ICCJ. Decizia nr. 706/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 706/2012
Dosar nr. l1163/118/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 06 septembrie 2010, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A.C.N. SA, S.R. prin M.F.P. şi O.M. prin P,, solicitând instanţei retrocedarea terenului în suprafaţă de 250 m.p., situat în Medgidia, str. Bucovinei, expropriat de către stat, prin Decretul nr. 17/1981, pentru realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră.
În motivarea acţiunii sale, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, reclamanta a arătat că este succesoarea defuncţilor G.P. (născută P.) şi G.N., mama sa, dobândind terenul mai sus individualizat de la autorul acesteia (P.A.), conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6031/1923 transcris în Registrul de proprietăţi, teren pe care, ulterior a fost construită o casă de locuit.
Pentru terenul expropriat, autorii reclamantei nu au primit despăgubiri, casa fiind demolată, iar terenul, rămas liber de orice construcţii nu a fost afectat de lucrări de utilitate publică, reclamanta precizând că statul nu 1-a folosit, acesta fiind şi în prezent, liber de construcţii.
Prin întâmpinare, O.M. prin P. a invocat inadmisibilitatea acţiunii, faţă de împrejurarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii, numai în temeiul acestei legi speciale, fiind exclusă calea dreptului comun, în materie de expropriere, şi anume Legea nr. 33/1994, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport de prevederile Legii nr. 215/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1832 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, faţă de actele depuse la dosar, terenul ce formează obiectul litigiului a fost expropriat, astfel că pentru restituirea acestuia, indiferent de modalitatea efectivă de reparaţie, legiuitorul a prevăzut o reglementare specială, aplicabilă tuturor cererilor care vizează imobilele preluate de stat, în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007 pronunţată în cadrul recursului în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanţe, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referinţă, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acţiunea a fost întemeiată, în drept, pe prevederile Legii nr. 33/1994, şi nu pe Legea nr. 10/2001, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respingând-o.
Împotriva sentinţei civile nr. 1832 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa a declarat apel reclamanta S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, conform următoarelor consideraţii:
Astfel, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pus în discuţia contradictorie a părţilor, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi nu a avut în vedere susţinerile reclamantei, referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia exproprierii, prin raportare la „blocul de convenţionalitate reprezentat de Convenţie" şi jurisprudenţa ataşată acesteia.
Ca atare, C.E.D.O. (în Cauza P. contra României), a stabilit că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea unor imobile preluate în perioada comunistă.
Soluţia de restituire a bunurilor confiscate, adoptată la nivel formal de S.R. trebuie implementată, cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept, la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Mai departe, s-a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea S.R. pentru încălcarea art. l din Protocolul nr. l, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. l0/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. l alin. (l) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 33/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. ll alin. (2) din Constituţie.
S-au adus critici, în sensul că, instanţa de fond a apreciat, contrar evidenţelor şi argumentaţiei constante a Curţii Europene, că Legea nr. l0/2001 a perfecţionat sistemul reparator.
S-a susţinut că, deşi dreptul la un tribunal nu este unul absolut, restrângerile trebuie să urmărească un scop legitim şi să existe o proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Refuzul de a soluţiona o cerere de restituire a unui imobil, expropriat în perioada comunistă, nu poate fi considerat în scop legitim.
În condiţiile în care se constată că o normă internă contravine drepturilor protejate de Convenţie, judecătorul naţional poate şi trebuie să înlăture norma respectivă, în scopul aplicării prioritare a normei europene superioare.
Legea nr. l0/2001, care înlătură de la aplicare dreptul comun în materia exproprierii, reprezentat de Legea nr. 33/1994, a fost recunoscută de instanţa europeană, ca nefiind aptă să asigure garanţii de previzibilitate şi stabilitate receptantului normei juridice, la care se adaugă deficienţe de implementare care au golit de conţinut demersul reparatoriu.
Apelanta-reclamantă a susţinut că, Tribunalul Constanţa nu a analizat implicaţiile recursului în interesul legii prin Decizia nr. 33/2008 asupra cauzei, în condiţiile în care, ambele decizii desluşesc, în esenţă, aceeaşi problemă de drept, respectiv concursul dintre legea specială şi dreptul comun.
A solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanţă.
Prin Decizia nr. l34/ C din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.A.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, păstrând consideraţiile instanţei de fond cu privire la caracterul acţiunii, a precizat că problema supusă dezbaterii este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv şi Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii, aceasta din urmă-invocată de reclamantă, ca temei al cererii sale de restituire în natură a imobilului expropriat de la autorul său, în anul 1981.
Instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. LIII (53) din 04 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece, restituirea în natură a terenului în litigiu trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În susţinerea argumentelor sale, instanţa de apel a apreciat că prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 au caracterul unor norme juridice speciale reparatorii, a căror aplicare se impune ca prioritară, în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală pentru toate exproprierile care au avut loc, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege.
Dând expresie acestui principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează, în sensul că, aceste prevederi nu se aplică acţiunilor, având ca obiect imobilele expropriate în perioada de referinţă, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondată şi critica privind încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie, prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului expropriat de la autorul ei, pe calea Legii nr. 33/1994, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nefiind un drept absolut, C.E.D.O. statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite, pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină."
Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Or, în privinţa accesului efectiv, reclamanta a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. să poată fi valorificat pe calea dreptului comun, conform Legii nr. 33/1994.
În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate, fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept, instanţa de apel a reţinut că, nu se poate considera cu temei, că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în retrocedare, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel, abuzul comis prin expropriere.
De altfel, în Cauza P. contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat, nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenţie.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa a declarat recurs reclamanta, invocând critici pe care le-a încadrat generic, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că „hotărârea este pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii."
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, considerând că sunt incidente în speţă, dispoziţiile Legii nr. l0/2001, în raport cu Legea nr. 33/1994.
Au fost reiterate criticile din apel privind admisibilitatea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, recurenta-reclamantă afirmând că, prin nesocotirea accesului liber la justiţie, instanţa i-a încălcat posibilitatea de a uza de calea dreptului comun în materia exproprierii, stabilind că singura calea de a se adresa justiţiei, după apariţia şi intrarea în vigoare a legii speciale, este Legea nr. l0/2001, iar această interpretare contravine dispoziţiilor art. l alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi caracterului prioritar la normei europene, în raport cu dreptul intern, cu referire la Cauza P. contra României.
Se susţine de către recurentă că, în realitate, Legea nr. l0/2001 înlătură de la aplicare, dreptul comun în materia exproprierii, reprezentat de Legea nr. 33/1994 şi impune limitări dreptului de proprietate, reglementat ca un drept sacru şi inviolabil.
Se invocă nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, care a menţinut, în mod eronat, ca legală şi temeinică soluţia instanţei de fond, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei, întemeiată în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Recurenta-reclamantă critică nerespectarea dreptului său de proprietate, deoarece demersul său judiciar, menit să-i readucă în patrimoniu imobilul expropriat, nu a putut fi exercitat.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterii cauzei, spre rejudecare primei instanţe, pentru a se evoca fondul.
Cât priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât O.M. prin P., în sensul neîncadrării acestuia în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este de observat că, din modul de redactare al criticilor, astfel cum sunt expuse, rezultă că reclamanta face referire la inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, acţiunea formulată de reclamanta S.A., întemeiată pe Legea nr. 33/1994 a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel că, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecăţii are în vedere problema aplicării legii speciale, în raport cu legea generală, sub acest aspect, criticile redate putând fi circumscrise motivului de nelegalitate, indicat generic de reclamantă, ca fiind art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi, analizând criticile invocate de reclamantă, urmează a le respinge, ca nefondate, pentru considerentele ce succed:
Examinând raportul juridic dedus judecăţii, este incontestabil că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei a fost încălcat urmare aplicării Decretul nr. 17/1981, prin care s-a dispus exproprierea terenului în suprafaţă de 250 m.p. situat în Medgidia, str. Bucovinei, însă determinarea acestuia, porneşte de la calea pe care, reclamanta trebuia să o urmeze, întrucât, la data introducerii acţiunii, 06 septembrie 2010, Legea nr. 10/2001 era în vigoare.
Potrivit art. l din acest act normativ, republicat, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie, în natură, în condiţiile acestei legi, iar în cazurile când restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Referitor la cauza dedusă judecăţii, reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, prevederi care, însă, nu pot fi aplicate în speţă.
Retrocedarea bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an, potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat se poate cere, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă se referă la bunurile nemişcătoare expropriate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, vizează structuri născute sub imperiul vechilor legi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Cum reglementarea dată prin Legea nr. l0/2001, republicată, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În acest cadru legislativ, deci, nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. l0/2001.
Dispoziţiile art. l 1 şi urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a normelor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada de referinţă.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispoziţiile art. 35 ale acestei legi, nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, această soluţie nu contravine prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. l din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O.L.F.
Este adevărat că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţa între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de faţă, nu există astfel de neconcordanţe pentru a obţine retrocedarea imobilului.
Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a prejudiciilor cauzate, înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Dacă dispun de o mare libertate în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri, atunci când se află în joc o chestiune de interes naţional, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
Totodată, Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile preluate abuziv şi cu atât mai puţin, de a dispune de ele, atunci când însă a fost adoptată o soluţie de către stat, în acest sens, ea trebuie implementată cu claritate şi coerenţă, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiectul de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Este de observat că, Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat şi ocrotit de art. 44 din Constituţie, întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moştenitorii acestora, pot obţine restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
Trebuie însă, ca despăgubirile să fie juste, efective şi achitate într-un termen rezonabil. Fără plata unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă, iar absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, nici măcar în mod excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.
Astfel, cum corect a reţinut instanţa de apel, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, nu conduce la privarea persoanelor îndreptăţite de a avea acces la justiţie, întrucât împotriva dispoziţiei/deciziei motivate emise în această procedură, legea deschide calea contestaţiei în instanţă.
În sprijinul argumentelor pentru care Înalta Curte nu poate primi critica potrivit căreia s-a încălcat accesul reclamantei la justiţie şi s-a îngrădit protecţia dreptului de proprietate, este de observat că instanţele judecătoreşti sunt competente a soluţiona pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În consecinţă, legea a stabilit posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate măsurile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, astfel că, instanţa va respinge susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora, apelândla prevederile acestui act normativ, i s-ar îngrădi accesul al justiţie pentru a obţine restituirea imobilului.
Nu pot fi primite nici criticile care fac referire la interpretarea dată de instanţe Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, având în vedere că această din urmă decizie se referă la acţiunile în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, art. 480 C. civ., or, în caza dedusă judecăţii a fost invocat un alt temei juridic, dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
De altfel, în Cauza P. contra României, reclamantul văzându-se în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părţilor nerestituite ale imobilului său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent şi nefiindu-i îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, s-a stabilit că „statul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă, în faţa unei chestiuni de interes general pe care o constituia, restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa, în virtutea decretelor de naţionalizare."
Dar, cum raportul juridic din speţă s-a constituit, pe un alt temei juridic, fiind grefat pe o altă situaţie de fapt şi de drept, decât în Cauza P. contra României, Înalta Curte nu poate reţine că, în cazul concret dedus judecăţii a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, sau acest drept a fost limitat prin accesul la justiţie al reclamantei, în condiţiile în care reclamanta nu s-a adresat pe calea Legii nr. 10/2001, incidenţă în speţă, în raport de Legea nr. 33/1994.
În concluzie, faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (l) teza a lI-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. l34/ C din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 713/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7/2012. Civil → |
|---|
