ICCJ. Decizia nr. 6970/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6970/2012
Dosar nr. 2151/1/2012
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4289 din 23 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.E.R. împotriva Deciziei nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
S-a reţinut că instanţa de apel a analizat cauza, atât în raport de obiectul dedus judecăţii, cât şi a principiului tantum devolutum, quantum apellatum. S-a constatat astfel că obiectul acţiunii, aşa cum a fost precizat prin Cererea din 17 septembrie 2009, îl constituie revendicarea terenului situat la adresa imobilului solicitat iniţial, preluat de stat în baza Deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fostului Consiliu popular.
S-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aplicarea acesteia fiind prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.), care este legea generală. Ca atare, fiind reglementată cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat şi respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii şi exclud posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun.
S-a reţinut, prin urmare, că reclamantul nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea dreptului comun, de vreme ce la data înaintării acţiunii (1 aprilie 2009) era în vigoare legea specială de reparaţie.
S-a constatat totodată că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care nu pot fi invocate în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
Respingerea unei cereri de chemare în judecată pe considerentul existenţei unei proceduri administrative prealabile prevăzute de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, atâta vreme cât respectivul act normativ instituie controlul judiciar (potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), existând în plus şi posibilitatea sancţionării pasivităţii culpabile a entităţii învestite cu soluţionarea notificării (conform Deciziei nr. XX/2007, dată în interesul legii).
În acest context, s-a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, înscriindu-se în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare T.E.R., întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acesteia, anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
A arătat că la pronunţarea soluţiei, instanţa nu a analizat cererea de recurs şi prin prisma faptului că nu a putut beneficia de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru că nu intra sub incidenţa acesteia la momentul intrării în vigoare a legii.
A precizat astfel că preluarea de către stat a imobilului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar la momentul adoptării Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate în baza respectivului decret nu se încadra în dispoziţiile art. 1 şi 2 din legea specială de reparaţie, a cărei sferă de aplicare a fost determinată şi prin Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, aceasta realizându-se la aproximativ 7 ani de la adoptarea legii prin H.G. nr. 250/2007.
A menţionat astfel că acesta este motivul pentru care a exercitat acţiunea în revendicare şi unul din motivele pe care instanţa a omis din greşeală să îl cerceteze.
Prin concluziile scrise depuse, contestatorul reia în integralitate motivele contestaţiei în anulare, susţinând că sunt incidente prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a fost analizat motivul de recurs privitor la faptul că preluarea imobilului (teren) în baza Deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fost calificată ca fiind o preluare abuzivă prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în anul 2007, după ce termenul de depunere a notificării expirase la data de 14 februarie 2002, depăşirea acestuia având ca şi consecinţă pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în baza legii speciale.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept al cererii sale, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Prin urmare, textul de lege care reglementează contestaţia în anulare specială instituie posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în două ipoteze, respectiv o greşeală materială sau omiterea cercetării unui motiv de recurs.
În speţă, din dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, se constată că acestea privesc omisiunea cercetării unui motiv de recurs şi anume faptul că neparcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a datorat aspectului că în forma sa iniţială, legea specială de reparaţie nu prevedea că preluarea în baza Decretului nr. 223/1974 este una abuzivă.
Verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte reţine că demersul judiciar nu poate fi primit, în condiţiile în care motivul invocat prin contestaţia în anulare, respectiv omiterea cercetării unui motiv de recurs nu se verifică.
Se constată astfel că printre motivele recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa nu se regăseşte cel menţionat de contestator, acesta dimpotrivă arătând că preluarea în baza Decretului nr. 223/1974 a fost una abuzivă, inclusiv prin faptul că respectivul decret contravenea Constituţiei din 1965, în vigoare la acel moment, prin care dreptul de proprietate personală era ocrotit.
Mai mult, presupusul motiv de recurs necercetat de instanţă reprezintă în fapt o justificare a neparcurgerii de către parte a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, deci un argument în plus şi nu un real motiv, în sensul celor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Reiese deci că promovând contestaţia în anulare, partea nu a respectat exigenţele impuse de textul art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., respectiv omiterea de către instanţa de recurs, din greşeală, a cercetării vreunui motiv de modificare sau casare, în realitate contestatorul tinzând, într-o manieră nepermisă de lege, la o cenzură de legalitate a unei hotărâri irevocabile, intrată în autoritate de lucru judecat.
Ca atare, se constată că partea formulează susţineri noi faţă de cele invocate prin motivele de recurs, care confirmă considerentele de mai sus privind finalitatea reală a contestaţiei în anulare, de apreciere a legalităţii deciziei pronunţate în recurs prin prisma unor alte argumente decât cele invocate în motivarea recursului, precum şi inexistenţa unei omisiuni de cercetare.
Pentru aceste considerente, întrucât este o cale extraordinară de atac posibil a fi exercitată pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de solicitarea Municipiului Constanţa prin Primar, dovedită prin chitanţa privind onorariul de avocat depusă la dosar, ţinând cont şi de complexitatea cauzei deduse judecăţii, se va admite cererea intimatului, făcându-se totodată aplicarea alin. (3) al articolului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de T.E.R. împotriva Deciziei nr. 4289 din 23 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestator la 100 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul Municipiul Constanţa prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6969/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 6971/2012. Civil → |
|---|
