ICCJ. Decizia nr. 7062/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7062/2012
Dosar nr. 4040/109/2008
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 5 august 2006, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul B.I. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Slatina, să se constate calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită "Interfaţă electrică între microcalculatorul de proces şi cuva de electroliză modernizată", nouă la nivelul pârâtei şi utilă acesteia, precum şi să fie obligată pârâta, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 RON, reprezentând 50% din beneficiul net obţinut pe ultimii 3 ani, ca urmare a folosirii fără drept a acesteia, începând cu anul 1997 şi până în prezent, dar şi la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiaşi text, cu reclamantul, a unui contract cu privire la drepturile băneşti ale acestuia, în cuantum de 50% din beneficiul net ce urmează a fi obţinut după data de 15 august 2006, ca urmare a utilizării realizării tehnice.
Prin Încheierea nr. 4303 din 26 iunie 2008, cauza a fost scoasă de pe rolul Tribunalului Olt, după admiterea cererii de strămutare formulate de către SC A. SA Slatina şi trimisă Tribunalului Argeş, cu păstrarea actelor îndeplinite de instanţa anterioară, până la momentul strămutării.
În şedinţa publică din data de 8 decembrie 2009, pârâta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenţie, iar tribunalul a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a trimis cauza acestei instanţe pentru soluţionarea excepţiei invocate.
Prin Decizia nr. 139 din 8 februarie 2011, Curtea Constituţională a respins, ca nefondată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatând că dispoziţiile criticate sunt de natură a ocroti şi prezerva, în egală măsură, drepturile părţilor contractului la care face trimitere art. 73 din Legea nr. 64/1991, în cazul refuzului încheierii unui astfel de contract, dar al folosirii realizării tehnice, textul stabilind condiţiile în care dreptul de autor al titularului realizării tehnice poate fi valorificat.
Celelalte critici de neconstituţionalitate s-au constatat a fi, în realitate, chestiuni legate de interpretarea şi aplicarea legii, analiza lor căzând, exclusiv, în competenţa instanţei de judecată.
La data de 28 iunie 2011, reclamantul a adus o precizare a acţiunii sale şi a completat-o solicitând, în temeiul art. 1083 şi art. 723 C. proc. civ., obligarea pârâtei la despăgubiri suplimentare pentru tergiversarea soluţionării cauzei, pe calea abuzului de drept, ca urmare a declanşării, în opinia sa în mod nejustificat, a procedurii controlului constituţional, sub forma dobânzilor legale ce urmează să fie aplicate la suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 250 din 8 iulie 2011, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată, respingând excepţiile de inadmisibilitate şi prescripţie a dreptului la acţiune.
Pe cale de consecinţă, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului, cu titlu de drepturi băneşti, 2% din profitul net post-calculat pe care l-a obţinut în perioada 15 august 2003 - 15 august 2006 şi, în continuare, până la data rămânerii definitive a sentinţei, în valoare actualizată la data plăţii efective, dar şi să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, începând cu aceeaşi dată, contractul privind acordarea drepturilor băneşti pentru realizarea tehnică "interfaţă electrică între microcalculatorul de proces şi cuva de electroliză modernizată", prin care să-i fie recunoscută acestuia calitatea de autor şi prin care să se stabilească obligaţia pârâtei de a plăti drepturile băneşti cuvenite în aceeaşi calitate, în cuantum de 2% din profitul net post-calculat.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului 8.070 RON, cheltuieli de judecată, precum şi expertului B.C., 2.000 RON, diferenţă de onorariu, respingându-se celelalte capete de cerere.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Expertiza tehnică a constatat că soluţia configurării componentei electronice a cuvei de electroliză modernizate are caracter de noutate locală, constituind unul dintre elementele vitale ale cuvelor de electroliză ce produc aluminiu, fiind realizată şi concepută individual de către reclamant în anul 1996, pusă în funcţiune începând cu anul 1997. Aceasta echipează toate cele 788 de cuve existente, inclusiv un grup de 32 cuve pe care pârâta a montat o altă soluţie, aparţinând unui terţ.
Scopul aplicării acesteia l-a constituit posibilitatea utilizării, în procesul de producţie a aluminiului în stare topită, printr-o nouă tehnologie achiziţionată, în condiţii de eficientizare prin protecţia personalului muncitor, a mediului ambiant, creşterea calităţii producţiei, funcţionarea corectă, cu o fiabilitate corespunzătoare, a tuturor componentelor vitale ale cuvei de electroliză modernizată.
Expertiza contabilă a determinat o creştere a producţiei de aluminiu electrolitic, în cadrul căreia, contribuţia medie a interfeţelor electrice la realizarea profitului net post-calculat s-a stabilit a fi fost de 2%.
În fundamentarea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa a constatat că pârâta invocă, în realitate, excepţia prescripţiei dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.
Astfel, a fost contestată calitatea reclamantului de autor al unei realizări tehnice, în sensul art. 73 din Legea nr. 61/1991, dar şi calea aleasă de acesta pentru a obţine recunoaşterea calităţii sale, ca şi pentru încheierea contractului prevăzut de lege.
Or, din motivarea deciziei Curţii Constituţionale reiese că dispoziţiile pe care reclamantul şi-a fondat pretenţiile sunt de natură a ocroti şi prezerva, în egală măsură, drepturile părţilor contractante care, semnând actul juridic, trebuie să accepte toate clauzele acestuia ca şi consecinţele ce decurg din executarea lui cu bună-credinţă, sancţiunea utilizării realizării tehnice, fără a conveni cu autorul asupra drepturilor băneşti cuvenite, fiind tocmai posibilitatea dată acestuia de a valorifica în instanţă drepturile sale de autor.
Instanţa de fond a mai reţinut că răspunderea decurgând din analiza art. 73 din Legea nr. 61/1994 este una de drept comun, având ca temei delictul civil constând în ignorarea drepturilor de care trebuie să se bucure autorul realizării tehnice, iar cea mai bună reparaţie a prejudiciului ar constitui-o încheierea contractului.
Or, chiar dacă Legea nr. 64/1991 nu prevede o asemenea posibilitate, nici nu interzice, în mod expres, instanţei, să suplinească voinţa părţilor, echitatea fiind cea care permite judecătorului să acţioneze pentru restabilirea echilibrului contractual perturbat de către debitorul refractar, temeiul cuprins în art. 1073 C. civ. dând posibilitatea creditorului de a dobândi întocmai îndeplinirea obligaţiei şi, în ultimă consecinţă, executarea în natură a acesteia.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ea a fost constatată ca nefondată.
Pentru a ajunge la această concluzie, s-a reţinut că dreptul de autor este unul personal nepatrimonial or, dispoziţiile art. I ale Decretului nr. 167/1958 reglementează domeniului prescripţiei extinctive exclusiv, acţiunile având un obiect patrimonial.
În plus, în ceea ce priveşte foloasele utilizării, s-a apreciat că termenul nu începe să curgă, pe timpul cât unitatea foloseşte realizarea tehnică în discuţie, ceea ce reprezintă o recunoaştere, implicită, a drepturilor de autor reclamate, situaţie încadrabilă în cazurile de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Sub acest aspect, pretenţiile patrimoniale ale reclamantului au fost formulate exclusiv pentru o perioadă de 3 ani anterioară promovării acţiunii.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, potrivit expertizelor dispuse în cauză, este vorba despre o realizare tehnică nouă la nivelul unităţii pârâte şi utilă acesteia, fiind întrunită cerinţa prevăzută de art. 73 din Legea nr. 64/1991.
Prejudiciul pentru care se constată a fi fondată cererea de despăgubire a fost stabilit avându-se în vedere criterii economice şi beneficiile realizate prin folosirea, pe nedrept, de către pârâtă, a obiectului dreptului de autor, calculate de expert ca în raport de 2% din profitul post calculat.
În aplicarea art. 63 din Legea nr. 64/1991, art. 1073, art. 1077, art. 970 alin. (2) C. civ., cu luarea în considerare a caracterului subsidiar a acţiunii în constatare, a fost admisă şi cererea privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a unui contract privind acordarea drepturilor băneşti pentru utilizarea realizării tehnice a acestuia, contract în care să-i fie recunoscută calitatea de autor, drepturile fiind calculate de instanţă la acelaşi cuantum de 2% din profitul post-calculat.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de despăgubiri prin tergiversarea pricinii, instanţa a constatat că formularea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale nu reprezintă un abuz de drept, în sensul art. 723 C. proc. civ.
Pe de altă parte, prejudiciul cauzat prin eventuala devalorizare a sumelor datorate reclamantului între momentul scadenţei şi cel al plăţii efective reprezintă o integrală reparare a prejudiciului produs reclamantului fără ca acesta să primească o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel atât reclamantul B.I., cât şi pârâta SC A. SA Slatina.
Prin Decizia nr. 102 A din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA Slatina împotriva Sentinţei civile nr. 250 din 8 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, pe care a schimbat-o în sensul că a respins, în tot, acţiunea, ca prescrisă.
Instanţa de apel a examinat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă şi a constatat că este fondată, constatare în raport de care a reţinut că nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate prin cererile de apel.
Instanţa de apel a reţinut că textul ce guvernează materia realizării creative nouă la nivel local, de utilitate pentru o activitate particulară, îl reprezintă, aşa cum părţile arată, la data la care se confirmă, fără niciun fel de contradicţie între acestea, intervenirea faptei pretinse a avea caracter creativ tehnic de utilitate nou, art. 67 din Legea nr. 64/1991.
Potrivit acestuia, drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă ei, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate. Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligaţia să ateste calitatea de autor. Încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate, devenit la momentul judecăţii art. 73 din lege, în urma unor modificări şi publicări succesive ale acesteia.
Momentul naşterii dreptului în patrimoniul reclamantului îl constituie cel al aplicării, în producţie, a soluţiei asupra căreia pretinde drepturile de autor litigioase.
Conţinutul dreptului îl reprezintă acela de a-i fi recunoscută calitatea de autor, potrivit alin. (2), dar şi de a primi o anumită remuneraţie stabilită convenţional cu utilizatorul realizării pe care o revendică, precum şi de a fi despăgubit, în cazul încălcării de către acest utilizator a primelor sale două drepturi.
Recunoaşterea dreptului de autor se face în mod contractual, potrivit legii, refuzul încheierii unui asemenea contract fiind sancţionat prin acordarea de despăgubiri în instanţă.
Efectele recunoaşterii sunt patrimoniale, în sensul că, la fel ca şi în situaţia invenţiei, autorul unei asemenea realizări tehnice, nouă la nivel local, are dreptul asupra unor beneficii patrimoniale, decurgând din aplicarea de către o persoană interesată, a realizării.
Prima instanţă de fond a reţinut, în fapt, că primul capăt al acţiunii reclamantului în constatarea calităţii sale de autor este unul subsidiar acţiunii în realizare, potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
O asemenea acţiune în realizare o constituie cea prevăzută de lege referitor la dreptul la despăgubire, pentru nerespectarea dreptului de a i se încheia un contract prin care să fie recunoscută calitatea de autor şi respectiv remunerarea pentru utilizarea creaţiei tehnice intelectuale.
Reclamantul, în critica adusă soluţiei sub acest aspect, a pretins că instanţa a calificat greşit capătul său de cerere în sensul că ar fi solicitat constatarea unui fapt, iar nu a unui drept, or această greşeală nu se constată a fi fost săvârşită. Astfel, cel care are obligaţia de a recunoaşte calitatea de autor este utilizatorul realizării asupra căreia dreptul se invocă.
Nerespectarea obligaţiei este sancţionată de legiuitor cu un drept la despăgubire, cu reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl supune, în mod indiscutabil, dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
Prima instanţă de fond a considerat că termenul de prescripţie nu ar fi început să curgă, câtă vreme pârâta continuă să folosească procedeul asupra căruia poartă litigiul, ceea ce ar reprezenta o recunoaştere continuă a calităţii de autor a reclamantului.
Or, consideraţia sa se datorează greşitei interpretări a stării de fapt.
Dimpotrivă, o asemenea recunoaştere nu rezultă din atitudinea pârâtei care, pe tot parcursul judecăţii şi, în mod evident, anterior acesteia, a contestat calitatea de autor al unei realizări tehnice la nivel local a reclamantului, în caz contrar nefiind nevoie de adresarea către o instanţă de judecată.
Contestată fiind îndreptăţirea reclamantului pe care o pretinde, în mod evident, termenul de prescripţie a început încă de la momentul aplicării în producţie a realizării tehnice de către pârâtă deci, cel mai târziu, de la sfârşitului anului 1997, după care, termenul în care protecţia juridică putea fi acordată, s-ar fi încheiat la sfârşitul anului 2000.
Calitatea de autor este o stare de fapt, căreia legea îi conferă valenţa de a produce anumite efecte.
Astfel, unul este cel al dreptului de a fi recunoscut ca autor, la nivelul de interes al realizării, altul, cel de a obţine foloase din utilizarea sau cedarea dreptului de utilizare a acesteia.
Cum se poate observa, starea de autor este una de fapt, sursă a două drepturi.
Nu se poate spune că, în cauză, întrucât prin contractul părţilor ar urma să fie făcută recunoaşterea calităţii de autor, acesta ar avea o componentă nepatrimonială, spre a nu fi supus dispoziţiilor ce reglementează prescripţia extinctivă, câtă vreme o astfel de recunoaştere este în mod indisolubil legată de existenţa unui interes. Or, în cauză interesul este legat de obţinerea remuneraţiei pentru utilizarea creaţiei, în acest scop fiind reglementarea dată soluţiei de interes local prin reglementarea sus-enunţată, odată ce legiuitorul nu a intenţionat să ofere şi unei asemenea eventuale soluţii noi regimul reglementat de aceeaşi lege pentru invenţie.
Prin statuarea altfel, s-ar ajunge la o situaţie de interpretare a lipsei oricărei prescripţii pe parcursul unei utilizări a unei eventuale soluţii tehnice locale noi, deşi inclusiv în materia invenţiilor este reglementată căderea în domeniul public a acesteia, ceea ce se impune, cu atât mai mult în situaţia de faţă, căreia legiuitorul a înţeles să-i acorde o mai mică importanţă, reglementându-i regimul de drept comun al oricăror raporturi contractuale şi respectiv delictuale.
Mai mult, în ceea ce priveşte obligaţia de a contracta, nu se poate pretinde că ea ar continua să subziste pe întreaga durată a utilizării soluţiei asupra căreia poartă litigiul.
O astfel de obligaţie aşa cum este ea reglementată de legiuitor, este una de a face, potrivit dispoziţiilor art. 1073 - 1076 C. civ., executarea sa constând în exprimarea acordului de recunoaştere, prin contract, a calităţii de autor şi, desigur, stabilirea remuneraţiei pentru utilizare, ceea ce înseamnă executarea dintr-o dată, uno ictu.
Şi în materia acestor obligaţii de a face, susceptibile de a fi sancţionate prin dezdăunare, cum chiar legea specială prevede, sunt operante dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă, câtă vreme efectul unei astfel de obligaţii de a face este unul patrimonial, putând genera o creştere a patrimoniului celui ce invocă dreptul.
În atare condiţii, chiar şi prin prisma unei obligaţii de a face, acţiunea reclamantului era supusă prescripţiei extinctive, care era împlinită la data promovării acţiunii.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamantul a declarat recurs şi, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici cele pentru care a înlăturat cererea sa de a respinge excepţia prescripţiei, că instanţa de apel a făcut "aplicarea greşită a legilor care stabilesc regulile generale şi speciale pentru începutul prescripţiei dreptului la acţiune", respectiv art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv Sentinţa nr. 250 din 8 iulie 2011 a Tribunalului Argeş.
A mai susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 pct. 1 şi art. 14 din Convenţia europeană pentru drepturile omului.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleaşi curţi de apel.
Înalta Curte, la termenul din 16 noiembrie 2012, a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului în raport de art. 306 C. proc. civ., pe care o va admite, pentru considerentele care succed.
Potrivit prevederilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, iar conform art. 303 alin. (1) din acelaşi cod, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Totodată, în conformitate cu art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
În speţă, din dovada de primire şi procesul-verbal de predare a hotărârii, care cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 100 C. proc. civ., rezultă că recurentului-reclamant B.I. i s-a comunicat, prin afişare, Decizia nr. 102/A din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, la data de 23 decembrie 2011, dată completată pe procesul-verbal de persoana însărcinată cu comunicarea actului procedural.
Data poştei - 27 decembrie 2011 - invocată de recurentul-reclamant, cu ocazia dezbaterilor orale, ca fiind data când i-a fost comunicată decizia, reprezintă, de fapt, data restituirii procesului-verbal - după comunicarea hotărârii către reclamant -, în vederea ataşării la dosarul de apel, ca dovadă a comunicării.
Această comunicare s-a făcut la data de 23 decembrie 2011, astfel cum a consemnat în cuprinsul aceluiaşi proces-verbal persoana însărcinată cu comunicarea actului procedural, respectiv agent B.I.A.
În raport de această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele procedurale pe zile, se constată că termenul de recurs s-a împlinit pentru reclamant la data de 9 ianuarie 2012.
Recurentul-reclamant B.I., deşi a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nu l-a motivat în termenul de 15 zile prevăzut de textul legal menţionat, termen care a început să curgă de la data de 23 decembrie 2011 şi care s-a împlinit la 9 ianuarie 2012.
Recurentul-reclamant a formulat motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., respectiv la data de 10 ianuarie 2012 (data poştei), astfel cum reiese din ştampila aplicată pe plicul cu care au fost expediate motivele de recurs.
Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, precum şi prevederile art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, în conformitate cu care recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal şi văzând că în cauză nu sunt motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs pentru a le pune în discuţie părţilor, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate că recursul declarat de recurentul-reclamant este nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7175/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7114/2012. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
