ICCJ. Decizia nr. 749/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.749/2012
Dosar nr.12727/118/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 25 noiembrie 2009, D.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în echivalent lei din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 212 din 12 februarie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de D.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în sumă de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii. A respins restul pretenţiilor ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prevederile în baza cărora a funcţionat sistemul represiv din România primelor două decenii de socialism, articolele C. pen. si măsurile administrative privind deportarea, domiciliul obligatoriu sau internarea în colonii penitenciare pedepseau orice formă de opoziţie, politică sau religioasă faţă de regimul comunist şi că prin Legea nr. 221/2009 s-a încercat a se traduce în plan material suferinţele îndurate de victimele condamnărilor cu caracter politic şi ale măsurilor administrative cu caracter politic, stabilindu-se că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice datorează acestora despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi respectiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent.
Pornind de la dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din actele depuse, că reclamantul D.V. a fost dislocat prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din comuna Beşenova Nouă, judeţul Timiş, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în comuna Pietroiu, raion Feteşti, împreună cu familia, aceste restricţii domiciliare fiind ridicate iulie 1954.
Condiţiile grele în care a trăit reclamantul, fiindu-i impusă măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, pentru motive care nu se pot concretiza, au fost probate cu martori.
A rezultat astfel că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant are caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât acesta are calitatea de persoană îndreptăţită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul daunelor cerute, în lipsa unor criterii certe definite de către legiuitor, prin care să se stabilească limite, s-a constatat că este lăsată la aprecierea magistratului determinarea contravalorii materiale a daunelor morale.
În speţa de faţă, instanţa a apreciat, relativ la persoana reclamantului care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale au fost frânte de un regim totalitar, că suma de 50 000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure reclamantului, cel puţin pe viitor, o despăgubire pentru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Instanţa a urmărit să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară celei avute anterior ci pentru a procura petentului satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.
Dat fiind faptul că prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material, întrucât au cauze asemănătoare, s-a impus stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 103/ C din 14 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că în speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în timpul regimului totalitar comunist, fiind strămutat în perioada 1951-1954, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Beşenova Nouă, judeţul Timiş la Movila Galdăului, judeţul Ialomiţa, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de Statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului şi care ar justifica pretenţia de ordin pecuniar solicitată prin acţiune.
În raport de toate aceste considerente s-a reţinut că reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie lunară, recunoscută vechimea în muncă şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind de altfel încasată lunar pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoaşterii dreptului.
Recunoaşterea vechimii în muncă s-a apreciat ca fiind o altă compensaţie materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă şi încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat faţă de cel efectiv realizat.
Nu au fost considerate lipsite de relevanţă în plan patrimonial nici compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată la clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse prin acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acţiune.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că Statul român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, nefiind necesară acordarea altor daune, care ar contribui la îmbogăţirea fără just temei a reclamantului.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi pe fond admiterea cererii şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanţă.
Reclamantul a criticat Decizia instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii acesteia, apreciind că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
A arătat astfel că deşi este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate.
În speţă, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, încălcarea drepturilor garantate constituţional, aspecte care i-au marcat existenţa recurentului, precum şi faptul că a fost o persoană persecutată politic, care timp de peste 30 de ani (din 1951 până în 1989) nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea statului.
A solicitat a se avea în vedere natura diferită a indemnizaţiei primite de recurent în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi faptul că suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu nu au fost acoperite de indemnizaţia şi de celelalte drepturi prevăzute de respectivul act normativ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed, reţinându-se că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 103/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 741/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 740/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
