ICCJ. Decizia nr. 717/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.717/2012
Dosar nr.8159/3/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 februarie 2010, reclamanţii R.S.A.I.A., R.C.I.A. şi F.I.S. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 8.250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic de tatăl şi bunicul lor, R.S.
Prin sentinţa civilă nr. 952 din 24 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 30.000 euro, echivalent în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât autorul reclamanţilor a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prin sentinţa penală nr. 151/1960 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova. Autorul reclamanţilor a fost arestat pe data de 15 decembrie 1958 şi eliberat pe data de 22 iunie 1964, ca urmare a graţierii restului de pedeapsă, iar perioada petrecută în închisoare l-a împiedicat să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea pentru reclamant, dar şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţelor morale, iar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 211/2009 a caracterului politic al condamnării, dar şi achitarea autorului reclamanţilor prin Decizia nr. 632/1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală reprezintă deja o importantă reparaţie morală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lână Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 266/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor şi a admis apelurile pârâtului şi Ministerului Public, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 care, fiind publicată anterior soluţionării apelului, este aplicabilă în cauză în raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.
În condiţiile în care pretenţiile deduse judecăţii au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, curtea a apreciat că acţiunea formulată de reclamanţi nu mai poate fi primită şi că o astfel de soluţie nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea europeană a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în asemenea cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constituţională pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care inclusiv autorul reclamanţilor a beneficiat, respectiv Decizia nr. 632/1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care a fost achitat, soluţie de natură a aduce satisfacţie morală descendenţilor acestuia. Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au criticat-o ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a considerat aplicabilă în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în condiţiile în care la momentul declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ei se aflau în posesia unei hotărârii prin care li se acordase suma de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea cu caracter politic a autorului, iar cererea de chemare în judecată fusese promovată înainte de pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale. La momentul introducerii acţiunii, art. 5 alin. (1) lit. a) era în vigoare, aşa încât în raport de acest text trebuia să se facă judecata şi în apel.
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel că instanţa de apel trebuia să acorde o sumă de bani pentru măsurile abuzive la care a fost supus autorul lor, iar nu să respingă acţiunea ca neîntemeiată, pe motiv că nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale.
Soluţia instanţei de apel încalcă şi dreptul de acces la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie, dar şi art. 5 şi 14 din documentul european, ca şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a CE, care trebuie aplicate cu prioritate, conform art. 20 din Constituţie.
În virtutea aceluiaşi text constituţional, trebuie aplicate cu prioritate şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. 4 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit pretind prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum greşit pretind recurenţii.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ceea ce priveşte Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, acestea nu sunt tratate, ci documente politice cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor faţă de victimele unui astfel regim de guvernare.
Acelaşi caracter îl au şi celelalte documente internaţionale la care fac trimitere recurenţii, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţia 40/ 34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985.
Or, numai tratatele, iar nu şi actele organizaţiilor internaţionale, cum sunt Consiliul Europei şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt menţionate de art. 11 şi 20 din Constituţie şi, ca atare, chiar admiţând că rezoluţiile în discuţie ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internaţională, în care subiecte de drept nu sunt şi cetăţenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamanţi cu privire la autorul lor a avut loc anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 din Convenţie nu poate fi aplicat în cauză ratione tempori.
Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.S.A.I.A., R.C.I.A. şi F.I.S. împotriva deciziei nr. 266/ A din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 718/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 714/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
