ICCJ. Decizia nr. 6923/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILA
Decizia nr. 6923/2012
Dosar nr. 39577/3/2009
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 7 octombrie 2009, reclamantul T.C. a chemat în judecată pe pârâta B.E. solicitând instanţei obligarea acesteia a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. V., sector 3 compus din 317,39 mp teren şi construcţie având 4 camere, vestibul, hol, bucătărie, oficiu, magazii şi pivniţă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin contractual de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 15 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, tatăl reclamantului, născut în Bulgaria - I.M. - a cumpărat imobilul mai sus individualizat şi, prin acte administrative, acesta din urmă şi-a schimbat numele în I.O.M., iar de schimbarea numelui a beneficiat şi mama sa, S.M. (SA.).
S-a mai susţinut că, tot pe cale administrativă, reclamantul născut H.I. şi-a schimbat numele în I.H. şi apoi, emigrând în Israel şi-a schimbat, din nou numele, în T.C. Ambii părinţi ai reclamantului au decedat în Israel, iar reclamantul, în calitate de fiu moştenitor a acceptat succesiunea părinţilor, preluând bunurile ce le deţineau în Israel.
Prin decizia nr. 1478 din 18 octombrie 1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti, imobilul a trecut în proprietatea statului.
Reclamatul a solicitat a se constata că în cuprinsul deciziei menţionate se precizează că tatăl reclamantului s-a născut cu numele de M.I. şi că, la data preluării imobilului în patrimoniul statului, acesta purta numele de I.O.M., iar cu privire la modalitatea preluării imobilului, aceasta s-a realizat fără plată, părinţii reclamantului neprimind nicio sumă de bani.
Reclamantul a susţinut că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului, iar relaţiile oferite de SC A.T. SA, prin adresa nr. A1. din 6 iulie 2009 confirmă preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, de la I.O.M., cu precizarea că acesta a fost vândut pârâtei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V2.
S-a solicitat a se constata că preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a realizat cu încălcarea gravă a Constituţiei în vigoare, a prevederilor art. 480 şi urm. C. civ., iar caracterul ilegal al preluării imobilului nu poate determina o vânzare valabilă a acestuia, în persoana pârâtei.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia inadmisibilităţii promovării unei acţiuni în constatarea caracterului „ilegal", abuziv al titlului de preluare a imobilului de către stat, decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974 şi a promovării acţiunii în revendicarea împotriva subdobânditorului, în baza Legii nr. 223/1974, prin compararea titlurilor de proprietate.
La 20 noiembrie 2009, B.V. a formulat, în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ., cerere de intervenţie în interes propriu - invocând aceleaşi excepţii, solicitând şi respingerea acţiunii reclamantului - cerere care, ulterior a fost admisă în principiu.
Prin încheierea din 26 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus suspendarea judecării cererii, în temeiul art. 155 din C. proc. civ., până la îndeplinirea de către reclamant a obligaţiei de a face dovada cetăţeniei române.
Urmare îndeplinirii acestei obligaţii procesuale, cauza a fost repusă pe rol la 4 iunie 2010.
Prin sentinţa nr. 976 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta B.E. şi cu intervenientul B.V., ca neîntemeiată.
A dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă şi intervenient a sumei de 3.000 RON, câte 1.500 RON flecare, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa a reţinut ,în esenţă, că acţiunea a fost introdusă în anul 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că promovarea unei acţiuni în constatarea caracterului „ilegal" şi abuziv al titlului de preluare a imobilului de către stat, nu mai poate fi soluţionată de instanţa de judecată, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii intentării acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului în baza Legii nr. 112/1995, prin compararea titlurilor de proprietate, instanţa a avut în vedere dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de, secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Tribunalul a fost învestit cu o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantul susţinând că este proprietarul bunului în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 15 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, imobilul fiind fostă proprietate a părinţilor săi, prin transmiterea dreptului pe cale succesorală.
La rândul lor, pârâta B.E. şi intervenientul B.V. s-au apărat opunând titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.T. SA în baza Legii nr. 112/1995, întabulat în CF nr. C1. a localităţii Bucureşti, sector 3, astfel cum rezultă din încheierea nr. 115 pronunţată la 04 octombrie 2001 de Judecătoria sectorului 3 Bucureşeti-Biroul de CF, dată de la care se susţine că a devenit opozabil terţilor, inclusiv reclamantului.
În raport de situaţia reţinută, tribunalul a apreciat că se impune analizarea cererii formulată de reclamant pe fond, întrucât titlul de proprietate a fost în patrimoniul autorilor reclamantului, ceea ce face ca excepţia lipsei calităţii procesuale să fie respinsă şi, pe cale de consecinţă, a fost analizată temeinicia cererii, în raport de legislaţia în vigoare.
Astfel, pe fond, tribunalul a reţinut că, în drept au fost invocate, în apărare dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care, ca act normativ special se aplică prioritar faţă de art. 480 C. civ., care constituie norma comună, astfel cum rezultă şi din considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, privind admiterea recursului în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, obligatorie potrivit art. 329 din C. proc. civ.
Tribunalul şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar şi faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, astfel cum au susţinut în apărările formulate prin întâmpinare pârâta şi intervenientul, în cuprinsul cererii sale de intervenţie, astfel că existenţa titlului a fost analizată în raport cu legea specială.
În ceea ce priveşte prioritatea Convenţiei asupra legislaţiei interne, aceasta are loc, dar numai în măsura în care prin aceasta nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, sau securităţii raporturilor juridice.
Procedând la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi, tribunalul a acordat preferabilitate titlului opus de către pârâtă şi intervenient.
Ca atare, instanţa de fond a reţinut că titlul de proprietate a ieşit din patrimoniul autorilor reclamantului ca efect al trecerii bunului în proprietatea statului, prin decizia nr. 1478/1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974.
De la data preluării bunului şi până în prezent, reclamantul nu a efectuat niciun demers pentru a redobândi dreptul de proprietate asupra bunului, nici în baza legilor speciale nr. 213/1998, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 şi, nici pe calea dreptului comun, anterior edictării legilor speciale amintite.
Ca urmare, pârâta şi intervenientul au cumpărat imobilul cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care le dădea dreptul de a formula cerere pentru cumpărarea imobilului, dacă nu erau pe rol, litigii în revendicare sau cereri de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a primit apărările acestora, potrivit cu care nu mai poate fi primită o acţiune în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât reclamantul a avut la dispoziţie legi speciale de restituire.
Aceste noi reguli confirmă apărarea acestora, potrivit căreia, reclamantul nu are în patrimoniul propriu un „bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale, legal reglementate prin legile speciale.
În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a precizat noţiunile de „bun" şi de „drept asupra bunurilor" în sensul că autorităţile naţionale asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimonial persoanei ce invocă protecţia normei şi să conţină ca element fundamental, prerogative de a dispune de bunurile sale (Marckx contra Belgiei, Handyside contra Marea Britanie).
S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar.
Noţiunea de „bun" cuprinde şi dreptul de creanţă şi speranţa legitimă, ca valori patrimoniale. O creanţă nu poate fi considerată un bun, în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (Fernandez -Molina Gonzales şi alţii c.Spaniei).
Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acţiunile reclamanţilor pendinte, pe rolul instanţelor interne, care dau naştere exclusiv eventualităţii dobândirii unei valori patrimoniale. C.E.D.O. a făcut distincţie între speranţa legitimă, protejată ca bun şi simpla speranţă de restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă între „simpla speranţă de restituire" şi o „speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară."
Tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamantul nu are un bun, apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimonial său actual, nici exerciţiul dreptului de a folosi bunul, nici exerciţiul dreptului de a-l administra, nici exerciţiul dreptului de a dispune cu privire la acesta.
Reclamantul a avut exclusiv dreptul de a urma căile procedural legal reglementate prin legi special şi, numai dacă procedura declanşată conform acestor legi se finalizează, se conturează şi dreptul acestuia, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate, a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obţinerii de despăgubiri.
Pentru a exista o protecţie - în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamant este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. să fie vorba de un bun actual al acestuia, aflat în patrimonial său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimonial părţii, existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialiatatea sa.
Instanţa a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauză, pentru a determina admiterea acţiunii în revendicare, întrucât reclmantul nu a justificat existenţa unui bun actual, în sensul art 1 din Protocol, pentru a se putea pune în discuţie existenţa vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului din Convenţie menţionat.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimonial persoanei interesate.
Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1974, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art. 1 din Protocol, nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există şi solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al soţilor B., nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual.
Noţiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocol presupune ca reclamantul să aibă cel puţin o „speranţă legitimă" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauză, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similar, C.E.D.O. a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de la stat, nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru c.României, cererea nr. 51864/99).
Dimpotrivă, instanţa de fond a apreciat că, la acest moment este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor-cumpărători de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, ci, acesta s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea -art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situaţie asemănătoare cu cea în care acţiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă- în acest sens Cauza Raicu c. României, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, urmare a admiterii acţiunii în revendicare, ulterior respingerii acţiunii în anulare a titlului chiriaşilor-cumpărători, cu consecinţa condamnării Statului Român).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (Cauza Pincova şi Pine c. Republicii Cehe).
C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionale. Astfel, în Hotărârea Raicu c. României s-a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, tribunalul a mai reţinut ca în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a constatat în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în situaţii diferite de cea a reclamatului din prezenta cauză, şi anume, în condiţiile în care petenţii au justificat existenţa unui bun, în sensul Convenţiei, şi anume o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român s-a născut obligaţia respectării C.E.D.O.
Chiar în ipoteza în care s-ar admite că reclamatul ar avea în patrimoniul său, un „bun", tribunalul a reţinut sub acest aspect şi decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, în temeiul art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.
Având în vedere cele reţinute, s-a apreciat că raţiunile privind ocrotirea siguranţei circuitului civil îşi găseşte aplicarea, nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar şi de la caducitate, ca efect al comparării acestuia, cu actul exhibat de către reclamant, ca proprietar iniţial.
Buna-credinţa reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca situaţie care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă şi neimputabilă a cumpărătorului care, a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul bunului.
Ceea ce interesează, este dacă părţile au fost în eroare scuzabilă şi invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.
Tribunalul a considerat că buna sau reaua-credinţă reprezintă atitudinea subiectivă a părţii la încheierea contractului, propria sa reprezentare asupra legalităţii convenţiei, atitudine care, însă, nu poate fi apreciată decât prin raportarea la un criteriu obiectiv. Este de bună-credinţă acela care, prin raportare la o atitudine diligentă, nu a avut elementele pe caza cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenţiei şi dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut.
Dimpotrivă, este de rea-credinţă cel care, cu depunerea unor diligente normale şi accesibile lui, ar fi putut cunoaşte existenţa unor cauze de nelegalitate a convenţiei şi ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al vânzătorului este îndoielnic.
În speţă, cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanţă şi reclamantul nici nu formulase vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi operează în favoarea actualilor proprietari.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a respins acţiunea.
Împotriva sentinţei nr. 976 din 25 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, a declarat apel reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii reclamantului, astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea gravă şi evidentă a normelor ce reglementează acţiunea în revendicare de drept comun, a ignorat spiritul dispoziţiilor cuprinse în decizia nr. 33/2008 pronunţată de, secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie, a dat o interpretare greşită a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi hotărârilor pronunţate de C.E.D.O. cu privire la existenţa unei „speranţe legitime", bazată pe o dispoziţie legală ce atrage protecţia art. 1 din Protocolul 1 adiţional spre deosebire de o „simplă speranţă de restituire".
Reamintind prevederile alin. (4) ale art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu privire la preluarea de către stat a bunurilor imobile cu respectarea prevederilor legale, precum şi certificatul care dovedeşte schimbarea de nume, ce atestă că aceasta a avut loc la 13 aprilie 1975 în Israel, apelantul-reclamant solicită a se constata că dispoziţia nr. D1./1976 nu conţine menţiunea comunicării actului către proprietarul imobilului, astfel încât acesta să poată contesta măsura şi, nici nu stabileşte plata, preluarea imobilului în patrimonial statului fiind făcută cu încălcarea actului normativ, ce a constituit temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, urmând a fi considerat ca trecut fără titlu în posesia acestuia şi, ca atare, nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Astfel, I.O.M. a cerut preluarea imobilului în patrimoniul satului în vederea plecării definitive din ţară, deci sub imperiul unei presiuni abuzive şi ilegale, contrară convenţiilor privind respectarea libertăţii de mişcare.
A mai susţinut apelantul-reclamant că, neexaminând legalitatea actului în temeiul căruia statul a intrat în posesia imobilului revendicat şi, declarând că acesta este deţinut cu titlu valabil, instanţa de fond a avut un punct de plecare eronat.
S-a precizat că acţiunea în revendicare imobiliară are un caracter imprescriptibil, iar invocarea bunei-credinţe a pârâtei şi intervenientului nu prezintă relevanţă, în soluţionarea acţiunii în revendicare.
Apelantul-reclamant a adus critici considerentelor sentinţei cu privire la interpretarea noţiunii de „speranţă legitimă".
Intimata-pârâtă B.E. şi intimatul-intervenient B.V. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de reclamant, menţinerea sentinţei tribunalului, invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu privire la terenul neocupat de construcţie, cuprins în suprafaţa totală ce constituie obiectul revendicării, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 397/A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IlI-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive privind terenul ce excede suprafeţei menţionate în contractul de vânzare-cumpărare nr. V2.
A admis apelul declarat de reclamantul T.C.
A schimbat în parte sentinţa nr. 976 din 25 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, în sensul că a respins acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta B.E. şi cu intervenientul B.V. pentru suprafaţa de teren ce excede suprafeţei menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr. V2., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane tară calitate procesuală pasivă.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A dispus obligarea apelantului-reclamant la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în ceea pe priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, referitor la terenul liber de construcţia ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V2., deşi prin acţiunea în revendicare dedusă judecăţii s-a solicitat restituirea unui teren în suprafaţă de 317,39 mp, instanţa de apel a reţinut că prin contractul sus menţionat, soţii B.E. şi V. au dobândit, odată cu apartamentul în litigiu, terenul situat sub construcţie, în suprafaţă de 199,63 mp, fiind deci evident că, pentru suprafaţa ce excede acesteia din urmă menţionată în contract, nu s-a dovedit legitimarea procesuală pasivă a pârâtei şi a intervenientului.
Faţă de caracterul absolut şi peremptoriu al acestei excepţii procesuale, instanţa de control judiciar a schimbat sentinţa, în privinţa acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâta şi intervenientul B.V., desigur numai în ceea ce priveşte suprafaţa de teren, ce excede celei menţionate în contactul de vânzare-cumpărare nr. V2., respingând acţiunea în revendicare, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cât priveşte criticile reclamantului, acestea au fost respinse de instanţa de apel, care a păstrat soluţia instanţei de fond, pentru considerentele expuse în continuare, considerente care le complinesc parţial, pe cele redate în sentinţa tribunalului.
Prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ special şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci o altă interpretare ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
În considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unei prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Lega nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentată.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său, de un bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
S-a constatat că, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.
În mod corect, tribunalul a reţinut că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, principiul în acest domeniu - astfel cum se reflectă şi în jurisprudenţa Curţii Europene - fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp, imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, în cauză, s-a reţinut corect că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi stabilit că autorul reclamantului, şi ulterior, acesta, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi, prin care, să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.
Cu referire la acest aspect, s-a apreciat ca relevantă Hotărârea pilot pronunţată în Cauza Atanasiu şi alţii contra României, în care Curtea Europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale, în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (...) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima fază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Altfel spus, singura speranţă legitimă creată reclamantului a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, procedură de care, însă, acesta nu a uzat, astfel că nu pot fi primite ca fondate, privind incidenţa legii speciale, nici criticile reclamantului privind neexaminarea legalităţii actului în temeiul căruia statul a intrat în posesia imobilului revendicat.
Împotriva deciziei nr. 397/A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul T.C., în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.
Reclamantul a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond au refuzat să facă aplicarea în speţă a dispoziţiilor C. civ., care proteguiesc proprietatea privată, ca drept sacru şi inviolabil.
Astfel, instanţa învestită cu o acţiune în revendicare, pe calea dreptului comun, trebuia să compare cele două titluri de proprietate înfăţişate de părţile litigante, or, curtea de apel nu a realizat, nici măcar formal o atare comparaţie, mărginindu-se la a aprecia, de plano, că acţiunea trebuie respinsă, deoarece pârâta şi intervenientul au titluri valabile, care nu au fost anulate printr-o procedură judecătorească.
Reclamantul a susţinut că respectiva motivare, la fel cu cea a instanţei de fond, nu cuprinde, în realitate, niciun criteriu de preferinţă, care să justifice soluţia de respingere a acţiunii, simpla împrejurare că celelalte părţi în litigiu deţin imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, nereprezentând un criteriu, în acest sens.
Nici împrejurarea că statul a dobândit imobilul în temeiul unui act administrativ nelegal, respectiv dispoziţia nr. D1. din 19 octombrie 1976, nu a fost analizată de instanţe, deşi statul nu avea niciun drept asupra imobilului şi acesta nu ar fi putut transmite pârâtei şi intervenientului bunul, potrivit principiului nemo dat quod non habet, aşa încât, în raport de cele susţinute de reclamant, actul intervenit între stat, pe de o parte şi pârâtă şi intervenient, pe de altă parte, nu poate produce efecte juridice faţă de reclamant, care este un terţ, vânzarea având efect numai între părţile contractante, conform art. 973 C. civ.
Se susţine că instanţele ar fî trebuit să procedeze deci, la compararea celor două titluri de proprietate din punct de vedere al eficienţei juridice şi al preferabilitătii dreptului de proprietate, conform unei analize a titlurilor părţilor în raport de dispoziţiile C. civ., care reglementează acţiunea în revendicare imobiliară, ca o acţiune reală, imprescriptibilă, în temeiul art. 480 C. civ.
Se aduc critici potrivit cărora, nu se poate trage concluzia că nepromovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute reglementată de Legea nr. 10/2001 ar duce la o consolidare a titlului deţinătorilor care au dobândit proprietatea de la stat şi sub acest aspect, concluzia instanţei, că pârâta şi intervenientul deţin un bun potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. a fost considerată de recurentul-reclamant, ca fiind în contradicţie cu principiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, recurentul-reclamant susţine că instanţele au dat o interpretare greşită raportului juridic dedus judecăţii, când au apreciat ca fiind incidente în cauză, dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, precum şi interpretării practicii C.E.D.O., astfel că, singura interpretare conformă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie este aceea potrivit căreia, reclamantul este cel care are un bun în sensul Convenţiei Europene, iar prin preluarea abuzivă a acestuia şi transmiterea nelegală către terţi, i-a fost încălcat dreptul de proprietate.
Recursul declarat de reclamant este nefondat, prin prisma tuturor criticilor invocate şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
În speţă, reclamantul a învestit instanţa de judecată pe tărâmul dreptului comun al acţiunii în revendicare imobiliară, la data de 07 octombrie 2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun - solicitând obligarea pârâtei a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. V., sectorul 3.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit cu caracter obligatoriu că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare, nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele având îndrituirea de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă, nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care, reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, în cauză, reclamantul a formulat o acţiune în revendicare, potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, conform principiilor ce se reflectă în jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (Cauza Străin şi alţii împotriva României, Cauza Atanasiu împotriva României), situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Tot C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul art. menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, sau o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (Cauza Penţia şi Penţia împotriva României).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta Cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României s-au analizat noţiunile de „bun actual" şi „valoare patrimonială" şi s-a statuat că, existenţa unui bun actual este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valorea patrimonială", Curtea Europeană a statuat în Hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, situaţie care, de asemenea, nu se regăseşte în speţă, reclamantul neuzând de procedura legii speciale.
Prin urmare, este evident că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde acesta pe calea acţiunii în revendicare şi cum afirmă - în mod eronat - în motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie, dreptului de proprietate.
Nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv, dreptul de proprietate asupra imobilului, situaţie în care, nu se poate reţine că reclamantul are un bun actual, în sensul jurisprudentei C.E.D.O., care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Se reţine totodată şi că art. 45 din Legea nr. 10/2001, a cărui aplicabilitate în speţă este dată, după cum s-a arătat, de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii special de reparaţie, la alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.
Ca atare, Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel încât, atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, acestea se vor aplica.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte, corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ avut în vedere şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. V3. din 18 aprilie 2000, nu exista nicio hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi, în consecinţă, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.
În favoarea pârâtei şi intervenientului operează principiul aparenţei în drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeaşi natură, ce poartă asupra aceluiaşi obiect.
Ca atare, apărările din întâmpinare ale pârâtei şi intervenientului, din cererea sa de intervenţie au fost avute corect în vedere şi apreciate de instanţe, care au considerat că aceştia au fost de bună-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare.
Întrucât reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2009, revendicând imobilul, la 9 ani după vânzarea acestuia de către stat, pârâtei şi intervenientului, acest fapt dovedeşte că nu a existat nicio îndoială asupra calităţii de proprietar al statului şi, din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuinţa pe care o ocupau, nu forma obiectul unui litigiu şi putea fi achiziţionată în temeiul şi cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Ca atare, principiul ocrotirii bunei-credinţe şi-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind incident în cauză şi impus de împrejurarea că în această materie, eroarea comună cu privire la concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ al acelui moment, care confirmă cu forţa unei prezumţii juris et de jure, că proprietarul aparent este adevăratul proprietar.
Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei şi intervenientului nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumţie absolută, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii s-a prescris ca urmare a neexercitării lui, în termenul special de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.
Prin urmare, în ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâtei şi intervenientului, se constată că într-adevăr aceştia justifică un titlu de proprietate (în limitele stabilite de instanţa de apel), consolidat prin neatacarea contractului încheiat înlăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept, ce pot fi opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Înalta Curte reţine că nu sunt fondate nici criticile reclamantului privind aplicarea Convenţiei şi interpretarea greşită a jurisprudenţei C.E.D.O., întrucât prin noţiunea de „bunuri", se înţeleg atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, în sensul creanţelor în baza cărora, reclamantul poate pretinde a avea cel puţin o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea unui drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu aceste considerente sunt înlăturate şi criticile reclamantului privind existenţa unui bun, despre care acesta susţine că nu a ieşit niciodată din patrimoniul familiei sale, precum şi cele privind neanalizarea legalităţii deciziei nr. 1478 din 18 octombrie 1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular, acţiunea în revendicare, fiind introdusă în anul 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a -II-a din C. proc. civ. şi va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Curtea va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B.E., conform facturii de la dosar şi la 700 RON, cu acelaşi titlu, către intimatul-intervenient B.V., conform facturii de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.C. împotriva deciziei nr. 397/A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la 800 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B.E. şi la 700 RON, cheltuieli de judecată către intimatul-intervenient B.V.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7038/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6921/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
