ICCJ. Decizia nr. 699/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.699/2012
Dosar nr.12755/3/2009
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 februarie 2002, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestora la plata echivalentului în lei al sumei de 85.000 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartamentul compus din patru camere şi dependinţe situat în Bucureşti, B-dul N. Titulescu şi a sumei de 25.000 dolari S.U.A. - contravaloarea bunurilor mobile sechestrate şi vândute la licitaţie în baza sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981.
S-a solicitat, totodată, obligarea Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata echivalentului în lei al sumei de 50.000 dolari S.U.A., reprezentând daune morale, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., reclamantul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 8/1981 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus condamnarea sa la 17 ani închisoare şi 60 de ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. şi confiscarea bunurilor, sentinţă rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981 a Tribunalului Suprem. Ulterior, după anul 1990, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, i-a admis recursul împotriva deciziei de condamnare şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucureşti, dispunând anularea actelor de executare emise în baza hotărârii casate.
Reclamantul a mai arătat că prin Decizia nr. 543 din 17 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus achitarea sa conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi ridicarea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor imobile şi mobile, inclusiv ridicarea inscripţiei ipotecare înfiinţate asupra apartamentului.
Reclamantul a învederat că, deşi, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a deciziei menţionate, prin Decizia penală nr. 2962/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, a întreprins demersuri pentru a intra în posesia bunurilor, acestea au rămas fără rezultat, încă din anul 1981 pârâtul Ministerul Turismului valorificând bunurile prin vânzare la licitaţie.
Sub aspectul cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la daune morale, s-a arătat că prejudiciul moral constă în atingerile aduse cinstei, onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei sale, în condiţiile în care timp de 20 de ani a fost împiedicat să revină în ţară, fiind considerat infractor şi blamat în cercul cunoştinţelor şi rudelor sale ca urmare a hotărârii nedrepte de condamnare.
Prin sentinţa nr. 1006 din 17 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Turismului şi, totodată, a respins acţiunea ca prescrisă faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a considerat că în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. numai Statul ar putea avea calitate procesuală pasivă, întrucât faptele imputate au fost reţinute ca şi sancţiuni penale, iar pe de altă parte, că de la data soluţionării procesului penal, 23 iunie 2000, până la data formulării acţiunii, 18 februarie 2002, a trecut termenul de 1 an prevăzut de art. 505 C. proc. pen. pentru exercitarea dreptului la despăgubiri.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 517/ A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 3748 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin care s-a casat Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 1006 din 17 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că, atât prin cererea introductivă, cât şi prin precizările ulterioare şi prin motivele apelului, reclamantul personal şi asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se judece în cadrul unei acţiuni civile în pretenţii, de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., declarând explicit că nu înţelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept, reglementată de art. 504 - 506 C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru ca, în cadrul procesual şi cu respectarea obiectului şi temeiului acţiunii, precum şi a dreptului de apărare, să se pună în discuţia părţilor aspectele vizând admisibilitatea acţiunii de drept comun, calitatea procesuală şi prescripţia dreptului la acţiune.
Cu prilejul rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum şi faptul că suma rezultată în urma licitaţiei a fost consemnată la dispoziţia acesteia.
Pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii.
Pârâtul M.T.C.T. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2), C. proc. pen. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin încheierea de la 17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului M.T.C.T., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe, excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
La data de 14 septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 219/2005, s-a transmis cauza Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 24 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 1141 din 1 iunie 2007 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat Decizia menţionată şi a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 24 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, hotărârea fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin sentinţa nr. 323 din 30 aprilie 2008, rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâţii Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale şi Statul Român prin M.E.F., aceştia fiind obligaţi în solidar la plata sumei de 239.780 euro în echivalent în lei la data plăţii şi a sumei de 55.836,68 lei reprezentând despăgubiri materiale, precum şi a sumei de 7.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii. Prin Decizia civilă nr. 1568 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare, ca instanţă de fond, având în vedere valoarea obiectului litigiului ce depăşeşte suma de 5 miliarde lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 202 din 15 februarie 2010, a respins ca neîntemeiate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune, invocate de pârâţi.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost obligaţi pârâţii în solidar, la plata către reclamant a sumelor de 239.780 euro, echivalent în lei la data plăţii şi 55.836,68 lei despăgubiri materiale.
Prin aceeaşi hotărâre a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 7.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Au fost obligaţi pârâţii la 65.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 14 martie 2011 a aceleiaşi instanţe s-a admis cererea de îndreptare formulată de reclamant şi s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei menţionate, în sensul că numele recurentului este „A.I.".
Prin considerentele sentinţei menţionate, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că persoana condamnată pe nedrept poate folosi acţiunea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., astfel că existenţa acţiunii prevăzute de art. 504 - 506 C. proc. pen. nu poate reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului disponibilităţii, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării pretenţiilor sale.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul a considerat că termenul de prescripţie de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea fiind promovată de reclamant în cadrul acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002.
S-a reţinut că este neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că acţiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce priveşte temeiul juridic care a stat la baza acţiunii formulate de reclamant, prima instanţă a reţinut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie 2008 la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 10469/302/2007, reclamantul a indicat ca temei de drept, pe lângă dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziţie din partea pârâţilor.
S-a apreciat că, în condiţia în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, respectiv sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului Bucureşti a fost în totalitate desfiinţat, trebuie avute în vedere prevederile art. 4041 C. proc. civ., care stabilesc că în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
Reţinând că, aşa cum a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut reclamantului au fost sechestrate şi vândute la licitaţie publică la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obţinute din vânzare intrând în patrimoniul acestei instituţii, în condiţiile în care I.S.C.E.P. era subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din urmă îi revine obligaţia de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit obiect al executării silite.
La stabilirea valorii actualizate, a apartamentului şi bunurilor mobile sechestrate şi vândute în baza hotărârii penale de condamnare desfiinţate, instanţa a avut în vedere rapoartele de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 şi, respectiv, 2008 de către experţii Bănică Neculai şi Avramescu Nicolae.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot fi ignorate aspectele reţinute prin considerentele deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, în care se arată că probele administrate în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu şi-a însuşit nici o sumă de bani din conturile agenţiei de turism pe care a gestionat-o şi că niciuna dintre instituţiile vizate nu a suferit pierderile specificate în rechizitoriu.
Ca atare, s-a motivat că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituţiilor sale, în speţă, a instanţelor care l-au condamnat pe reclamant în absenţa unor probe care să ateste vinovăţia acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esenţial nelegală şi profund abuzivă" şi îndreptăţindu-l pe acesta la daune morale pentru lezarea onoarei, demnităţii şi a dreptului la propria imagine.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi M.D.R.T.
Apelantul pârât Statul Român a criticat hotărârea apelată pentru greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive cât şi pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată.
Apelantul pârât M.D.R.T. a reiterat, la rândul său, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi greşita reţinere ca temei al acţiunii şi a art. 311 C. proc. civ. A susţinut, totodată, că acţiunea este inadmisibilă şi prescrisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 682/ A din 15 noiembrie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Soluţionând apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P., instanţa de apel a considerat că eroarea judiciară a produs efecte nu doar cu privire la latura penală, ci şi la latura civilă, în sensul că bunurile reclamantului au fost vândute la licitaţie publică, situaţie care, urmare a achitării, trebuia reparată.
S-a apreciat că obligarea în subsidiar a Statului la repararea pagubei, alături de cel care a beneficiat la momentul respectiv de vânzarea bunurilor reclamantului, este justificată prin răspunderea generică a acestuia, în cazul erorilor judiciare produse în exerciţiul instituţiilor publice. În acest context, s-a motivat hotărârea pe jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului de condamnare a Statului Român, în raport cu terţii prejudiciaţi, în calitatea sa de garant general al instituţiilor care au încălcat diverse norme ale convenţiei.
S-a reţinut că au fost corect acordate reclamantului cheltuieli de judecată, în condiţiile în care acest pârât a căzut în pretenţii.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului M.D.R.T., s-a reţinut că este justificată prezenţa acestuia în proces, în calitate de pârât, având în vedere că beneficiara sumelor obţinute din executarea silită a cererii reclamantului a fost I.S.C.E.P., entitate aflată în subordinea Ministerului Turismului la acel moment.
Instanţa de apel a înlăturat critica pârâtului apelant M.D.R.T. referitoare la greşita reţinere ca temei al acţiunii a dispoziţiilor art. 311 C. proc. civ., raportându-se la cererea modificatoare a acţiunii depusă în Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
A fost respinsă şi critica prescripţiei dreptului la acţiune, apreciindu-se că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de 3 ani a început să curgă la momentul pronunţării hotărârii de achitare, 17 noiembrie 1999, iar cererea introductivă a fost formulată la 18 februarie 2002.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi M.D.R.T.
Dezvoltând motivele sale de recurs, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a criticat Decizia recurată ca nelegală în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru reţinerea eronată a calităţii sale procesuale pasive atât în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat contravaloarea bunurilor confiscate, cât şi în ceea ce priveşte cererea de daune morale.
Recurentul a arătat în susţinerea acestui motiv de recurs că, raportat la dispoziţiile art. 35, 37 şi 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nu poate răspunde pentru obligaţiile organelor şi instituţiilor de stat, respectiv pentru faptele ilicite care atrag răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit. În acest context s-a susţinut că, aşa cum a rezultat din procesul verbal din 11 septembrie 1981, bunurile reclamantului au fost scoase la vânzare la solicitarea creditoarei I.S.C.E.P. (actuala SC P. SA), astfel că nu se realizează identitatea cerută de lege între cel chemat în judecată şi cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
S-a învederat că singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român este reglementat de art. 52 din Constituţie, însă, în speţă, reclamantul nu a invocat incidenţa nici unei erori judiciare pentru a se putea pune în discuţie aplicabilitatea unei astfel de răspunderi.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a criticat hotărârea recurată pentru menţinerea eronată a soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, considerând că este necesar să se facă aplicarea art. 1337 C. civ. pentru angajarea răspunderii M.D.R.T. S-a arătat, totodată, că nu există culpă procesuală conform art. 274 C. proc. civ., neexistând temei pentru obligarea la plata acestor cheltuieli.
Prin motivele sale de recurs, recurentul pârât M.D.R.T. a criticat Decizia atacată ca nelegală, conform art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive, întrucât nu a obţinut niciun profit din valorificarea bunurilor confiscate de la reclamant; fosta I.S.C.E.P., la dispoziţia căreia s-au consemnat la C.E.C. sumele realizate din vânzarea la licitaţie publică, s-a reorganizat prin HG nr. 805 din 20 iulie 1990, sub denumirea P., iar ulterior, prin HG nr. 104 din 25 septembrie 1990 ca societate comercială pe acţiuni, persoană juridică distinctă.
S-a susţinut, totodată, că bunurile mobile sechestrate au fost lăsate, potrivit procesului verbal din 15 iulie 1981, de aplicare a sechestrului asigurător, în custodia fratelui intimatului, N.A.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a solicitat să se constate că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi foarte succintă, încălcând unicul temei de drept al acţiunii, reţinut cu caracter obligatoriu prin Decizia de casare nr. 3748 din 1 octombrie 2003, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cel instituit de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. În acest context, s-a învederat că nu putea fi primită o cerere de modificare a acţiunii iniţiale la mai bine de 6 ani de la introducerea acesteia.
Celelalte critici invocate de recurentul M.D.R.T. au vizat inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe art. 998 - 999 C. civ. şi greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Examinând motivele de recurs invocate de pârâţii recurenţi, Curtea va reţine că sunt fondate criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3748 din 1 octombrie 2003, prin care s-a reţinut că reclamantul intimat a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., judecata urmând să se desfăşoare în acest cadru procesual.
Ca atare, Curtea va constata că instanţa de apel nu putea examina temeinicia pretenţiilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., care reglementează instituţia întoarcerii executării.
O eventuală modificare a acţiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv art. 311 C. proc. civ., nu se putea face decât în condiţiile art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, cu atât mai puţin în faza rejudecării fondului după casarea cu trimitere, soluţie ce a avut în vedere tocmai nerespectarea calificării acţiunii date de reclamant.
Modificarea acţiunii din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la care face referire instanţa de apel în reţinerea investirii sale cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., s-a făcut prin concluziile scrise depuse de reclamant asupra excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune, depuse la data de 10 martie 2008.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare.
În condiţiile în care aceste note de şedinţă nu au fost comunicate celorlalte părţi şi nu a fost pusă în discuţie calificarea lor ca o modificare a acţiunii, este evident că nu se putea reţine lipsa de obiecţiuni a pârâţilor la primirea cererii (în realitate note de concluzii). De altfel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 14 aprilie 2008 (fila 74), a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, apărătorul pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale a arătat că unicul temei al acţiunii îl reprezintă art. 998 - 999 C. civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc. civ.
Curtea va constata, totodată, că instanţa de apel a examinat acţiunea reclamantului numai din perspectiva art. 311 C. proc. civ. şi nu şi a temeiului juridic reţinut de prima instanţă, respectiv art. 998 - 999 C. civ.
Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că dispoziţiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma temei al acţiunii împreună cu dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., întrucât desfiinţarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri speciale reglementate de dispoziţiile art. 4041 - 4043 C. proc. civ., cu care, aşa cum s-a arătat, instanţele nu au fost legal investite.
Ca atare, Curtea va reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept soluţionate de instanţa de recurs, reexaminând temeinicia pretenţiilor reclamantului, în baza unui alt temei al acţiunii decât cel statuat cu caracter irevocabil prin Decizia de casare (şi care nu era formulat la momentul judecării primului recurs).
Prin urmare, se va reţine că neconformarea dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de trimitere atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Celelalte critici invocate de pârâţi, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului material la acţiune nu pot fi analizate în această fază procesuală, în raport de soluţia dată motivului de recurs deja examinat, urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelurilor.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursurile pârâţilor şi, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa Decizia recurată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi M.D.R.T. împotriva deciziei nr. 682/ A din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 684/2012. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
