ICCJ. Decizia nr. 7/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7/2012
Dosar nr. 9683/62/2009
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 09 aprilie 2010, Tribunalului Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei L.C., şi pe fond, acţiunea acesteia.
În ce priveşte excepţia de ordine publică, s-a reţinut că legitimarea procesuală activă este una din condiţiile instituite de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil, iar ea presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Faţă de invocarea de către reclamantă a unui drept propriu cu privire la imobilul în litigiu, aceasta justifică legitimarea cerută de lege pentru a sesiza instanţa de judecată în vederea valorificării dreptului pretins.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, la data de 9 august 2001, reclamanta a adresat SC R. SRL Braşov o notificare, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, situat în municipiul Braşov, str. Lungă nr. 54.
Prin Decizia nr. 265 din 19 decembrie 2003, societatea notificată a respins notificarea, reţinând că titularul notificării nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită, iar prin sentinţa civilă nr. 342 din 7 mai 2004, Tribunalul Braşov a respins contestaţia. Sentinţa a devenit irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac instituite de lege.
Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (atât cu titlu valabil cât şi fără titlu valabil), instituind în acest sens o procedură specială.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai poate promova în instanţă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi pe cele ale art. 480 – art. 481 C. civ., după ce notificarea pe care a formulat-o a fost respinsă în mod irevocabil, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat, ori aparţinând unităţilor administrativ - teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun, art. 480 – art. 481 C. civ., coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi primită.
Tribunalul a reţinut şi că procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul de reglementare al acestui act normativ.
Instituirea acestei proceduri nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate in justiţie de persoanele interesate.
Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa constantă că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei, motiv pentru care, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul său efectiv.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., întrucât această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile.
De altminteri, C.E.D.O. a decis în jurisprudenţa sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.
C.E.D.O. a precizat în jurisprudenţa sa că art. l din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
De asemenea, instanţa europeană a stabilit că dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.
În consecinţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile, după ce titularul acţiunii a uzat şi de dispoziţiile legii speciale, iar pretenţiile pe care le-a formulat au fost respinse în mod irevocabil.
Atâta timp cât reclamanta a ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, această parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via şi cu principul securităţii raporturilor juridice, ea nu poate promova, în condiţiile reglementate de dreptul comun, o acţiune în revendicare a imobilului în litigiu.
Tribunalul a concluzionat în sensul că reclamanta nu poate obţine restituirea bunului imobil în litigiu pe calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Aceste statuări au fost făcute şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, ce a fost pronunţată într-un recurs în interesul legii.
Astfel, instanţa supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui proprietarilor iniţiali sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestor, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
În cazul în care reclamantul apreciază că între legea internă şi C.E.D.O. există neconcordanţe, el poate să le invoce în cadrul unei acţiuni în revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat că aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, întrucât procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicţie cu dispoziţiile C.E.D.O.
În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât, aşa cum s-a subliniat, legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.
În situaţia în care titularul acţiunii a uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, el suportă sancţiunea instituită de acest act normativ, în cazul în care nici în etapa prealabilă, şi nici în etapa judiciară a procedurii instituită de acest act normativ nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită.
Instanţa supremă a stabilit în mod constat în jurisprudenţa sa că Legea nr. 10/2001 constituie, de la data intrării sale în vigoare, dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun.
Prin Decizia civilă nr. 159/ A din 16 noiembrie 2010, Curtea de apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost avute în vedere, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă, la care a adăugat următoarele argumente:
O hotărâre contrară celei pronunţate de către prima instanţă ar veni în evidentă contradicţie cu soluţia obţinută pe calea legii speciale, consfinţită deja printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În aceste circumstanţe, nu poate fi ignorată nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice, principiul securităţii juridice constituind unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, potrivit căruia o soluţie dată de o manieră definitivă într-un litigiu de către o instanţă de judecată nu mai poate fi repusă în discuţie şi contrazisă printr-o altă hotărâre.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 31 ianuarie 2011, reclamanta C.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut încălcarea dreptului de proprietate, în acest sens invocând jurisprudenţa C.E.D.O. - Cauza K. c/a Slovacia, respectiv considerentele acesteia.
Legea naţională, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării, prevedea în art. 2 alin. (1) că proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil sunt consideraţi că nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate abuziv preluate orice imobile care au fost preluate de stat fără titlu valabil.
Rezulta aşadar că existenta unui drept de proprietate în cazul de faţă este recunoscută de legislaţia românească în vigoare, ceea ce exclude ipoteza ca reclamanta să urmărească, prin acţiunea pendinte, un drept de proprietate „ipotetic" şi/sau „imposibil de realizat".
S-a invocat totodată art. 17 din Convenţie - Interzicerea abuzului de drept - respectiv că nici o dispoziţie convenţională nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.
S-a invocat şi art. 18 - Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor - conform căruia restricţiile care, potrivit prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.
S-a invocat şi art. 1 - Protecţia proprietăţii - conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Imobilul în litigiu nu a fost confiscat de stat pentru chestiuni care ţin de plata unor contribuţii cu caracter fiscal.
Limitările drepturilor la care s-a făcut trimitere în hotărârea instanţei de apel, existenţa unor proceduri speciale în care dreptul de proprietate este limitat dincolo de un interes public justificat, conduc la încălcarea nemijlocită a art. 17 şi 18 din Convenţie, raportat la art. 1 paragraful 2 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
În cauză, nu se justifică restrângerea accesului la justiţie.
Refuzul instanţei de a pronunţa o soluţie cu privire la valabilitatea titlului statului nu este altceva decât o restrângere a accesului la justiţie.
În cauza F. c/a Romaniei, Curtea a reamintit că art. 6 paragraful 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însăşi natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, aceste limitări nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa.
Simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 paragraful 1.
Recurenta-reclamantă consideră că şi un drept de proprietate vechi poate fi exercitat, câtă vreme nu a fost stins într-un mod legitim. Chiar art. 480 – art. 481 C. civ. şi Constituţia României întreţin speranţa că reclamanta va fi repusă în liniştita posesie asupra bunurilor pe care din punct de vedere juridic nu le-am pierdut niciodată în mod valabil.
Conform principiului tempus regit actum, caracterul legitim al unei exproprieri sau naţionalizări trebuie judecat în raport cu legislaţia de la momentul la care ea s-a produs.
Decretul de expropriere, Decretul nr. 92/1950, este considerat în mod unanim de către practica judiciară ca act ilegal şi neconstituţional illo tempore.
Cât priveşte protecţia securităţii circuitului civil, doctrina reţine că aceasta are două componente: protecţia statică, privind existenţa şi opozabilitatea erga omnes a dreptului exercitat, şi protecţia dinamica, referitoare la transferul drepturilor de proprietate.
Nu este afectată securitatea statică a circuitului civil dacă lui verus dominus i se asigură posibilitatea redobândirii bunului de care a fost lipsit ilegal.
Limitările aduse dreptului de proprietate au fost aplicate la fel de arbitrar de către legiuitor atunci când acesta a instituit un termen limită pentru dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Faptul că, în mod discriminatoriu, entitatea deţinătoare s-a grăbit să profite de dificultatea sa temporara în a-şi proba drepturile nu conduce la aplicarea mai drastica a prevederilor Legii nr. 10/2001, în comparaţie cu prevederile mai favorabile care se aplică celor ce prin hazard nu şi-au văzut soluţionate notificările anterior modificării art. 22 din lege.
În acest sens, s-a invocat prevederile art. 16 din Constituţia României, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.
Blocare accesului la legea specială de restituire nu se datorează conduitei reclamantei, ci exclusiv hazardului, determinat de „bunăvoinţa" unităţilor deţinătoare de a soluţiona sau nu o notificare ori de modificarea repetată a regulilor procedurii administrative şi jurisdicţionale în timpul exercitării acestor proceduri.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiei, dar şi jurisprudenţa C.E.D.O., Cauza K. c/a Slovacia, nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu poate susţine existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale" sau „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, consideraţiile instanţelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.
Cât timp reclamanta a apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar, aşa cum au reţinut instanţele fondului, nu s-a conformat prescripţiilor acesteia, hotărârea judecătorească obţinută fiindu-i astfel defavorabilă, nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispoziţiile aceleiaşi legi, cu intenţia vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, în cauza de faţă această procedură fiind deja finalizată, prin puterea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate, o limitare stabilită de însuşi legiuitorul, s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
S.R. a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.
Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. - Cauza B. contra României din 1997.
Accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile cu privire la situaţia reclamantei fiind dovada concretă a acestei susţineri.
Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ.
Aceasta soluţie a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Situaţia cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, şi, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin Decizia in interesul legii.
În cauză, nu a existat un refuzul al instanţei de a pronunţa o soluţie cu privire la valabilitatea titlului statului şi prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiţie, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepţiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii pronunţat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative, art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, nu poate fi primit.
În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât, aşa cum s-a subliniat, legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care staul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.
Cât priveşte criticile întemeiate în mod formal pe dispoziţiile art. 17 şi 18 din Convenţie, referitoare la interzicerea abuzului de drept şi limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor, Înalta Curte le priveşte, ca neîntemeiate, cât timp circumstanţele cauzei pendinte nu au relevat premisele de fapt ale unei astfel de abordări, simpla redare a conţinutului acestor norme fiind irelevantă în cauză.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva deciziei nr. 159/ Ap din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 706/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 699/2012. Civil → |
|---|
