ICCJ. Decizia nr. 6969/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6969/2012
Dosar nr. 7543/1/2011
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5950 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar general împotriva Deciziei nr. 556/A din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul reclamanţilor Ş.V.A., S.R.P. şi M.M.A. împotriva Sentinţei nr. 284 din 1 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
S-a reţinut de către Înalta Curte că suprafaţa de teren de 289,05 mp a fost greşit apreciată de către instanţa de apel ca fiind o suprafaţă de teren liberă în înţelesul art. 10 alin. (1) - (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat astfel greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către curtea de apel, care a considerat neîntemeiat că terenului în litigiu i se poate aplica regula restituirii în natură, în condiţiile în care pe acesta s-au evidenţiat reţele de alimentare ce deservesc imobilele din jur făcându-se legătura cu o centrală electrică şi este situat într-o aglomeraţie de clădiri, blocuri de locuinţe, ceea ce îi conferă caracter de spaţiu vital necesar exploatării acestora.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare Ş.V.A., S.R.P. şi M.M.A., întemeiată pe prevederile art. 318 teza întâi C. proc. civ.
Prin motivele depuse la 18 septembrie 2012, contestatorii au solicitat admiterea cererii şi rejudecarea recursului, în sensul respingerii acestuia ca nefondat şi a menţinerii soluţiei pronunţată în apel ca fiind temeinică şi legală.
Au apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de recurs, ca de altfel şi de instanţa de fond, are la bază o greşeală materială, făcându-se o greşită identificare a terenului, cu neobservarea probelor administrate în cauză.
Au arătat că fără a exista vreo dovadă, instanţa a situat terenul într-o aglomerare de clădiri, blocuri, în condiţiile în care, astfel cum reiese fără niciun dubiu din ambele expertize efectuate în cauză, atât cea extrajudiciară, cât şi cea dispusă de instanţa de fond, există un singur bloc care este construit parţial pe o parte din suprafaţa de teren ce a aparţinut autorilor lor şi nu este inclusă în cea a cărei restituire au solicitat-o.
În continuare contestatorii au arătat că nu există nicio probă care să evidenţieze că terenul ar fi traversat de reţele de apă sau electricitate, din adresele existente la dosar reieşind că Primăria Municipiului Bucureşti nu îl are în evidenţă şi nu consideră că are vreun drept asupra respectivei suprafeţe, care este folosită de locatari fără drept.
Mai mult decât atât, au precizat că au dovedit prin expertiza care a identificat terenul şi prin contractul de comodat că o parte din teren, respectiv 120 mp, este în posesia lor, fiind liber de orice construcţii, spaţiul de protecţie al blocului, care include şi un spaţiu verde, nefiind inclus în terenul liber care poate fi restituit.
Au opinat că neobservarea probei cu expertiză şi interpretarea eronată a acesteia de către instanţa de recurs şi de fond constituie o eroare materială esenţială care a dus la soluţionarea greşită a cauzei.
Au mai arătat că ambele instanţe au fost, de asemenea, în eroare, atunci când au apreciat că este incident în cauză art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, interpretându-se greşit situaţia juridică a terenului, în condiţiile în care acesta nu a trecut niciodată în proprietatea statului.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., precizat de contestatori ca temei de drept al căii extraordinare de atac, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (...)".
Se observă deci că textul menţionat are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural săvârşite involuntar cu ocazia judecăţii, şi nu greşeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziţii legale sau rezolvarea unui incident procedural.
Ca atare, pentru a învesti instanţa cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de acest text de lege.
Or, în speţă, criticile formulate de contestatori vizează fondul cauzei, respectiv greşita apreciere a probelor şi aplicare a legii, neformulându-se critici privind o eventuală greşeală materială esenţială în sensul textului legal enunţat.
De altfel, contestaţia în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, aşa cum eronat susţin contestatorii, prin motivele invocate în această cale extraordinară de atac.
Prin urmare, verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte reţine că demersul judiciar este inadmisibil în condiţiile în care motivul invocat nu se încadrează în textul de lege menţionat, atâta timp cât pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de Ş.V.A., S.R.P. şi M.M.A. împotriva Deciziei nr. 5950 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6967/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6970/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
