ICCJ. Decizia nr. 678/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.678/2012
Dosar nr.38900/3/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 38900/ 3 din 17 octombrie 2008, reclamanta I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, cât şi cu pârâtul Statul Roman reprezentat prin M.F.P., pronunţarea unei hotărâri prin care să i se acorde despăgubiri pentru imobilele teren si construcţii situate în Municipiul Bucureşti, strada Cuza Vodă, ce au fost preluate în mod abuziv de stat şi ulterior demolate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 930 pronunţată la data de 25 iunie 2010, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.
Împotriva sentinţei anterior menţionată, în termen legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând instanţei de apel să desfiinţeze hotărârea şi să trimită cauza la aceeaşi instanţă, în vederea judecării pe fond.
Prin Decizia civilă nr. 292/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a arătat că cererea de revendicare directă în cazul bunurilor care fac obiectul unor legi speciale de reparaţie este inadmisibilă.
În speţă, reclamanta a invocat atât dispoziţiile dreptului comun (art. 480, 481 C. civ.), cât şi dispoziţiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., lăsând la latitudinea instanţei calea de urmat, stabilind doar scopul final şi anume dobândirea terenurilor.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile invocate nu conduc la interpretarea că, dacă nu s-a urmat o procedură specială ori a fost urmată şi solicitantul nu şi-a satisfăcut interesul, acesta are deschisă în acelaşi scop o altă procedură.
Reclamanta nu a făcut dovada faptului că s-a adresat cu cerere, în baza legilor speciale de retrocedare, dar a preferat să investească instanţa cu o cerere de revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Tribunalul Bucureşti a reţinut în mod corect că acţiunea reclamantei este o acţiune de restituire în natură a imobilului sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu norma juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.
Susţinerea apelantei - reclamante, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi primită.
În primul rând, pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acţiune întemeiată pe alte dispoziţii legale pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui cumul de acţiuni.
Instanţa nu a reţinut nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului pe calea dreptului comun.
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţa (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină".
Câta vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încălcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Or, în privinţa accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă, notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând că a ales altă cale prin voinţa proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.
În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate nu se poate retine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa.
De altfel, în cauza Poenaru contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual si nici o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta - reclamantă I.M., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că cele două instanţe au respins de plano acţiunea de drept comun privind revendicarea celor trei imobile teren de care autorii săi au fost deposedaţi abuziv, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că aceste terenuri sunt libere de construcţii, nu au fost trecute în proprietatea statului ori, cel puţin, nu s-a făcut o dovadă în acest sens de intimata Primăria municipiului Bucureşti, imobilele nu constituie proprietate publică în sensul că nu există o decizie de trecere a lor din domeniul privat în domeniul public, nu sunt afectate de planuri urbanistice de construcţii, nu au fost cedate de intimate unor persoane fizice juridice în compensare, în concesiune, astfel încât nu există niciun impediment pentru a se reda dreptul de proprietate.
Cele două instanţe, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel, au dat prioritate unei legi speciale reparatorii faţă de o lege organică cum este Codul civil, de legea fundamentală şi a omis totodată a face referire la încălcarea drepturilor prevăzute în reglementările internaţionale de către România.
Motivarea Curţii de Apel Bucureşti că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care să o îndreptăţească să invoce dreptul sau speranţa legitimă de a invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaştere fără de care nu se poate reţine că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare echivalează cu o lipsire de dreptul de proprietate de către instanţă, urmează a fi cenzurată de Înalta Curte.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul invocă necesitatea restituirii în natură a celor trei imobile deoarece acestea nu au fost trecute în domeniul public al statului, nu sunt supuse planurilor urbanistice şi nici nu au fost transmise în proprietate unor persoane fizice sau juridice, menţionând că instanţa trebuia să dea prioritate Codului civil, Constituţiei României şi reglementărilor internaţionale la care România este parte, iar nu să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială.
Înalta Curte observă că instanţa de apel, menţinând soluţia primei instanţe, prin care acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Imobilele în litigiu au fost revendicare de la Primăria municipiului Bucureşti, care constituie unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, astfel încât, pentru restituirea în natură a acestor imobile, trebuia urmată procedura legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 prin depunerea unei notificări la unitatea deţinătoare.
Aplicarea acestei legi, inclusiv a sancţiunii pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, s-a realizat în temeiul principiului de drept potrivit cu care legea specială derogă de la legea generală, reprezentată de Codul civil, şi se aplică cu prioritate faţă de aceasta.
Deşi recurentul nu dezvoltă critica privind încălcarea reglementărilor internaţionale la care România este parte, Înalta Curte apreciază că aplicarea sancţiunii instituite de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece recurentul nu dovedeşte că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar aduce atingere unui bun actual aflat în patrimoniul reclamantului, iar înlăturarea legii interne şi aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se poate realiza numai atunci când se demonstrează existenţa unei încălcări a dispoziţiilor acestei Convenţii prin prevederile legii interne, dovadă care nu s-a realizat în prezenta cauză.
Faptul că bunurile revendicate au rămas în patrimoniul statului nu constituie un argument suficient pentru restituirea acestora către persoanele care se pretind îndreptăţite la restituirea lor, prin eludarea condiţiilor legale instituite de lege pentru revendicarea lor.
Cât timp statul român a înţeles să stabilească un termen limită, prin art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, până la care puteau fi solicitate măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, termen care a fost prelungit succesiv până la data de 14 august 2002, iar prezenta acţiune a fost formulată de abia la 17 octombrie 2008, sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă apare ca fiind fondată, fiind consecinţa pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Imobilele în litigiu intrau sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar această lege a asigurat reclamantei accesul la justiţie până la momentul împlinirii termenului stabilit pentru depunerea notificării, astfel încât nimeni nu poate invoca încălcarea dreptului de acces la o instanţă prevalându-se indirect de necunoaşterea legii interne, pentru a justifica atitudinea de pasivitate în iniţierea depunerii notificării în termenul legal.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că dintre motivele de recurs invocate, respectiv art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., numai cel prevăzut de art. 304 pct. 9 a fost dezvoltat, iar acesta nu este incident în cauză, astfel că recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 292/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 677/2012. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 675/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
