ICCJ. Decizia nr. 7076/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7076/2012
Dosar nr. 9338/1/2011
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
La data de 21 noiembrie 2011, P.M.P. şi P.R.C. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 7724 din 02 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3504/30/2009.
Invocând în drept prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat, în soluţionarea recursului, cu privire la incidenţa în speţă a prevederilor art. 1 aliniat 1, art. 7 şi art. 9 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi a art. 7.1. din H.G. nr. 250/2007, la principiul priorităţii restituirii în natură şi la conflictul între principiul restituirii în natură şi efectele uzucapiunii.
Contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a analizat împrejurarea rezultată din probatoriul administrat în cauză, respectiv aceea că amplasamentul terenului în suprafaţă de 926 mp uzucapat irevocabil nu coincide cu amplasamentul terenului în suprafaţă de 926 mp nerestituit şi că pentru suprafaţa nerestituită nu există o soluţie judiciară irevocabilă întrucât demersul judiciar prin care intervenienţii C. tind la modificarea amplasamentului era şi este suspendat până la soluţionarea prezentului litigiu, astfel încât modificarea amplasamentului este pendinte de soluţia de prezentul litigiu şi nu invers, respectiv că soluţia din prezentul litigiu ar depinde de modificarea amplasamentului terenului de 926 mp uzucapat.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la interpretarea prevederilor art. 9 al Legii nr. 10/2001, posibilitatea imobilului de a fi restituit în natură trebuind a fi apreciată la momentul depunerii notificării - anul 2001- când terenul nu era uzucapat, iar nu la momentul emiterii dispoziţiei de restituire.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la susţinerea conform căreia instanţa de apel a dat o interpretare greşită art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la conflictul juridic între aparenţa tabulară conform căreia Statul Român este proprietarul suprafeţei de teren de 926 mp, nerestituită şi inopozabilitatea hotărârii de dobândire o dreptului de proprietate prin uzucapiune de intervenienţii C.
Prin dispoziţia din 09 aprilie 2009 emisă de Primarul Municipiului Timişoara privind notificarea referitoare la restituirea în natură a imobilului din Timişoara, str. I., înscris în CF nr. C1. Timişoara nr. T1. s-a dispus restituirea în natură a imobilului teren situat în Timişoara, str. I. înscris în CF nr. C2. în suprafaţa de 68 mp şi nr. T2. în suprafaţă de 1892 mp, „mai puţin suprafaţa de 926 mp dobândită de numiţii C.C. şi C.M. prin decizia civilă nr. 3265 din 14 octombrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara rectificată prin încheierea nr. 3265 din 27 februarie 2004" (art. 1 din dispoziţie).
Conform cărţii funciare nr. C1. Timişoara, proprietar asupra imobilului mai sus descris este Statul Român, imobilul putând fi astfel restituit în natură, nefiind afectat de construcţii sau alte utilităţi de interes public şi nefiind înstrăinat.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţat nici cu privire la incidenţa ori modul de interpretare a dispoziţiilor H.G. 250/2007 invocate în susţinerea recursului.
Prevalenta restituirii în natură rezultă cu evidenţă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel încât restituirea în natură a imobilului, „mai puţin suprafaţa de 926 mp dobândită de numiţii C.C. şi C.M. prin decizia civila nr. 3265 din 14 octombrie 2003 rectificată prin încheierea nr. 3265 din 27 februarie 2004" este în afara oricărei raţiuni juridice, cu atât mai mult cu cât în CF este proprietar Statul Român.
Instanţa de recurs a ignorat probatoriul administrat în cauză sub forma înscrisurilor emanând de la intimata Primăria Municipiului Timişoara şi de la A.N.R.P.
Contestatorii au susţinut că hotărârea judecătorească prin care C.C. şi C.M. au uzucapat suprafaţa de teren de 936 mp nu le este opozabilă deoarece nu este înscrisă în CF şi nu reprezintă unul din cazurile enumerate în Legea nr. 10/2001 în care restituirea în natură nu este posibilă.
La soluţionarea cauzei s-a tratat cu superficialitate adresa nr. 743152 din 15 august 20O8 emisă de A.N.R.P., prin care se concluzionează că pot face obiectul restituirii în natură nr. T3. (in suprafaţa de 68 mp) şi nr. T4. (in suprafaţa de 1892 mp) înscrise in CF nr. C1. Timişoara, ţinând cont şi de faptul că prin încheierea nr. 3265/2003 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins cererea numiţilor C.C. şi C.M. pentru intabularea dreptului de proprietate în baza deciziei civile nr. 3265/2003 a Curţii de Apel Timişoara, situaţie în care restituirea în natură se va dispune pentru suprafeţele libere.
Contestatorii au solicitat, pentru argumentele expuse, admiterea contestaţiei, anularea deciziei nr. 7724 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi rejudecarea cauzei.
Contestaţia în anulare este nefondată pentru considerentele care succed,
Prin sentinţa civilă nr. 2718/PI din 14 decembrie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte contestaţia reclamanţilor P.M.P. şi P.R.C. împotriva dispoziţiei nr. 1023/2009, emisă de Primarul Municipiului Timişoara.
A anulat dispoziţia nr. 1023/2009 a Primarului Municipiului Timişoara, în partea privind suprafaţa de 926 mp teren, înscrisă în CF C1. Timişoara, cuprinsă în parcelele nr. C2. şi nr. T2., pentru care s-au acordat despăgubiri.
A obligat pârâtul să procedeze la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură, către contestatori, şi a suprafeţei de 960 mp, identificată conform celor menţionate.
A respins, în rest, contestaţia.
Prin decizia nr. 332 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate contestaţia formulată împotriva dispoziţiei.
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii C.C. şi C.M. în interesul Primarului municipiului Timişoara.
Instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 3265/2003 a Curţii de Apel Timişoara, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, dobândirea de către intervenienţii C.C. şi C.M. a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 926 m.p. din totalul de 8041 m.p., înscris în CF C1. Timişoara, nr. T1., ce se va înscrie în aceeaşi CF, nr. T2. şi C2.
Prin urmare, această suprafaţă de teren a ieşit din patrimoniul Statului Român, fiind „înstrăinat", în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că decizia menţionată nu a fost înscrisă în CF nu poate înlătura această concluzie, faţă de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, iar faptul că reclamanţii notificatori nu au fost părţi în acel dosar nu poate fi reţinut ca motiv pentru a dispune restituirea în natură a imobilului, cu atât mai mult cu cât, situaţia juridică nouă a terenului rezultă din chiar cuprinsul dosarului administrativ.
În plus, a reţinut curtea de apel, intervenienţii au promovat acţiune în rectificare CF, litigiul fiind în prezent suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 din C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a prezentei pricini.
Având în vedere soluţia pronunţată, instanţa de apel a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de C.C. şi C.M.
Prin decizia nr. 476 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis cererea de completare a deciziei nr. 332 din 12 octombrie 2010.
A dispus completarea deciziei, în sensul că a respins cererea intervenienţilor C.C. şi C.M. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001 şi art. 7.1 din H.G. 250/2007, iar motivarea instanţei că prin înstrăinare, în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se înţelege orice operaţiune juridică prin care bunul a ieşit din patrimoniul statului, este vădit nefondată.
O asemenea interpretare nu poate fi admisă, cu atât mai mult cu cât Statul, parte în procesul de uzucapiune, avea obligaţia de a invoca faptul că terenul este revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Conform menţiunilor de CF, Statul Român este proprietarul imobilului, care nu este afectat de construcţii sau utilităţi şi poate fi restituit în natură. De altfel, la dosar există adrese emise de Serviciul Banca de Date Urbane şi A.N.R.P., din care rezultă că imobilul poate fi restituit în natură.
Prin decizia nr. 7724 din 2 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M.P. şi P.R.C. împotriva deciziei nr. 332 din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 1023 din 9 aprilie 2009, Primarul municipiului Timişoara a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de teren de 926 m.p., înscris în CF C1. Timişoara, nr. C2. şi T2., motivat de faptul că, prin decizia civilă nr. 3265 din 14 octombrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, C.C. şi C.M. au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra acestui imobil.
Instanţa de apel, prin admiterea apelului declarat de Primarul municipiului Timişoara şi schimbarea în totalitate a sentinţei, a confirmat modul de soluţionare a notificării de către autoritatea administrativă.
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, dar motivele avute în vedere de instanţa de recurs sunt diferite faţă de cele reţinute de instanţa de apel.
Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Prin urmare, pentru a se putea dispune restituirea în natură, este necesar ca persoana juridică de drept public căreia i se transmite notificarea să fie deţinător al imobilului, în sensul textului menţionat, să aibă, deci, drept de dispoziţie.
În cauză, pârâtul nu poate dispune restituirea în natură asupra imobilului, deoarece nu are drept de dispoziţie asupra acestuia.
Chiar dacă la data transmiterii notificării, conform înscrierilor CF., Statul Român era proprietar asupra suprafeţei de teren în discuţie, prin decizia civilă nr. 3265 din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel Timişoara a constatat că intervenienţii C.C. şi C.M. au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara la 14 octombrie 2003 a intrat în puterea lucrului judecat şi are efect declarativ de drepturi, astfel încât C.C. şi C.M. sunt consideraţi proprietari cu efect retroactiv, de la data la care a început posesia.
Pârâtul are doar dreptul de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, deoarece, conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent se vor stabili de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, potrivit legii, iar, în cauză, la data transmiterii notificării, acesta avea calitatea de deţinător, în sensul art. 21 alin. (1) din legea specială.
Instanţa de recurs a constatat că nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că în CF Statul Român este menţionat drept proprietar, deoarece, aşa cum în mod corect a arătat instanţa de apel, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 dispune că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscriere în CF, dacă sunt dobândite prin hotărâri judecătoreşti.
Instanţa de recurs a reţinut că nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că Statul, pârât în procesul de constatare a uzucapiunii, avea obligaţia de a informa instanţa că terenul este revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, o astfel de apărare este inutilă cauzei, atât timp cât există o hotărâre judecătorească ale cărei efecte erga omnes nu pot fi ignorate.
De asemenea, apărările recurenţilor, în sensul că diferite adrese ale autorităţilor dovedesc că imobilul poate fi restituit în natură, nu pot fi avute în considerare cu o altă valoare decât aceea de înscrisuri, pentru că, în cadrul procedurii judiciare, doar instanţa de judecată are competenţa de a stabili, pe baza tuturor probelor administrate, dacă restituirea în natură este posibilă.
Împotriva deciziei nr. 7724 din 2 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, P.M.P. şi P.R.C. au formulat contestaţie în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 teza a II- a C. proc. civ.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Prin contestaţia în anulare, contestatorii P.M.P. şi P.R.C. au înţeles să reitereze motivele invocate prin cererea de recurs şi au susţinut că instanţa nu s-ar fi pronunţat cu privire la acestea, tinzând ca, prin exercitarea acestei căi de atac să supună cenzurii soluţia pronunţată.
Or, având în vedere considerentele deciziei atacate cu contestaţia în anulare anterior redate se constată că Înalta Curte a examinat toate motivele de recurs pretins a nu fi fost cercetate.
Astfel, Înalta Curte, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi, raportat la prevederile legale invocate de aceştia, a arătat explicit de ce terenul în litigiu în suprafaţă de 926 mp nu poate fi restituit în natură, de ce hotărârea de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune de către intervenienţii C. le este opozabilă reclamanţilor, având efecte erga omnes, chiar dacă în CF apare ca proprietar Statul Român şi de ce adresele autorităţilor invocate de reclamanţi drept dovezi certe ale faptului că imobilul poate fi restituit în natură, nu pot fi avute în considerare cu o altă valoare decât aceea de înscrisuri, de vreme ce, în cadrul procedurii judiciare, doar instanţa de judecată are competenţa de a stabili, pe baza tuturor probelor administrate, dacă restituirea în natură este posibilă.
Contestatorii au mai susţinut că instanţa de recurs nu a analizat împrejurarea rezultată din probatoriul administrat în cauză, respectiv aceea că amplasamentul terenului în suprafaţă de 926 mp uzucapat irevocabil nu coincide cu amplasamentul terenului în suprafaţă de 926 mp nerestituit.
Acest motiv n-a făcut însă obiect al criticii în recurs, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi formulat, pentru prima dată, pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, supusă unei reglementări stricte, limitative, pentru ipoteze precis reglementate şi, aşa fiind, nu i se poate reproşa instanţei de recurs, în temeiul textului de lege menţionat, că nu s-ar fi pronunţat asupra unei chestiuni cu a cărei soluţionare nu a fost învestită.
Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare, ca nefondată.
Cererea intimaţilor C.C. şi C.M., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, formulată prin avocat G.P., în cadrul „Concluziilor scrise" comunicate prin fax şi înregistrate la dosar la data de 04 octombrie 2012 va fi respinsă deoarece acest apărător nu a ataşat „Concluziilor scrise" delegaţia de reprezentare a intimaţilor în cauza având ca obiect contestaţia în anulare iar copia facturii de plată a onorariului de avocat în care se menţionează un număr de contract de prestare servicii avocaţiale nu poate constitui, în lipsa respectivului contract, dovada, conform cerinţelor legale, că intimaţii i-au dat mandat să-i reprezinte.
Mai mult, în Dosarul nr. 3504/30/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a avut ca obiect recursul declarat de reclamanţi (contestatorii din prezenta cauză) împotriva deciziei de apel, avocat G.P. a învederat instanţei că începând cu data încetării mandatului său, respectiv 05 octombrie 2010, intervenienţii C.C. şi C.M. (intimaţii din prezenta cauză) nu mai au domiciliul procedural ales la cabinetul său avocaţial şi a solicitat citarea acestora la domiciliul lor (Dosarul nr. 3504/30/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii P.M.P. şi P.R.C. împotriva deciziei nr. 7724 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ca nefondată.
Respinge cererea intimaţilor C.C. şi C.M. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7099/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7073/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
