C.L. nr. 193 din 24 noiembrie 2011 s-au stabilit măsuri pentru realizarea unui alt obiectiv de utilitate publică „Amenajare PARKING (parcare etajată)" Piaţa P.R., str. B., municipiul Bistriţa. S-a eliberat astfel certificatul de urbanism din 26 octombrie 2011 privind imobilul construcţii şi teren situate în intravilanul municipiului Bistriţa, proprietăţi particulare şi domeniu public, situate în zona de protecţie a centrului istoric - Ansamblul Medieval Bistriţa - aprobat prin H.C.L. nr. 99/2008. Formal, pentru acest obiectiv este elaborat şi caietul de sarcini cu privire la elaborarea documentaţiei şi a proiectului tehnic de execuţie.
În concluziile scrise, pârâtul-apelant a susţinut că terenul în litigiu este afectat realizării unui obiectiv de utilitate publică, recunoscând că „administraţia locală" îşi exercită asupra bunului un drept potrivit scopului recunoscut de lege" şi că investiţia iniţială, aceea de „Reţea regională de centre de afaceri şi marketing", nu s-a realizat, dar pentru aceasta „administraţia locală neputând fi sancţionată", de unde rezultă că actuala investiţie demarată în timpul procesului cu reclamantul s-a întreprins numai pentru a contracara posibilitatea acordării terenului în compensare reclamantului.
Legea nr. 10/2001, republicată, a instituit în dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. Atunci când nu este posibilă restituirea în natură, următoarea măsură reparatorie în ordine constă în compensarea cu alte bunuri ori servicii.
Pârâtul nu recunoaşte că are terenuri disponibile pentru atribuire în compensare.
Reclamantul este cel care a identificat terenul în litigiu atribuit în compensare de către prima instanţă, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză poate fi atribuit, chiar dacă s-a intenţionat construirea unui centru de afaceri la care s-a renunţat, iar în timpul procesului s-au întreprins demersuri pentru realizarea unei parcări supraetajate în centrul istoric al unui oraş medieval săsesc, date care se află abia în stadiul de oferire a lucrărilor de proiectare prin caietul de sarcini la licitaţie publică, nefiind începute lucrările de construcţie.
Potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public şi aprobate dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate.
Întrucât terenul atribuit reclamantului în compensare de către prima instanţă face parte din domeniul privat al municipiului Bistriţa, lucrarea de investiţie iniţială „Centru de afaceri" a fost abandonată, iar cea de-a doua lucrare „Parcare supraetajată" începută în timpul procesului pentru a zădărnici eforturile reclamantului, cu toate strădaniile pârâtului, se află abia în stadiul de proiectare, deci nu au început lucrările de construire, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Curtea apreciază că varianta a 2-a, respectiv completarea la raportul de expertiză efectuată de expertul P.V., corespunde realităţii, deoarece bazându-se pe expertizele întocmite de Camera Notarilor Publici, în mod firesc valoarea terenului solicitat în compensare, situat în centrul administrativ şi istoric al municipiului Bistriţa, este mai mare decât valoarea terenului expropriat de la antecesorii reclamantului. În consecinţă, expertul a considerat că pentru terenul în suprafaţă de 1.555 mp, expropriat de la antecesoarea reclamantului, îi poate fi acordată în compensare doar suprafaţa de 1.156 mp, în loc de 1.352 mp, cât i-a acordat prima instanţă.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, s-a constatat renunţarea reclamantului la apel.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 27 ianuarie 2012, pârâţii Primarul Municipiului Bistriţa şi Consiliul Local al Municipiului Bistriţa, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (5), art. 11 alin. (8), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 36 alin. (2) lit. c) şi alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, instanţa de apel neprocedând la cercetarea tuturor aspectelor legate de posibilitatea acordării în compensare a terenului în suprafaţă de 1.156 mp, respectiv dacă acest teren este unul disponibil, în sensul prevăzut de lege, sau reprezintă un bun de utilitate publică, limitându-se doar la verificarea faptului dacă acesta este unul liber exclusiv în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Motivarea instanţei privind acordarea acestui teren în compensare este doar aceea că lucrarea de investiţie iniţială demarată pe acest teren „centru de afaceri" ar fi fost abandonată, iar cea de-a doua lucrare, „parcare supraetajată", a fost începută în timpul procesului şi se află în stadiul de proiectare, nefiind începute lucrările de construire, aceste concluzii nefiind susţinute de probele existente la dosarul cauzei.
Faţă de imobilul teren înscris în CF X Bistriţa, unitatea administrativ-teritorială nu s-a desesizat şi nici nu l-a inclus în lista bunurilor care pot fi date în compensare.
De altfel, raportat la prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 şi la inexistenţa unor bunuri în domeniul privat al municipiului care să poată fi disponibilizate în vederea compensării foştilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001 a fost afişat la data de 3 aprilie 2006 Anunţul nr. 22699 din 3 aprilie 2006, iar cum situaţia a rămas neschimbată, s-a menţinut acel anunţ, fiind afişate anunţuri cu acelaşi conţinut, toate aceste înscrisuri fiind depuse la dosarul cauzei.
Prin urmare, niciunul din foştii proprietari care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a beneficiat de compensarea cu alte bunuri sau servicii, astfel de bunuri nefiind disponibilizate.
În ceea ce priveşte imobilul teren înscris în CF X Bistriţa, acesta a fost afectat utilităţii publice începând cu anul 2004, când pe acest teren unitatea administrativ-teritorială a prevăzut efectuarea unor obiective de interes public şi a alocat în buget fonduri în vederea demarării etapelor necesare realizării.
În privinţa proiectului iniţial întocmit, instanţa a recunoscut afectaţiunea publică, proiect aflat în stadiul de proiectare, cu sume deja cheltuite din bugetul local. Atributul dat de instanţă acestei investiţii, ca „abandonată", nu are niciun fel de suport probator.
Cum prin H.G. nr. 898 din 1 august 2007, proiectul iniţiat a fost aprobat în „Lista cuprinzând proiectele de rezervă din cadrul programului PHARE coeziune economică şi socială 2004 - 2006 «Dezvoltarea infrastructurii regionale» Proiectul Primăriei Municipiului Bistriţa Market/NV - Reţea regională de Centre de afaceri şi marketing", toate documentaţiile întocmite pentru centrul istoric al Municipiului Bistriţa au avut în vedere studierea posibilităţii realizării în continuare a unei investiţii de interes public, care să utilizeze studiile şi documentaţiile deja întocmite şi suportate din bugetul local.
Documentaţiile realizate pentru centrul istoric al municipiului Bistriţa au prevăzut realizarea în continuare pe acest teren a unui obiectiv public, respectiv a unei parcări supraetajate, fiind iniţiate deja demersurile necesare. Realizarea acestui obiectiv este prevăzută în Planul Urbanistic Zonal zonă construită protejată a municipiului Bistriţa, aprobat prin H.C.L. nr. 73/2009.
Obiectivul prevăzut a fi realizat a avut în vedere exclusiv faptul că acest imobil teren reprezintă singura suprafaţă din centrul istoric al oraşului pe care se poate realiza o parcare etajată, strict necesară pentru a acoperi disfuncţionalităţile din sistemul de circulaţie pe străzile aglomerate ale centrului oraşului.
Concluziile instanţei de apel potrivit cărora obiectivul de investiţii a fost prevăzut doar pentru a zădărnici eforturile reclamantului sunt eronate şi lipsite de temei.
Potrivit documentaţiilor de urbanism aprobate, terenul are ca unică destinaţie realizarea unei parcări etajate, fiind iniţiate demersurile necesare de realizare a studiilor de fezabilitate, a proiectului tehnic, a detaliilor de execuţie, a caietului de sarcini, prin scoaterea la licitaţie a tuturor fazelor de proiectare, fiind alocate şi sumele necesare în buget.
Prin această compensare acordată de instanţele anterioare, practic operează o "expropriere" împotriva unităţilor deţinătoare care sunt lipsite astfel de bunurile lor pentru care au demarat proceduri şi au efectuat investiţii serioase, în condiţiile în care terenul nu era revendicat, fără a-i mai conferi acestei unităţi dreptul de a alege dacă mai înţelege să dispună de bunul său propriu sau se poate desesiza de el.
Instanţa de apel a dispus de un bun proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, bun faţă de care aceasta nu s-a desesizat şi nu l-a inclus pe lista bunurilor care să poată fi oferite în compensare, bun indisponibil al municipiului Bistriţa.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale se referă la „protecţia proprietăţii", iar dreptul de proprietate privată asupra unui bun litigios trebuia să le fie recunoscut întrucât „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Prin acelaşi articol s-a recunoscut şi dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunului conform interesului general, ori, prin Legea nr. 215/2001, republicată, s-a recunoscut dreptul consiliilor locale de a hotărî în orice problemă ce priveşte administrarea bunurilor din domeniul public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale, implicit în ceea ce priveşte posibilitatea disponibilizării unora dintre ele.
Potrivit aceleiaşi legi, primarul este doar autoritate executivă, astfel că afişarea lunară a tabelelor la care se referă prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, se face numai în condiţiile dezafectării bunurilor de la utilitatea publică sau privată a unităţii administrativ-teritoriale, raportat la dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, republicată.
Suprafaţa asupra căreia a fost obligat Primarul Municipiului Bistriţa să emită o nouă dispoziţie a fost greşit determinată. S-a solicitat astfel întocmirea unei completări a raportului de expertiză, pentru a se identifica dacă terenul acordat în compensare de către instanţa de fond este sau nu afectat utilităţii publice, instanţa de apel dispunând şi obiective suplimentare.
Expertul erijându-se în apărător al intimatului şi întocmind o variantă prin care să satisfacă doar cerinţele intimatului, s-au formulat obiecţiuni, prin care s-a solicitat întocmirea a încă a două variante de evaluare a imobilelor terenuri în litigiu, o variantă prin care a impus criterii obiective, date de expertizele întocmite la nivelul Camerei Notarilor Publici Cluj privind valoarea de circulaţie a bunurilor imobile.
Expertul a fost nevoit să întocmească prima variantă solicitată şi a adus diverse argumente, refuzând să întocmească cea de-a doua variantă solicitată.
Pentru a nu tergiversa soluţionarea cauzei, la termenul de judecată din 7 decembrie 2011, a formulat doar observaţii orale în faţa instanţei, prin care a arătat refuzul expertului de a întocmi toate variantele solicitate, dar mai ales faptul că suma actualizată a despăgubirilor încasate nu fost corect determinată - expertul nu a avut în vedere şi suma încasată în baza Decretului de expropriere nr. 631/1973 şi a luat în calcul doar despăgubirile acordate în temeiul Decretului nr. 36/1976, iar în al doilea rând, valoarea actualizată nu a fost corect stabilită, întrucât nu a fost determinată potrivit Ordinului comun nr. 4/24555/2003 privind cursul oficial leu/dolar SUA în perioada 1945 - 1989 al Băncii Naţionale a României şi Institutului Naţional de Statistică, publicat în M.O. nr. 576/2003.
Instanţa de apel a respins observaţiile formulate la completarea II a raportului de expertiză, motivat de faptul că obiecţiunile formulate nu au fost cenzurate de către instanţă, aceasta nefiind însă culpa recurenţilor, ei respectând dispoziţiile instanţei de a le comunica direct reclamantului şi fiind respinse obiecţiunile nr. 1 şi 3 formulate.
Însă, completarea a 2-a a raportului de expertiză, prin care a fost determinată suprafaţa de 1.156 mp şi asupra căreia instanţa de apel a dispus emiterea unei noi dispoziţii, a fost întocmită în baza obiecţiunilor nr. 1 şi 3, obiecţiuni respinse de instanţă.
În aprecierea asupra terenului în litigiu ca reprezentând teren disponibil în sensul prevăzut de lege pentru a fi oferit în compensare, instanţa s-a limitat doar la verificarea faptului dacă acest teren este unul liber, exclusiv în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Or, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, face referire la terenurile reprezentând vechiul amplasament al terenului preluat la stat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Aprecierea asupra imobilului în litigiu cu privire la faptul că acesta este unul liber pentru a putea fi oferit în compensare sau este afectat utilităţii publice trebuie să fie efectuată în temeiul prevederilor legale arătate ca fiind încălcate de către instanţa de apel, art. 10 alin. (4) nefiind incident în cazul compensării, aceasta presupunând practic lipsirea recurenţilor de dreptul la apărare, legea făcând distincţie între terenurile libere care se restituie fostului proprietar şi bunurile sau serviciile care pot fi oferite în compensare.
Recursul este nefondat.
În rejudecare, instanţa de apel avea stabilite foarte clar limitele cercetării judecătoreşti, date fiind considerentele Deciziei civile nr. 3520 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că instanţele fondului nu erau limitate doar la verificarea posibilităţii compensării, în raport de un anumit bun imobil, ci având plenitudine de competenţă în soluţionarea pretenţiei de compensare, aveau îndatorirea de a verifica posibilitatea atribuirii în compensare a oricărora din bunurile identificate a fi disponibile la nivelul entităţii pârâte şi de a analiza temeinicia motivului pentru care entitatea deţinătoare refuză compensarea.
Mai mult, s-a statuat că, în măsura în care s-ar fi apreciat că bunul atribuit în compensare reclamantului de către prima instanţă nu era disponibil, instanţa avea a analiza posibilitatea atribuirii oricăruia din bunurile indicate a fi libere de către reclamant ori de către expert, după ce în prealabil verifica şi disponibilitatea acestora în raport de situaţia juridică actuală şi numai în măsura în care statua că niciunul din bunurile individualizate de reclamant nu este disponibil era abilitată să constate netemeinicia cererii deduse judecăţii.
Instanţa supremă a dat astfel îndrumări instanţei de trimitere, de completare a probatoriului în sensul celor arătate, în scopul verificării disponibilităţii şi posibilităţii atribuirii în compensare a unora din imobilele indicate de reclamant ori identificate prin raportul de expertiză, inclusiv a celor pentru care s-a solicitat trecerea din domeniul public în cel privat al pârâtului.
Toate aceste coordonate judiciare au fost reconfirmate prin Decizia civilă nr. 3551 din 15 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a prevăzut în termeni expliciţi că limitele rejudecării impuneau verificarea caracterului disponibil al bunurilor indicate de către reclamant ori de către expert, în primul rând, al celui atribuit în compensare prin sentinţa primei instanţe.
În contextul acestor îndrumări, instanţa anterioară, singura abilitată să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, a reţinut următoarele circumstanţe de fapt relevante:
Raportul de expertiză întocmit de expertul P.V. a relevat că terenul atribuit reclamantului, în compensare, de către prima instanţă „la data întocmirii raportului de expertiză era neocupat de construcţii şi neocupat este şi la data aceasta, având caracter disponibil".
Urmare a obiecţiunilor formulate, expertul a întocmit varianta a 2-a, privind atribuirea în compensare a suprafeţei de 1.156 mp cu nr. top XXXX. S-a stabilit totodată, în acord cu prima instanţă, că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Bistriţa.
Prin H.C.L. nr. 193 din 24 noiembrie 2011, s-au stabilit măsuri pentru realizarea obiectivului de utilitate publică „Amenajare PARKING (parcare etajată)" Piaţa P.R., str. B., municipiul Bistriţa.
S-a reţinut totodată că investiţia iniţială, aceea de „Reţea regională de centre de afaceri şi marketing" nu s-a mai realizat, actuala investiţie, demarată în timpul procesului cu reclamantul, fiind propusă numai pentru a contracara posibilitatea acordării terenului în compensare reclamantului.
În drept, situaţia de fapt a cauzei pendinte a fost cercetată de instanţa de apel din perspectiva Legii nr. 10/2001, republicată, act normativ care a instituit în dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.
S-a apreciat astfel corect că în ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură, următoarea măsură reparatorie în ordine constă în compensarea cu alte bunuri ori servicii.
S-a reţinut totodată că pârâtul nu recunoaşte că are terenuri disponibile pentru atribuire în compensare.
Curtea a apreciat că varianta a 2-a, respectiv completarea la raportul de expertiză efectuată de expertul P.V., corespunde realităţii, deoarece bazându-se pe expertizele întocmite de Camera Notarilor Publici, în mod firesc valoarea terenului solicitat în compensare, situat în centrul administrativ şi istoric al municipiului Bistriţa, este mai mare decât valoarea terenului expropriat de la antecesorii reclamantului.
În consecinţă, expertul a considerat că pentru terenul în suprafaţă de 1.555 mp, expropriat de la antecesoarea reclamantului, îi poate fi acordată în compensare doar suprafaţa de 1.156 mp, în loc de 1.352 mp, cât i-a acordat prima instanţă.
Cu caracter preliminar, Înalta Curte a constatat că invocarea strict formală a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (5), art. 11 alin. (8), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 36 alin. (2) lit. c) şi alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, nu poate constitui o critică pertinentă de nelegalitate, cât timp expunerea de motive a cererii de recurs nu dezvoltă o situaţie concretă de nelegalitate în raport de fiecare din temeiurile de drept enunţate în mod formal, prin raportare la hotărârea pronunţată.
Instanţa de apel a procedat conform cu îndrumările deciziei instanţei supreme, cercetând, în contextul probatoriului administrat, aspectele concrete legate de posibilitatea acordării în compensare a terenului în suprafaţă de 1.156 mp, respectiv dacă acest teren este unul disponibil, în sensul prevăzut de lege, sau reprezintă un bun de utilitate publică.
Motivarea instanţei privind acordarea acestui teren în compensare s-a întemeiat pe o situaţie pe deplin dovedită, anume că prima lucrare de investiţie demarată pe acest teren, „centru de afaceri", a fost abandonată, iar cea de-a doua lucrare - pretinsa „parcare supraetajată" - a fost începută în timpul procesului şi se află în stadiul de proiectare, nefiind începute lucrările de construire.
Referirea recurentelor-pârâte la celelalte probe administrate în cauză, pretins nesocotite de instanţa de apel, nu poate fi primită, întrucât vizează aspecte de netemeinicie, ce exced analizei instanţei de recurs.
Împrejurarea că în inexistenţa unor bunuri în domeniul privat al municipiului care să poată fi disponibilizate în vederea compensării foştilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001 a fost afişat la data de 3 aprilie 2006, Anunţul nr. 22699 din 3 aprilie 2006, în vigoare până la momentul judecăţii, nu reprezintă un aspect relevant prin el însuşi, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită."
Măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, conferă entităţii învestite cu soluţionarea notificării prerogativa reală şi concretă de a oferi persoanei îndreptăţite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine, care se află în circuitul civil şi, respectiv, sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
Dat fiind acest context legislativ favorabil restabilirii situaţiei anterioare pentru foştii proprietari sau moştenitorii acestora, inclusiv prin modalitatea compensării cu alte bunuri, jurisprudenţa instanţelor de judecata a statuat în mod constant că persoana îndreptăţită este în drept să solicite, iar instanţele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deţinătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare, inclusiv motivele pentru care anumite bunuri - uneori identificate chiar de către persoana îndreptăţită ca fiind disponibile - nu sunt înscrise în tabelul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din lege.
S-a stabilit astfel că măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii deţinătoare ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deţine bunuri sau servicii disponibile să le înscrie în tabelul mai sus arătat şi să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului supus reglementării Legii nr. 10/2001 deschide în mod direct dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea în echivalent a altor bunuri sau servicii de valoare egală bunului nerestituit, iar în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Faptul că niciunul din foştii proprietari care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a beneficiat de compensarea cu alte bunuri sau servicii nu reprezintă un argument hotărâtor pentru modificarea hotărârii atacate, în circumstanţele cauzei pendinte.
Împrejurarea că recurentele-pârâte contestă constatarea conform căreia prima investiţie ar fi fost „abandonată", cu motivarea că ar exista preocuparea ca în continuare să se realizeze o altă investiţie de interes public, care să utilizeze studiile şi documentaţiile deja întocmite şi suportate din bugetul local, nu poate fi valorificată în contextul cauzei pendinte, întrucât probatoriul administrat şi aprecierile instanţelor anterioare pe aspectele de fapt ale cauzei, asupra cărora au deplină competenţă, au dovedit contrariul.
În egală măsură, nu poate fi înlăturată cu argumente de drept pertinente concluzia instanţei de apel potrivit căreia cel de-al doilea obiectiv de investiţii ar fi fost prevăzut doar pentru a zădărnici eforturile reclamantului de restabilire pe cât posibil a situaţiei anterioare patrimoniale.
Nu poate fi primită critica conform căreia prin această compensare acordată de instanţele anterioare s-ar opera în fapt o "expropriere" împotriva unităţilor deţinătoare, care ar fi lipsite astfel de bunurile lor, întrucât această modalitate de reparaţie civilă figurează printre soluţiile conferite de legislaţia actuală specială pentru acoperirea prejudiciilor aduse patrimoniului fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia.
Pentru aceleaşi argumente nu poate fi susţinută critica referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât, în contextul clar definit al legii speciale de reparaţie civilă, statul acţionează, prin toate funcţiile sale, pentru restabilirea situaţiei anterioare în ceea ce îi priveşte pe foştii proprietari sau moştenitorii lor şi bunurile acestora preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Faptul că prin Legea nr. 215/2001, republicată, s-a recunoscut dreptul consiliilor locale de a hotărî în orice problemă ce priveşte administrarea bunurilor din domeniul public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale, implicit în ceea ce priveşte posibilitatea disponibilizării unora dintre ele, nu înseamnă că aplicarea dispoziţiilor legii speciale la situaţiile concrete litigioase ar trebui împiedicată sau, mai mult, nerespectată.
Nemulţumirea părţii faţă de concluziile unui raport de expertiză şi solicitarea de întocmire a unei completări a raportului de expertiză, pe considerentul că expertul s-ar fi erijat în apărător al intimatului şi ar fi întocmit o variantă prin care să satisfacă doar cerinţele intimatului, nu poate constitui o critică pertinentă de nelegalitate, decât în măsura în care administrarea probei şi aprecierea rezultatului acesteia ar fi nesocotit dispoziţii legale sau principii de drept pe deplin incidente litigiului, ceea ce în cauză nu s-a pretins.
În aprecierea asupra terenului în litigiu ca reprezentând teren disponibil în sensul prevăzut de lege pentru a fi oferit în compensare, s-a susţinut corect că instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care, într-adevăr, face referire numai la terenurile reprezentând vechiul amplasament al terenului preluat la stat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Chiar dacă acest temei de drept nu poate constitui fundament al soluţiei pronunţate, decizia atacată nu poate fi modificată, întrucât a valorificat un probatoriu adecvat, configurat în mare parte prin intervenţia instanţei supreme, sub incidenţa dispoziţiilor exprese ale art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziţii legale care au prescris principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, dar şi faptul că, atunci când nu este posibilă restituirea în natură, următoarea măsură reparatorie în ordine constă în compensarea cu alte bunuri ori servicii.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâţilor.
Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind dovedite cheltuielile de judecată avansate în proces, fiind în culpă procesuală, recurenţi-pârâţi vor fi obligaţi la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul H.O.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Bistriţa şi Consiliul Local al Municipiului Bistriţa împotriva Deciziei nr. 323/A/2011 din 19 decembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul H.O.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6929/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6953/2012. Civil → |
|---|
