ICCJ. Decizia nr. 6971/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6971/2012
Dosar nr. 2347/1/2012
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 67/S din 26 ianuarie 2007, Tribunalul Braşov, secţia civilă, reînvestit cu judecata cauzei prin Decizia civilă nr. 671 Ap din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Braşov, a admis, în parte, cererea şi a obligat pe pârâta SC C.H.B. SA să plătească reclamantei suma de 31.464. euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului în litigiu pe perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002, precum şi suma de 4390 RON, cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenţii.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins cererea formulată împotriva pârâtei SC A.C.I. SRL, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut, potrivit concluziilor expertizei topografice întocmită de expertul F.G., că terenurile pentru care reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate sunt ocupate de construcţiile care intră în compunerea C.H.B., de două alei betonate şi de zonele verzi care completează aspectul arhitectonic al complexului, fiind tranzitat de reţele de utilităţi publice.
Instanţa a reţinut că s-a procedat la identificarea construcţiilor, prin expertiza efectuată de ing. constructor B.M., iar prin expertiza contabilă întocmită de expert J.A.E. s-au evidenţiat mai multe variante de calculare a despăgubirilor.
În raport de probatoriul administrat şi de dispoziţiile art. 480 şi art. 483 C. civ., instanţa a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata contravalorii fructelor civile pe care reclamanta le-ar fi perceput dacă imobilul în litigiu se afla în folosinţa sa, anume contravaloarea chiriei stabilită la suma de 35 euro/mp.
Prin Decizia civilă nr. 93/Ap din 6 iulie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reînvestită cu judecata apelului prin Decizia nr. 3831/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise, în parte, apelurile declarate de reclamantă şi de pârâta SC C.H.B. SA Predeal şi a schimbat sentinţa, în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 67.948,63 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului teren, situat în Predeal, str. G., înscris în CF X Braşov nr. top Y/7,Y/8 şi Y/9 şi în CF Z Braşov nr. top Y/10, în suprafaţă totală de 1.976,48 mp, pe perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002.
Prin aceeaşi decizie a fost înlăturată dispoziţia de obligare la plata sumei de 31.464 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că suprafaţa totală de teren ce face obiect al dreptului de proprietate al reclamantei este de 1.976,40 mp, parte ocupată cu construcţii, parte afectată amenajării unor zone verzi, zone care însă nu pot fi folosite pentru edificarea unor construcţii care să se încadreze în aspectul arhitectural al zonei, motiv pentru care întinderea contravalorii lipsei de folosinţă trebuie stabilită în raport de întreg şi nu de parte.
Instanţa a reţinut că această concluzie se impune în baza concluziilor raportului de expertiză topografică întocmit de expertul F.G., concluzii confirmate şi prin lucrarea extrajudiciară întocmită de expertul H.M.
În atare condiţii, instanţa a reţinut că nu poate primi solicitarea pârâtei ca despăgubirea să se calculeze doar pentru terenul ocupat efectiv de construcţii, nu şi pentru terenul cu nr. top Y/10, deoarece împrejurarea că este liber de construcţii este irelevantă din moment ce este inutilizabil, el încadrându-se în peisajul arhitectonic al complexului hotelier.
Relativ la discuţiile privind configuraţia anterioară a parcelelor şi care ar fi condus la o diminuare a suprafeţei ocupate de construcţii, instanţa a reţinut că nu poate fi primită cât timp o lucrare ştiinţifică, întocmită în aplicarea dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., lămureşte, sub acest aspect, împrejurările de fapt ale cauzei.
Instanţa de apel enunţă, totodată, criteriile în raport de care a reţinut că se impune calcularea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, precum şi argumentele pentru care a apreciat că, sub acest aspect, lucrarea ştiinţifică ce răspunde exigenţelor este expertiza întocmită de expertul ANEVAR Ş.C. (ds. 312/C/2004 al Tribunalului Braşov - 1,91 euro/mp/lună).
Instanţa de apel a mai arătat şi motivele pentru care nu a primit criticile formulate de pârât relative la calificarea cererii de chemare în judecată şi temeiurile de drept reţinute în fundamentarea pretenţiilor deduse judecăţii şi la pretinsa încălcare de către prima instanţă a principiului disponibilităţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâta SC C.H.B. SA Predeal.
Prin Decizia civilă nr. 6537 din 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursurile, ca nefondate.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 671/Ap din 9 noiembrie 2005, Curtea de Apel Braşov, procedând la admiterea apelurilor părţilor şi la desfiinţarea Sentinţei nr. 171 din 25 aprilie 2005 a Tribunalului Braşov, a reţinut nelegalitatea procedeului instanţei de fond, anume acela de a schimba temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, fără a pune acest aspect în discuţia contradictorie a părţilor, conform prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării dreptului la apărare al ambelor părţi.
Prin aceeaşi decizie s-a stabilit ca instanţa de trimitere, în rejudecare, să stabilească incidenţa textelor de lege invocate în raport de obiectul cererii prin care se solicită dezdăunarea reclamantei pentru lipsa de folosinţă cauzată prin ocuparea fără drept a terenului proprietatea sa.
Conformându-se dispoziţiilor instanţei de control judiciar, prima instanţă, prin Încheierea din 14 aprilie 2006, a pus în discuţia părţilor temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, sens în care reclamanta a susţinut că acesta îl constituie prevederile art. 482, 494 C. civ. şi art. 1073 şi urm. C. civ. (inclusiv note scrise).
Ulterior, prin Încheierea din 23 iunie 2006, în raport de pretenţia reclamantei de a fi despăgubită pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a-i respecta toate atributele dreptului său de proprietate, a apreciat în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. că temeiul juridic al acţiunii deduse în justiţie este cel reprezentat de art. 480 C. civ. şi art. 1078 C. civ., dispoziţii în raport cu care a procedat la soluţionarea raportului juridic litigios.
Încheierea menţionată, interlocutorie, nefiind atacată prin apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu mai poate constitui obiect de critică în calea de atac exercitată de această parte, impunându-se instanţelor învestite cu soluţionarea prezentei cauze.
Instanţa de recurs a statuat că, de altminteri, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de reclamant, ci de cauza acţiunii, corect stabilită de instanţe şi în limitele căreia s-au pronunţat.
Prin urmare, instanţa a reţinut că nu pot fi primite criticile pârâtei relative la aceste aspecte, relative la calificarea acţiunii, stabilirea temeiului juridic al cererii ori greşita stabilire a acestuia.
Instanţa a reţinut că nu sunt fondate nici criticile din recursul ambelor părţi privind modalitatea de determinare a despăgubirii, întrucât acestea vizează, în realitate, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibile a fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de actuala sa reglementare.
Prin urmare, toate aspectele vizând neadministrarea unor probe, interpretarea eronată a probelor ori cele privind chestiunile de ordin tehnic de stabilire a sumei datorate cu titlu de despăgubiri nu pot fi subsumate niciuneia dintre criticile de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., context în care astfel de critici se vădesc a nu fi fondate.
Instanţa a reţinut, totodată, că nu sunt fondate nici criticile invocate în recursul pârâtei privind greşita stabilire a despăgubirii în raport de întreaga suprafaţă, proprietatea reclamantei potrivit evidenţelor de publicitate imobiliară, întrucât, deşi pârâta ocupă efectiv cu construcţii o suprafaţă mai mică din terenul reclamantei, restul terenului, care se înscrie în ansamblul arhitectonic al complexului hotelier deţinut de pârâtă, este inutilizabil, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la daune pentru imposibilitatea exercitării unuia dintre atributele dreptului său de proprietate.
De asemenea, instanţa a reţinut ca nefondate şi criticile constând în îndreptăţirea reclamantei de a beneficia doar de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, dată fiind natura juridică a litigiului, de drept comun, motiv pentru care i se aplică normele stipulate de C. civ., şi nu cele din Legea nr. 10/2001, dar şi faptul că, fiind stabilită irevocabil calitatea reclamantei de proprietar al terenului, înscrisă ca atare în evidenţele de publicitate imobiliară, teren deţinut de pârâtă, sunt aplicabile normele comune în materie, invocate de reclamantă şi legal reţinute de instanţă.
În fine, instanţa a apreciat ca nefondate şi criticile privind nelegalitatea Încheierii din 22 iunie 2010, pronunţată de aceeaşi instanţă de apel, întrucât pentru a fi dispusă întreruperea cursului judecăţii în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., legea pretinde condiţia ca dezlegarea pricinii să atârne în tot sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, cerinţă ce nu este întrunită în cauză, cum legal a reţinut curtea de apel.
Aceasta întrucât nu se poate susţine că cererea de dezdăunare dedusă judecăţii atârnă de soluţionarea litigiului invocat drept cauză de suspendare, atâta vreme cât pretenţia reclamantei îşi are fundamentul în dreptul său de proprietate constatat judiciar şi înscris în evidenţele de publicitate imobiliară, ceea ce determină inexistenţa cerinţei impuse de norma legală evocată şi confirmă astfel justeţea soluţiei curţii de apel relativ la aspectul analizat.
Prin contestaţia înregistrată la data de 26 martie 2012, pârâta SC C.H.B. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În prima parte a cererii, pârâta prezintă principalele aspecte ale judecăţii finalizate prin pronunţarea deciziei de recurs atacate şi susţine că motivarea acestei decizii, nr. 6537 din 28 septembrie 2011, nu corespunde prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât considerentele sunt redactate în termeni generici, fără o dezvoltare coerentă şi concretă a fiecărui motiv de recurs, fapt care demonstrează necunoaşterea cauzei, superficialitatea cercetării motivelor de recurs, precum şi ignorarea normelor de procedură şi de drept.
În motivarea contestaţiei, pârâta susţine că decizia atacată se impune a fi anulată, întrucât instanţa de recurs:
I. „nu s-a pronunţat cu privire la primul motiv de recurs", prin care a invocat că instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar hotărârea nu este motivată şi cuprinde considerente contradictorii, critică fundamentată pe faptul că instanţa de apel, prin stabilirea dreptului reclamantei la despăgubire pentru întreaga suprafaţă de teren, a ignorat considerentele sentinţei şi a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate cu privire la acest aspect prin Decizia nr. 671/2005 a Curţii de Apel Braşov, irevocabilă prin nerecurare;
II. „a ignorat în tot criticile (...) din Motivul 2 de recurs", prin care a criticat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1086 şi art. 1075, art. 480 şi art. 483 C. civ. şi a susţinut că instanţa a extins în mod nelegal răspunderea societăţii peste faptul contravenţiei şi peste consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei negative, opozabile erga omnes, rezultată din dispoziţiile art. 480 şi art. 1086 C. civ.
III. a ignorat „în totalitate" „Motivele 3 şi 4", cu menţiunea că motivul 3 era subsecvent motivului 2, motive prin care a dezvoltat critici de nelegalitate şi nu de netemeinicie, cum eronat s-a reţinut, critici prin care a arătat că greşit instanţele de fond au dat relevanţă unei expertize extrajudiciare, fără ca aceasta să fi fost încuviinţată în condiţiile procedurale statuate pentru administrarea probatoriilor, respectiv că nu au respectat îndrumările date prin Decizia nr. 671/Ap./2005 a Curţii de Apel Braşov, relative la administrarea probatoriilor, fapt care contravine prevederilor art. 315 C. proc. civ.
IV. nu a "tranşat" „Motivul 5 al recursului", relativ la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Anume, pârâta susţine că argumentul instanţei de recurs potrivit căruia nu poate fi reţinută incidenţa Legii nr. 10/2001, întrucât reclamantei i s-a stabilit calitatea de proprietar, înscrisă ca atare în cartea funciară, se constituie într-o motivare nesatisfăcătoare care nu corespunde prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Pârâta susţine, de asemenea, ca fiind greşite constatările relative la situaţia parcelelor nr. Y/10, nr. Y/7, nr. Y/8 şi nr. Y/9 din CF X, instanţele limitându-se să reţină „un drept incert şi contestat judiciar în favoarea reclamantei".
V. nu a redactat o motivare care să corespundă prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la soluţia de respingere a recursului declarat împotriva Încheierii din data de 22 iunie 2010; pârâta afirmă că instanţele de judecată, în aplicarea prevederilor art. 244 C. proc. civ., au alegerea suspendării cauzei, dar că acest drept de opţiune nu este unul absolut şi nelimitat lăsat la bunul plac al judecătorului, ci acesta trebuie să-şi argumenteze soluţia.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."
Arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, a înţeles să invoce şi să dezvolte mai multe dintre motivele de modificare ori de casare, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a omis să analizeze vreunul din ele.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Motivele de modificare ori de casare sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. şi ele nu se confundă cu diversele critici ori argumente invocate de părţi în susţinerea criticilor, fie ele şi numerotate prin memoriile de recurs.
În astfel de situaţii, în care părţile nu arată într-o manieră explicită care anume critici se circumscriu fiecărui motiv dintre cele prevăzute de prevederile art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs este îndreptăţită să grupeze argumentele, să verifice dacă se circumscriu motivelor legale de recurs şi, în caz afirmativ, să le analizeze şi să le răspundă, inclusiv prin considerente de drept comune.
În speţa supusă analizei se constată că pârâta, prin memoriul de recurs înregistrat la data de 10 august 2010, a indicat:
- la pct. I, critica de nelegalitate îndreptată împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a judecăţii, pronunţată prin Încheierea din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fundamentată pe încălcarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Şi
- la pct. II, criticile de nelegalitate îndreptate împotriva Deciziei civile 93/Ap. din 6 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, structurate în cinci puncte: pct. 1 - întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ., fundamentată pe greşita stabilire a întinderii despăgubirii pentru întregul teren proprietatea reclamantei; pct. 2 - întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fundamentată pe la faptul că răspunderea sa se impunea a fi limitată doar la terenul ocupat cu construcţii; pct. 3 - indicată ca fiind critică de nelegalitate, fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor art. 261, 201, 212 şi urm. C. proc. civ. şi art. 30 şi urm. din Decretul-lege nr. 115/1938; pct. 4 - indicată ca fiind critică de nelegalitate, fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor art. 167 - 169 şi urm. şi art. 315 C. proc. civ.; şi pct. 5 - indicată ca fiind critică de nelegalitate, fundamentată pe încălcarea principiului disponibilităţii.
În atare condiţii, instanţa de recurs a procedat la gruparea argumentelor şi la verificarea îndeplinirii de către acestea a cerinţelor impuse de dispoziţiile legale, statuând cu privind la calitatea lor, de critici de nelegalitate, în accepţiunea prevederilor art. 304 C. proc. civ., ori de netemeinicie, care, potrivit legii, nu pot face obiectul recursului.
Faptul că instanţa de recurs ar fi omis să soluţioneze un anumit motiv de recurs nu este susţinut explicit de pârâtă prin contestaţie, ci aceasta se rezumă să reitereze, în aceeaşi manieră, prin punctare, unele dintre argumentele invocate în susţinerea criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs şi să pretindă că instanţa trebuia să răspundă punctual fiecărui argument, astfel cum acesta a fost invocat.
Cât priveşte împrejurarea că o atare competenţă, de a analiza şi statua în ce măsură argumentele invocate prin memoriul de recurs sunt sau nu critici de nelegalitate, în înţelesul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., incumbă instanţei de recurs, nu este contestată de pârâtă.
În atare condiţii, rezultă că nu poate fi primită critica formulată prin contestaţie (pct. III), potrivit căreia instanţa de recurs ar fi calificat greşit argumentele enunţate în cadrul motivelor de la pct. 3 şi 4 din memoriul de recurs (în numerotarea dată de pârâtă), relative la calitatea probatoriilor care au fundamentat soluţia recurată, ca fiind critici de netemeinicie, care, potrivit legii, nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs, motiv pentru care le-a „ignorat", deşi, în opinia sa, erau critici de nelegalitate.
Aceasta, întrucât printr-o astfel de critică, în realitate, pârâta pretinde săvârşirea de către instanţa de recurs a unei greşeli de judecată şi urmăreşte exercitarea unui control judiciar asupra dezlegării date acestei probleme printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este permis.
Relativ la motivele 1, 2 şi 5 din memoriul de recurs (în numerotarea dată de pârâtă) se observă că instanţa de recurs a identificat în cuprinsul argumentelor prezentate de pârâtă criticile apreciate a fi de nelegalitate şi le-a analizat în cuprinsul deciziei.
Anume, instanţa de recurs a detaliat aspectele care au fost soluţionate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia de desfiinţare nr. 771/2005 a Curţii de Apel Braşov şi care erau obligatorii pentru instanţa de trimitere, a statuat cu privire la argumentele pentru care nu au putut fi primite criticile relative la greşita calificare a acţiunii şi la aplicarea greşită a textelor de lege reţinute ca şi temei de drept al pretenţiei în despăgubire, inclusiv cele relative la greşita stabilire a întinderii obligaţiei; în fine, a indicat argumentele pentru care a apreciat, în legătură cu pretenţiile reclamantei, că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că pârâta găseşte a fi insuficiente considerentele prin care instanţa de recurs a răspuns acestor critici (a se vedea pct. I, II, IV din contestaţie) nu este de natură să-i deschidă calea contestaţiei în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., întrucât nu este dată ipoteza prevăzută de acest text de lege, anume omisiunea totală de cercetare a unui motiv de recurs.
Soluţia se impune şi cât priveşte critica îndreptată asupra soluţiei de respingere a recursului declarat împotriva Încheierii de şedinţă din 22 iunie 2010 (pct. V din contestaţie).
Referitor la acest aspect, este de observat că instanţa de recurs a analizat argumentele invocate de pârâtă în justificarea criticii de nelegalitate invocate şi a motivat soluţia, aspecte care nu sunt contestate de pârâtă, aceasta rezumându-se să susţină doar că motivarea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Or, astfel cum s-a arătat, calitatea motivărilor hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs nu poate fi supusă controlului judiciar, pe calea contestaţiei în anulare, ştiut fiind că o astfel de cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare dedusă judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de SC C.H.B. SA împotriva Deciziei nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6970/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6972/2012. Civil → |
|---|
