ICCJ. Decizia nr. 718/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.718/2012
Dosar nr. 8503/95/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj, la data de 12 iulie 2010, reclamanta R.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la acordarea daunelor morale, în cuantum de 520.000 lei, urmare suferinţelor produse tatălui său, D.I. (decedat la 16 octombrie 2009) cu ocazia deportării în Transnistria, din motive etnice.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., Legii nr. 189/2000 şi Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanta a arătat că tatăl său a fost luat forţat de la domiciliul său, fiind deportat în Transnistria, în perioada 1 septembrie 1942 - 1 iulie 1944 unde, a fost nevoit să locuiască în condiţii precare, să muncească din greu, fără hrană şi fără a i se asigura cele necesare traiului.
În dovedirea susţinerilor sale, reclamanta a depus la dosar acte de stare civilă şi un înscris din conţinutul căruia rezultă că tatăl său, D.I. a fost despăgubit cu suma de 7669 euro, urmare programului german de compensaţii acordate pentru regimul de muncă forţată.
Prin întâmpinare, pârâtul S.R. prin M.F.P. a invocat necesitatea precizării de către reclamantă a temeiului juridic, pentru a se stabili corect cadrul procesual, arătând totodată, că reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, având în vedere reglementarea acestui act normativ, care vizează o altă perioadă, cu începere de la 6 martie 1945.
În cuprinsul întâmpinării, pârâtul sus menţionat a precizat că, în ipoteza în care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile OUG nr. 105/1999, va invoca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La termenul din 1 octombrie 2010, reclamanta prin mandatar şi-a precizat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, conform art. 998 – art. 999 C. civ.
În raport de precizarea temeiului de drept, pârâtul S.R. prin M.F.P. a invocat excepţiile netimbrării şi prescripţiei dreptului la acţiune, motivat de împrejurarea că, fiind vorba de un drept de creanţă sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Prin sentinţa nr. 356 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a respins excepţia netimbrării acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a apreciat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 778 din 12 mai 2009 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. l pct. 4 din OG nr. 34/2001, reţinându-se că abrogarea art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine dispoziţiilor art. l alin. (3) şi ale art. 21 alin. (l) şi (2) din Constituţia României, precum şi ale art. 6 din C.E.D.O.
Cu această motivare, tribunalul a reţinut că acţiunile prin care se solicită repararea prejudiciului moral sunt scutite de plata taxei de timbru.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât, instanţa de fond a constatat că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe acela care răspunde de aceasta, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Activitatea delictuală invocată de reclamantă a durat până în anul 1944, când tatăl acestuia a primit ordin de repatriere în ţară şi, pe de altă parte, chiar dacă această activitate s-a sistat la acea dată, tatăl reclamantei ar fi fost în imposibilitate obiectivă să formuleze anterior anului 1990 o astfel de acţiune, cu un asemenea obiect, întrerupător de prescripţie, în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, acţiune pe care să o îndrepte împotriva statului, caracterizat printr-un regim totalitar. Astfel, până la acea dată a operat suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 13 lit. a) din decret.
Instaurând-se un regim democratic ulterior, problema este aceea de a şti, până la ce dată a durat suspendarea cursului prescripţiei şi, care este momentul de la care se putea formulat o acţiune, întemeiată pe dreptul comun.
Instanţa de fond a reţinut că până la apariţia Ordonanţei nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, se poate aprecia că prescripţia a fost suspendată, în conformitate cu art. 13 lit. a) din decret, întrucât cel împotriva căruia aceasta curge a fost împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.
Tribunalul a constatat însă că, după apariţia acestui act normativ, nu se mai poate afirma acelaşi lucru, deoarece prin acesta, s-a reglementat posibilitatea persoanelor persecutate pe motive etnice, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 de a solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ.
Chiar dacă nu era prevăzut în legea specială, OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 acordarea unor daune morale, persoana îndreptăţită, în virtutea dreptului de acces la o instanţă era în măsură să promoveze o acţiune în justiţie, potrivit regulilor de drept comun, prin care să solicite repararea daunei morale cauzată de regimul comunist.
Aşadar, dacă despre fapta ilicită şi urmările (paguba) produse, reclamanta a aflat în urma revenirii autorului său în ţară, despre cunoaşterea celui răspunzător de prejudiciul produs, ca urmare a deportării, a aflat cel mai târziu, la data beneficierii de drepturile acordate persoanelor deportate, în temeiul Legii nr. 189/2000, anume în anul 2000.
Instanţa de fond a concluzionat că, în funcţie de acest moment curge termenul de prescripţie de trei ani, astfel că, în raport de data introducerii acţiunii, acesta s-a prescris, acţiunea fiind introdusă în anul 2010.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece instanţa de fond a interpretat greşit că daunele morale sunt de natură patrimonială, ele fiind nepatrimoniale, întrucât acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
Apelanta-reclamantă a mai susţinut că nu s-a reţinut împrejurarea că aceasta a luat cunoştinţă de acordarea daunelor morale în luna ianuarie 2010, când a apărut în presă, un articol despre acest subiect.
Prin Decizia nr. 109 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciată că tribunalul a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare, referitoare la prescripţia extinctivă, aplicată în speţa de faţă, care priveşte despăgubiri băneşti pentru acoperirea prejudiciului moral, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept, pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. şi următoarele, instanţa analizând cauza în acest context circumscris, conform principiului disponibilităţii, obiectului şi temeiului cu care a fost investită.
Curtea de Apel Craiova a păstrat soluţia şi motivarea instanţei de fond, reţinând că dreptul la acordarea de daune morale, ca mijloc de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea adusă unui drept nepatrimonial are caracter patrimonial.
Prin urmare, dreptul la daune este un drept de creanţă, întemeiat pe dreptul comun prevăzut de art. 998 – art. 999 C. civ., fiind supus termenului general de prescripţie de 3 ani şi, ca atare, se aplică regulile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui prejudiciu moral, întemeiat pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., instanţa de apel a reţinut că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanţă, deci unul patrimonial, supus regimului prescripţiei în termenul de 3 ani.
Decizia civilă nr. 109 din 17 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a făcut obiectul recursului declarat de reclamanta R.A.E., care însă nu a motivat în drept şi nu a încadrat criticile expuse.
Din conţinutul criticilor redate de reclamantă, într-o formă lapidară şi nestructurată, instanţa reţine că aceasta invocă nelegalitatea hotărârii atacate, faţă de aprecierea greşită a naturii patrimoniale a daunelor morale, întrucât acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, considerându-se, în mod eronat de instanţe, că dreptul la acţiune începe să curgă în anul 2000, mult anterior datei când reclamanta a luat cunoştinţă din presa scrisă, ziarul „Evenimentul Zilei" de posibilitatea de a se adresa justiţiei, anume, de la 22 ianuarie 2010.
Recurenta-reclamantă susţine şi critici în raport de care, indică faptul că, prin legile speciale a beneficiat de daune materiale, ci nu de daune morale, astfel că este îndreptăţită a solicita casarea hotărârilor pronunţate şi rejudecarea pe fond, în sensul admiterii acţiunii sale, instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile privind prescripţia.
Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
În raport de cadrul procesual descris şi delimitat în cauză, potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, prin învestirea instanţei cu o acţiune în daune morale, întemeiată în drept-conform precizării din 01 octombrie 2010, pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., instanţele au reţinut corect că, dreptul ce se solicită a fi valorificat prin cererea de chemare în judecată este supus prescripţiei extinctive.
Acţiunea formulată de reclamantă, prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru prejudiciile cauzate, ca urmare a deportării din motive etnice este un drept patrimonial, susceptibil de a fi prescris în termenul de 3 ani.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958, însă regimul dictatorial care a durat până la Revoluţia din decembrie 1989 se constituie într-un caz de forţă majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, persoana îndreptăţită să promoveze acţiunea injustiţie împotriva statului.
Fiind recunoscută suspendarea prescripţiei extinctive pentru perioada 1944 - 2000, respectiv până la apariţia OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că, prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă în anul 2000 şi s-a împlinit, cum corect au reţinut instanţele, în anul 2003, astfel că, dreptul material la acţiune este prescris, în cazul introducerii acţiunii după acest moment.
Aşa fiind, examinând Decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile reclamantei privind greşita apreciere a caracterul patrimonial al dreptului, grefat pe admiterea excepţiei prescripţiei.
Instanţele au analizat acţiunea reclamantei în raport de temeiul juridic invocat de aceasta şi anume art. 998 – art. 999 C. civ., stabilind însă, că dreptul valorificat prin această acţiune, fiind un drept patrimonial este supus prescripţiei extinctive, reglementată de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este conform legii, astfel că nu se poate susţine cu temei că tribunalul a schimbat, în mod eronat, natura juridică a daunelor.
În cazul concret dedus judecăţii, reclamanta a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este un drept de creanţă, evaluabil în bani, şi, ca atare, are natură patrimonială.
Că este aşa, rezultă chiar din „preţuirea" realizată de reclamantă, prin petitul în care aceasta a solicitat a fi obligat statul la plata sumei de 520.000 lei, cu titlul de daune morale. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral, nu schimbă cu nimic, natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea formulată de reclamantă.
Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept ce are un conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Prin urmare, cu această motivare, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentei-reclamante ce vizează greşita calificare a naturii dreptului.
Dreptul de creanţă valorificat de reclamantă în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este suspus prescripţiei extinctive, cum corect au reţinut instanţele.
Aşa fiind, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, „termenul de prescripţie este de 3 ani (..)".
Instanţele au realizat o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 13 lit. a) din acelaşi decret, „cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere."
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă, aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal, curtea de apel a confirmat soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Regimul politic dictatorial, care a subzistat în ţara noastră până la revoluţia din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forţă majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantei şi, după decesul acestuia (intervenit în 2009), pe reclamantă, să promoveze acţiune în justiţie împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1944 - 1990 cursul prescripţiei a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Mai mult decât atât, instanţele anterioare au reţinut în favoarea reclamantei suspendarea cursului prescripţiei şi după instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv până la apariţia OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că, întrucât prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la apariţia lui reclamanta nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acţiona în justiţie pentru a obţine repararea prejudiciului moral încercat de autorul său prin deportarea din motive etnice, în perioada 1942 - 1944.
Trimiterea făcută de instanţe la OG nr. 105/1999 nu s-a făcut, aşadar, pentru a justifica înlăturarea dreptului reclamantei la acţiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun, cum greşit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a justifica suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiunea de drept comun şi după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi profită reclamantei.
Fiind recunoscută suspendarea cursului prescripţiei extinctive în perioada 1944 - 2000, termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul 2000 şi s-a împlinit în anul 2003. Or, reclamanta a formulat acţiunea la data de 12 iulie 2010, deci după împlinirea termenului legal de prescripţie, aşa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acţiune.
Cu aceste considerente vor fi respinse ca nefondate şi criticile reclamantei privind momentul de la care curge termenul de prescripţie, acesta nefiind, astfel cum susţine reclamanta, la 22 ianuarie 2010.
Având în vedere considerentele expuse, s-a reţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie de prescripţie extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecăţii.
Nefiind aşadar întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A.E. împotriva deciziei nr. 109 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 740/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 717/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
