ICCJ. Decizia nr. 6955/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6955/2012
Dosar nr. 28324/3/2009
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 1658 din 1 noiembrie 2010 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei N.M., ca neîntemeiată. A respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată. A respins cererea precizată formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului - Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin Notificarea nr. 569 din 12 februarie 2002, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, N.G.D. a solicitat identificarea şi restituirea parcelelor rămase nevândute, cu consultarea Oficiului Comunal Bucureşti de inventariere a locuinţelor şi terenurilor, din parcelarea L. şi restituirea acestora, conform Legii nr. 10/2001. Prin Dispoziţia nr. 5315 din 1 martie 2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, i s-a restituit lui N.D., în natură, terenul în suprafaţă de 11.082,96 mp, situat în Bucureşti, fosta comună Chitila-Mogoşoaia, fostă Bucov, Parcela L., sectorul 1, iar prin Dispoziţia nr. 5316 din 1 martie 2006 i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 10,2 ha, situat în Bucureşti, fosta comună Chitila-Mogoşoaia, fostă Bucov, Parcela L., sectorul 1.
Prin Decizia nr. 551 din 26 iulie 2007, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate a lui N.G.D., prin compensare, pentru terenul în suprafaţă de 147,14 ha, situat pe raza localităţii Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov.
Prin Decizia nr. 1583 din 18 august 2008 a fost revocată Decizia nr. 551/2007, urmând ca Notificarea nr. 569 din 12 februarie 2002 să fie soluţionată conform dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Ca atare, din înscrisurile menţionate, tribunalul a reţinut că Notificarea nr. 569/2002, formulată de N.G.D., în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost soluţionată.
Având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii pentru instanţele de judecată, tribunalul a analizat pe fond notificarea formulată de N.G.D., ce constituie obiectul cererii deduse judecăţii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei N.M., invocată de pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/2006 la B.N.P. V.C., reclamanta N.M. a dobândit de la N.D.C. toate drepturile ce se vor reconstitui pe cale administrativă sau judecătorească în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a Notificării nr. 569/2002, ce are ca obiect restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, comuna Băneasa, fosta moşie Chitila-Mogoşoaia, fosta comună Bucov, în suprafaţă de circa 213 ha.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că şi aceasta este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o.
Aşa cum s-a arătat mai sus, conform Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond notificarea ce a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care nu a fost soluţionată de către unitatea căreia i-a fost transmisă.
Pe fond, tribunalul a constatat că acţiunea este neîntemeiată, astfel încât a respins-o.
S-a reţinut că terenul ce constituie obiectul Notificării nr. 569/2002 a aparţinut familiei C.T.G. şi S.B.G., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Y din 9 octombrie 1906. Potrivit testamentului din 10 iunie 1942, S.B.C.G.A. a lăsat întreaga sa avere soţului său, C.T.G.A.
Din înscrisul intitulat certificatul de moştenitor din 14 septembrie 1962 emis de notariatul de Stat Local - Raion 30 Decembrie, Bucureşti a rezultat că de pe urma defunctului G.C. (decedat la 4 ianuarie 1957) au rămas mai mulţi moştenitori, printre care şi N.E., în calitate de soră.
Din certificatul de moştenitor emis la 29 octombrie 1982 de Notariatul de Stat sector 1 a rezultat că de pe urma defunctei N.E. a rămas moştenitor N.D.C., în calitate de fiu.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că S.B.G. este aceeaşi persoană cu S.B.C.G.A. şi nici dovada că G.C. este aceeaşi persoană cu C.T.G. şi cu C.T.G.A., deşi sarcina acestei probe revenea reclamantei, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 1169 C. civ. De asemenea, tribunalul a mai reţinut că Notificarea nr. 569/2002 a fost formulată de către N.G.D., iar moştenitorul defunctei N.E. este N.D.C., la dosarul cauzei nefiind depusă nicio dovadă care să ateste faptul că N.G.D. este aceeaşi persoană cu N.D.C.
Pe de altă parte, tribunalul a considerat că înscrisul intitulat certificatul de moştenitor din 14 septembrie 1962, emis de Notariatul de Stat Local - Raion 30 Decembrie, Bucureşti, certificat în baza căruia reclamanta şi-a dovedit calitatea de moştenitor îndreptăţit să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu constituie o probă concludentă care să dovedească temeinicia pretenţiilor acesteia, având în vedere că respectivul înscris a fost întocmit în anul 1962 şi este emis pe un tipizat ce are ca antet „Republica Socialistă România - Ministerul Justiţiei", deşi în anul 1962 ţara noastră era „Republica Populară România", astfel încât antetul acestui înscris trebuia să fie „Republica Populară România - Ministerul Justiţiei". De asemenea, ştampilele aplicate pe acest înscris cuprind doi ani, respectiv 1962 şi 1970, deşi acesta a fost emis, aşa cum rezultă din menţiunile făcute pe prima pagină a sa, în anul 1970.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 71 A din 16 februarie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că acţiunea introductivă precizată are 3 capete de cerere, şi anume: 1. constatarea dreptului reclamantei de a primi măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001; 2. obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii cu titlu de restituire prin compensare cu alte bunuri, respectiv cu imobilul teren în suprafaţă de 98361 mp situat în Bucureşti, str. M.T. nr. 1 - 21, sector 2, iar pentru diferenţa de valoare faţă de bunurile preluate abuziv, să fie obligaţi pârâţii să trimită Notificarea nr. 408/2002, împreună cu actele doveditoare, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; 3. obligarea pârâtei să trimită: Notificarea nr. 569/2002 împreună cu actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în situaţia în care nu se poate efectua procedura compensării în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Calitatea procesuală activă a reclamantei a fost reţinută implicit cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 205 din 12 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 37023/3/2008 rămasă irevocabilă, prin care s-a stabilit, pe de o parte, că numitul N.D.C., autorul reclamantei, a pierdut calitatea procesuală activă de a obţine despăgubiri în baza Notificării nr. 569/2002 la momentul înstrăinării drepturilor litigioase către cumpărătoarea N.M., iar pe de altă parte, că aceasta din urmă este singura îndreptăţită să valorifice eventualele drepturi rezultate din Notificarea nr. 569/2002.
O primă consecinţă a celor stabilite prin sentinţa arătată mai sus, a fost aceea că apelul pârâtului nu a putut fi primit. O a doua consecinţă a fost aceea că, din perspectiva calităţii procesuale active, a fost găsit irelevant faptul că la un moment ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului a emis Decizia nr. 551/2007, prin care s-au acordat numitului N.G.D. bunuri în compensarea celor ce au făcut obiectul preluării abuzive şi al Notificării nr. 569/2002. De asemenea, din aceeaşi perspectivă a fost găsit irelevant faptul că Decizia nr. 551 din 26 iulie 2007 a fost revocată de către emitent prin Decizia nr. 1583 din 18 august 2008.
Aspectele relative la deciziile emise de Agenţia Domeniilor Statului au făcut obiectul unui proces penal în care a fost pronunţată hotărâre definitivă de condamnare a persoanei vinovate din cadrul emitentei, astfel că, în prezenta cauză, curtea nu a considerat util să reitereze sau să reafirme nelegalitatea respectivelor decizii.
Întrucât prin apelul pârâtei s-a invocat doar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea procedând la analiza criticilor reclamantei, a constatat că acţiunea precizată a fost respinsă ca neîntemeiată, după ce în prealabil au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii.
Întrucât prima instanţă a soluţionat acţiunea pe fond şi întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, Curtea a reanalizat fondul cauzei chiar dacă motivarea hotărârii apelate nu a fost găsită corectă şi a fost schimbată.
Astfel, Curtea nu a reţinut că în cauză nu s-ar fi dovedit identitatea dintre S.B.G., respectiv S.B.C.G.A. sau identitatea dintre G.C., respectiv C.T.G. sau C.T.G.A. De asemenea, Curtea nu a reţinut că în cauză nu s-ar fi dovedit identitatea dintre N.D.C. şi N.G.D. Prin actele aflate la dosar apel (certificatele de deces, certificatele de moştenitor, cartea de identitate şi cele 5 declaraţii de notorietate), s-a constatat că reclamanta a dovedit identitatea dintre persoanele menţionate anterior.
Curtea a constatat că procedeul primei instanţe de a afirma că certificatul de moştenitor din 14 septembrie 1962 nu constituie o probă concludentă, pe motiv că tipizatul care îl conţine trimite la date şi evenimente ulterioare anului 1962, este nelegal din moment ce niciuna dintre părţile dosarului şi nici instanţa din oficiu nu au urmat procedura falsului cu privire la respectivul înscris.
Rezumându-se la aspectele formale învederate mai sus, prima instanţă nu a observat aspectele de fond care dovedesc vădita netemeinicie a acţiunii şi care rezultau cu evidenţă din actele aflate la dosar.
Din această perspectivă, Curtea a reţinut că solicitarea reclamantei de a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent (compensare cu alte bunuri şi/sau despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 are la bază Notificarea nr. 569/2002 formulată de autorul reclamantei (vânzătorul de drepturi litigioase N.G.D.) prin executor judecătoresc în baza Legii nr. 10/2001. Prin această notificare se solicita Primăriei să identifice parcelele rămase nevândute din averea avocatului G.A.C., decedat în anul 1957. În notificare se arăta că fostul proprietar a fost expropriat în anul 1949 de 50 ha în baza Decretului nr. 83/1949, iar anterior, în anul 1945, aceleiaşi persoane i se expropriaseră alte suprafeţe de teren (necuantificate) în baza reformei agrare.
Prin actele ataşate notificării menţionate s-a dovedit că în luna martie a anului 1949, proprietatea G. era compusă din terenuri arabile în suprafaţă de 12 ha, 1,25 ha pomi şi 0,75 ha conace (copia după procesul-verbal din 4 martie 1949 - fondul Ministerul Agriculturii şi Domeniilor - reforma agrară din anul 1945).
Din copia extras de pe borderoul proprietăţilor şi exploataţiilor agricole întocmit conform recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, a rezultat că numitul G.B.C. figura cu o suprafaţă totală de 35 ha şi 2 parcele teren.
Este adevărat că potrivit actului de vânzare-cumpărare din 1906 autentificat sub nr. Y, numiţii C.G.G. şi S.B.G. au cumpărat moşia Chitila Mogoşoaia lotul 2, cu o întindere de aproximativ 427 pogoane.
Actul de vânzare-cumpărare arătat anterior a constituit temeiul pentru o serie de demersuri judiciare care nu au mai ţinut seama de suprafeţele efectiv preluate de către stat de la fostul proprietar şi nici de modul în care au fost restituite respectivele suprafeţe în baza legilor speciale de reparaţie.
Întrucât excede prezentului cadru procesual, Curtea nu a analizat modul în care au fost soluţionate alte notificări formulate de N.G.D. şi de alţi moştenitori ai numitului C.G., un istoric al acestora regăsindu-se în nota de informare întocmită de Serviciul Control din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - A.D.S.
Esenţial în cauză a fost considerat faptul că prin Notificarea nr. 569 din 12 februarie 2002, N.D., în calitate de moştenitor al lui G.T.C. a solicitat „identificarea şi retrocedarea parcelelor nevândute din parcelarea L. şi restituirea acestora în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că pretenţiile reclamantei privitoare la întreaga moşie ce a aparţinut numitului G.C. în suprafaţă - la momentul anului 1906 - de 427 pogoane, nu au nicio justificare în notificarea menţionată anterior.
Mai mult, în cauză, esenţial pentru judecarea litigiului a fost considerat faptul că Notificarea nr. 569/2002 a fost soluţionată de către Primăria Municipiului Bucureşti prin Dispoziţia nr. 5315 din 1 martie 2006, prin Dispoziţia nr. 5316 din 1 martie 2006 şi prin Dispoziţia nr. 5910 din 29 mai 2006. Cele 3 dispoziţii se află ataşate la dosar apel şi dovedesc faptul ca drepturile rezultate din Notificarea nr. 569/2002 au fost înstrăinate iniţial către numiţii P.D.M. şi P.R.A., cărora Primăria le-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 11082,96 m.p., situat în Bucureşti, fosta comună Chitila Mogoşoaia, sector 1, care se identifică, conform raportului de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar - ing. G.C.E. Cu toate acestea, în soluţionarea Notificării nr. 569/2002 s-au acordat şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 10,25 ha (fosta comună Chitila Mogoşoaia) numiţilor P.D.M. şi P.R.A. În fine, Primăria, rectificând dispoziţia prin care li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent numiţilor P.D.M. şi P.R.A., a acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 10,25 ha persoanei îndreptăţite N.G.C.
Concluzia celor arătate a fost aceea că Notificarea nr. 569/2002 a fost soluţionată definitiv chiar înainte de momentul cumpărării drepturilor litigioase de către apelanta-reclamantă.
Dispoziţia nr. 5315 din 1 martie 2006 şi Dispoziţia nr. 5316 din 1 martie 2006 (aceasta din urmă modificată prin Dispoziţia nr. 5910 din 29 mai 2006) nu au fost atacate în instanţă, iar drepturile acordate prin acestea au fost integral valorificate.
În condiţiile arătate mai sus, Curtea a constatat că reclamanta nu are dreptul la niciun fel de despăgubiri (în natură prin compensare sau în echivalent bănesc) şi că prezenta acţiune are la bază Decizia A.D.S. nr. 551/2007 (revocată prin Decizia nr. 1583/2008) a cărei emitere este rezultatul săvârşirii infracţiunilor reţinute cu caracter definitive prin Decizia penală nr. 261/A din 14 aprilie 2010 şi Decizia penală nr. 1602 din 8 octombrie 2010.
Curtea a mai precizat că A.D.S. - Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale are calitate procesuală pasivă doar din cauza faptului că terenurile solicitate de către reclamantă (dar în mod evident necuvenite acesteia) se afla parţial în patrimoniul pârâtei. De altfel, s-a constatat că A.D.S. nu a fost învestită cu vreo notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nici nu a fost sesizată ulterior prin vreo dispoziţie de declinare a competenţei emisă de vreo instituţie care ar fi considerat că nu are calitatea de unitate deţinătoare.
Având în vedere cele arătate şi substituind integral motivarea hotărârii primei instanţe, Curtea a păstrat soluţia de respingere a cererii precizate, ca vădit neîntemeiată.
A mai observat că prin cererea precizatoare aflată la dosarul de fond, pârâta se referă inclusiv la o Notificare cu nr. 408/2002 care ar fi trebuit înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deşi contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase şi celelalte acte din dosar nu se referă la această notificare, astfel încât, evident, că nu s-a putut da curs unei atare solicitări.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta N.M., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului propriu, schimbarea sentinţei tribunalului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, prin care să se admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
A criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul că nu a ţinut cont de faptul că: prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Y din 9 octombrie 1906 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, autorii săi au cumpărat 427 pogoane (echivalent 213,5 ha) în judeţul Ilfov, comuna Bucov, Plasa Bucov; la data exproprierii prin reforma agrară, în anul 1945, autorii săi aveau în proprietate 100 ha din care 50,6585 ha au fost expropriate; din cele 50 ha ramase în anul 1948, G.A.C. avea în proprietate 35 ha, 2 parcele, iar diferenţa de 15 ha este menţionată în procesul-verbal din 4 martie 1949; prin Notificarea nr. 569/2002 formulată în baza Legii nr. 10/2001, autorul său a solicitat retrocedarea întregii suprafeţe preluată abuziv de către stat; din suprafaţa de 100,6585 ha au fost retrocedate în natură 66,11796 ha. Totodată a arătat că nu s-a avut în vedere că prin Încheierea din 29 septembrie 2011, curtea de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului şi că prin raportul de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv identificarea terenului pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri prin echivalent - în suprafaţă de cca. 213,5 ha - s-a constatat existenţa respectivului imobil.
A precizat astfel că rezultă că instanţa de apel nu a coroborat toate probele existente la dosar, deşi prin obiectivele expertizelor dispuse în cauză potrivit încheierii menţionate a recunoscut existenţa suprafeţei de 213,5 ha.
A criticat, de asemenea, decizia recurată sub aspectul faptului că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
A arătat că cele trei dispoziţii se referă la suprafeţe de teren pentru care Primăria Municipiului Bucureşti avea calitatea de unitate deţinătoare, total diferite de suprafaţa de 34,5045 ha (28,03 ha) ce constituie obiectul prezentului dosar şi pentru care A.D.S. este considerată entitate învestită cu soluţionarea notificării, conform Legii nr. 247/2005, Titlul VII art. 3 alin. (1) lit. c).
A menţionat că acest aspect reiese şi din transmiterea dosarului Notificării nr. 5 69/2001 de la P.M.B. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 către A.D.S., precum şi din Adresa nr. 14605 din 22 iulie 2008 din care rezultă faptul că o suprafaţă de 28,03 ha a fost administrată de A. SA Mogoşoaia, societate care se află în patrimoniul A.D.S., respectivul teren suprapunându-se fostei moşii proprietatea N.D.C. de la care reclamanta a cumpărat toate drepturile care i se cuveneau.
În continuare, recurenta a criticat sentinţa pronunţată de tribunal, considerând că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că are dreptul să primească măsuri reparatorii urmare deposedării autorului său cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 34,50045 ha (în principal) sau 28,08 ha (în subsidiar) şi că pârâta A.D.S., în calitate de unitate deţinătoare/entitate învestită cu soluţionarea notificării, trebuie să emită o decizie/dispoziţie, în conformitate cu art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii şi a dezvoltat motivele, care în opinia sa, conduc la această soluţie.
Recursul este nul.
Potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurenta, deşi a precizat că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, observându-se că prin acestea s-a tins în realitate a se reaprecia asupra probatoriului administrat în cauză.
Astfel, recurenta a criticat interpretarea probelor şi necoroborarea acestora de către instanţa de apel, apreciind în mod eronat că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Aceste susţineri nu pot fi însă analizate în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., care nu permit reevaluarea situaţiei de fapt, stabilită de instanţele fondului, neavând loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Or, în cauză, după cum s-a arătat, nemulţumirea recurentei rezidă din faptul că au fost interpretate eronat împrejurările consemnate în actele depuse la dosarul cauzei.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la criticile încadrate de recurentă în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în condiţiile în care a solicitat a se observa că cele trei dispoziţii emise se referă la suprafeţe de teren diferite celei în litigiu.
În ceea ce priveşte înscrisul depus de recurentă în şedinţa publică din 14 noiembrie 2012, intitulat "motive completatoare şi precizatoare", se reţine că acestea nu pot fi primite, fiind formulate peste termenul legal de exercitare a căii extraordinare de atac, cu excepţia cazului în care cuprinde motive de ordine publică.
Se observă însă că solicitarea constatării nulităţii hotărârii atacate decurgând din încălcarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu reprezintă unul de ordine publică, având în vedere că presupusa încălcare a respectivului principiu a vizat în fapt, în opinia recurentei, la lipsirea sa de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la sfera bunurilor care au făcut obiectul Notificării nr. 569/2002, ceea ce a avut drept consecinţă şi stabilirea incompletă a situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs suplimentar, prin care se critică interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, se reţine că nu poate fi primit, fiind depus peste termenul legal.
Se observă astfel că deşi recurenta precizează că acest motiv nu este invocat pentru prima oară, rezultând doar din încadrarea criticilor formulate în memoriul iniţial în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., aceste susţineri nu sunt conforme realităţii, atâta vreme cât prin motivele de recurs depuse în termen, singurele critici formulate au tins, după cum s-a precizat mai sus, la reaprecierea probatoriului administrat în cauză, iar imposibilitatea încadrării criticilor iniţiale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. n-a fost una strict formală, în sensul neindicării textului de lege aplicabil.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva Deciziei nr. 71 A din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6953/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7009/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
