ICCJ. Decizia nr. 741/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 741/2012
Dosar nr.2039/83/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 28 mai 2009, P.I. şi H.E. au solicitat, în contradictoriu cu A.V.A.S. şi S.R. prin M.F.P., să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 6214 mp, înscris iniţial în C.F. nr. 3920 nr. top 4199 şi 4200, iar după dezmembrare în CF 25735 şi să se oblige pârâtul S.R. la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale, prin expertiza ce se va efectua în cauză.
Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, prin sentinţa nr. 955/ D din 4 iunie 2010, a admis acţiunea formulată de P.I. şi H.E. în contradictoriu cu pârâţii şi, în consecinţă, a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 6214 m.p. înscris în CF 3920 nr. top 4199 şi 4200 transcris în CF 25735 Satu Mare nr. top 4199/4. L-a obligat pe pârâtul S.R. prin reprezentantul său legal să plătească reclamantelor suma de 360.400 euro la cursul din data plăţii pentru terenul identificat, cu titlu de despăgubiri. A respins excepţiile invocate. A obligat pe S.R. prin reprezentantul său legal să plătească reclamantelor 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 martie 1969, reclamantele, împreună cu soţii lor, au cumpărat terenul în suprafaţă de 6901 mp, înscris în C.F. nr. 3920 Satu Mare, sub nr. top 4199 şi 4200 şi că în conformitate cu Decretele nr. 30/1977 şi nr. 426/1985, o suprafaţă de 5719 m.p. a fost expropriată de către stat în favoarea Întreprinderii U. Satu Mare, aşa cum rezultă din adresa unităţii (fila 12 din dosar).
În proprietatea reclamantelor a rămas doar suprafaţa de 687 mp, ce reprezintă terenul aferent casei, cu privire la care şi-au întabulat dreptul de proprietate în baza sentinţei civile nr. 5179/1993 a Judecătoriei Satu Mare pronunţată în dosar nr. 6739/1991, rezultând o suprafaţă expropriată de 6214 mp.
Iniţial, imobilul a fost înscris în C.F. nr. 3920 Satu Mare nr. top 4199 şi 4200, după dezmembrare, aşa cum rezultă din istoricul parcelării şi din conţinutul extraselor C.F. nr. 3920 şi 25735, terenul sub nr. top 4199/4 fiind reînscris în C.F. 25735 în favoarea S.R. şi regăsindu-se la poziţia A + 12.
În baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MOS nr. 3402/1997, asupra imobilelor de sub A + 1 - 120, dreptul de proprietate s-a întabulat în favoarea SC U. SA Satu Mare, în baza HG nr. 834/1991, după care în temeiul actului de comasare şi dezmembrare autentificat sub nr. 1772/1997 şi a schiţei de parcelare nr. top A + 1 - 120, respectiva societate a comasat toate parcelele într-un singur nr. top 4219, care apoi a fost dezmembrat din nou, în acest nr. top fiind comasate şi parcelele vechi, proprietatea reclamantelor.
Cu privire la imobilul expropriat în suprafaţă de 6214 m.p., s-a constatat că reclamantele au depus notificare înregistrată la Biroul executorului judecătoresc D.G.R. sub nr. 221/2001, notificare ce a fost transmisă la A.P.A.P.S. şi care nu a fost soluţionată până în prezent.
Faţă de această stare de fapt, tribunalul a reţinut că reclamantele, în baza art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, au calitate de persoane îndreptăţite, în înţelesul acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent.
Cu privire la situaţia terenului, tribunalul a constatat că acesta a fost expropriat şi nu poate fi restituit în natură, SC U. SA având atestat dreptul de proprietate asupra terenului şi acesta fiind ocupat şi de construcţii, aşa cum rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul nr. 6739/1991 al Judecătoriei Satu Mare, ataşat la dosarul instanţei de fond, fiind întocmit şi planul de situaţie al imobilului de sub nr. top 4199/4 din C.F. 25735 Satu Mare şi nr. top 4199/12 din C.F. 3920 Satu Mare cu ocazia identificării imobilelor. Fiind vorba de un teren expropriat care nu poate fi restituit în natură, tribunalul a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale alin. (7) şi alin. (8) din acelaşi articol.
Având în vedere că reclamantele s-au conformat dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că au depus notificare pentru imobilul expropriat şi în condiţiile legii speciale reparatorii şi-au justificat calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi ţinând cont că din probele dosarului nu a rezultat că reclamantele în cadrul notificării ar fi solicitat în compensare şi alte bunuri sau servicii pentru terenul expropriat în suprafaţă de 6214 m.p., tribunalul a considerat că de la data formulării notificării (2001), luând în calcul inclusiv şi termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia entitatea învestită, în speţă pârâta A.V.A.S., avea obligaţia să soluţioneze notificarea, a trecut un timp considerabil ce nu mai poate fi considerat rezonabil în înţelesul art. 6 din C.E.D.O. pentru faza administrativă a soluţionării notificării.
Invocând Decizia nr. XX/2007 dată de Înalta Curte în recursul în interesul legii şi constatând că reclamantele îndeplinesc condiţiile Legii nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, prima instanţă a constatat că acestea pot fi considerate ca fiind titularele unei speranţe legitime de realizare a unei creanţe, astfel încât în privinţa lor se aplică în mod neîndoielnic garanţia instituită de art. 1 din Protocolul 1 cu privire la dreptul de proprietate.
S-a arătat că jurisprudenţa C.E.D.O. a apreciat ca fiind ineficientă procedura, în sensul că nu asigură încasarea efectivă a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII, fiind de notorietate că F.P. nu este listat la B.V. Bucureşti, iar D.A.D.N. nu funcţionează eficient, astfel încât statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura plata efectivă a despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 10/2001 şi, în consecinţă, nu a instituit nicio garanţie pentru exercitarea dreptului efectiv de a încasa aceste despăgubiri.
Caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor naţionalizate a fost constatat şi în cauza F. împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009.
Faţă de respectivele considerente, tribunalul a constatat că reclamantele au fost private de dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1, motiv pentru care, ca o reparaţie echitabilă, a reţinut dreptul acestora la valoarea de circulaţie a imobilului expropriat în cuantum de 1.478.000 lei, echivalentul sumei de 360.400 euro la cursul din data plăţii, conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert tehnic ing. D.P. şi a obligat S.R. la plata acestei sume.
A respins excepţiile privind lipsa calităţii de reprezentant al M.F.P. pentru stat, în baza art. 2 alin. (1) lit. c) din HG nr. 34/2009 şi a lipsei calităţii procesuale pasive a statului. A constatat că lipsa calităţii procesuale pasive a statului a fost invocată din perspectiva Legii nr. 10/2001, însă acţiunea reclamantelor se întemeiază şi pe jurisprudenţa C.E.D.O., sub acest aspect statul având calitate procesuală pasivă.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, în sensul că acordarea despăgubirilor este de competenţa C.C.A.D., tribunalul a considerat-o neîntemeiată, având în vedere şi considerentele deciziei Înaltei Curţi nr. XX/2007, precum şi refuzul entităţilor administrative de a soluţiona notificarea persoanei îndreptăţite adiţionat cu imposibilitatea adresării instanţei de judecată, ce ar echivala cu limitarea accesului la justiţie.
În baza art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a statului, a obligat pe pârâtul S.R. prin reprezentantul său legal să achite reclamantelor suma de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză conform chitanţei din dosar.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută în întregime de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 42 din 16 februarie 2011 prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii A.V.A.S. şi S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva sentinţei pronunţată de tribunal.
S-a reţinut de către instanţa de apel, referitor la apelul declarat de A.V.A.S., că în mod greşit s-a invocat de către aceasta lipsa calităţii procesuale pasive.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
În speţă, apelanta A.V.A.S. este continuatoarea A.P.A.P.S. care a procedat la privatizarea SC U. SA Satu – Mare, în activele căreia se regăseşte şi suprafaţa de teren ce face obiectul litigiului.
Prin urmare, s-a constatat că apelanta are calitate procesuală pasivă în cauză, în schimb nu are interes în promovarea căii de atac, faţă de împrejurarea că prin dispozitivul hotărârii atacate nu s-a stabilit nicio obligaţie în sarcina sa, nefiind obligată la plata de despăgubiri şi nici la plata cheltuielilor de judecată.
În ce priveşte apelul S.R. prin M.F.P., s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a respins excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a M.F.P., respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a S.R.
Astfel, s-a observat că reclamantele şi-au întemeiat acţiunea nu numai pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci şi pe cele ale art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., temei în raport de care S.R. prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă.
În acest sens, în mod corect s-a dispus obligarea statului la despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a terenului preluat abuziv de către acesta, în condiţiile în care de la data apariţiei legilor de retrocedare au trecut 10 ani, iar statul nu a justificat într-un mod rezonabil întârzierea aplicării legilor respective, activitatea autorităţilor desemnate de acesta fiind apreciată chiar de C.E.D.O. ca ineficientă în sensul că nu asigură plata efectivă a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Referitor la calitatea procesuală a M.F.P., de reprezentant al S.R., s-a constatat că aceasta rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din HG nr. 34/2009, care prevăd că acest minister administrează veniturile statului şi datoria publică, precum şi din dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 247/2005 care stipulează că până la finalizarea procedurilor de despăgubire a foştilor proprietari, M.F.P. reprezintă S.R., ca acţionar al F.P., calitate în care-şi exercită toate drepturile şi obligaţiile ce-i revin.
Faţă de considerentele mai sus reţinute, curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile, ca nefondate, fără cheltuieli de judecată, acestea nefiind dovedite de către intimate.
S-a mai făcut precizarea că motivele de apel ale S.R. au fost înregistrate la instanţă după pronunţarea hotărârii (17 februarie 2011), fiind trimise cu întârziere (în data de 16 februarie 2011 - data poştei), pentru a mai putea ajunge în timp util la dosarul cauzei.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâţii S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi A.V.A.S.
Prin motivele recursului, S.R. a solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al M.F.P. pentru S.R. şi, pe cale de consecinţă, exonerarea sa de la plata despăgubirilor, precum şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.R. prin M.F.P.
A arătat, în ceea ce priveşte acţiunea reclamantelor, că nu lasă loc de interpretări cadrul legal fixat de acestea, respectiv competenţa stabilirii preluării abuzive este atribuită prin lege unităţii deţinătoare, aspect ce se desprinde din procedura administrativă.
A invocat în susţinere prevederile art. 21 alin. (1) şi (4) şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, concluzionând că având în vedere că unitatea administrativ, teritorială se pronunţă asupra soluţionării notificării rezultă, în virtutea principiului simetriei, că şi constatarea preluării abuzive trebuie să se pronunţe în contradictoriu cu aceasta.
În susţinerea respectivei excepţii, recurentul a mai înţeles a se prevala şi de art. 62 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, arătând că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte prin Decizia nr. 1522/2004.
A considerat totodată că este necesară efectuarea distincţiei între noţiunile de „preluare cu titlu valabil", „preluare fără titlu" şi „preluare abuzivă" în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi ale HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor, a precizat că din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 247/2005, reiese în mod clar faptul că M.F.P. nu este abilitat nici să avizeze, nici să acorde/să propună şi nici să emită în numele şi pe seama statului titluri de despăgubiri, această competenţă exclusivă aparţinând C.C.S.D. (Titlul VII al Legii nr. 247/2005), în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi.
A.V.A.S., prin motivele recursului întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea sentinţei tribunalului şi respingerea acţiunii în contradictoriu cu A.V.A.S.
A arătat că având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, înţelege a reitera excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de solicitarea reclamantelor.
Astfel, a invocat principiul disponibilităţii precum şi corelativ, obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul acţiunii.
A precizat că obligaţiile A.V.A.S. conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează doar la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din lege (obligaţie de a face), având deci competenţa numai de a propune instituţiei competente acordarea despăgubirilor.
A invocat în susţinere prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 referitoare la atribuţiile C.C.S.D.
A arătat, totodată, că intimata – reclamantă H.E. a mai formulat o cerere similară, înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti şi care face obiectul dosarului nr. 4124/83/2009, învederând că respectiva parte nu poate beneficia de acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul – teren în suprafaţă de 6214 m.p. atât de la M.F.P. cât şi de la A.V.A.S., acest aspect conducând la o îmbogăţire fără justă cauză.
Recursul sunt fondate, urmând a fi admise în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv P.M. Bucureşti, iar în termen de 30 de zile primăria notificată este obligată să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a acesteia. În situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin M.F.P., în termenul prevăzut de lege, solicitând restituirea.
Se reţine deci că în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, raportul juridic creat prin aplicarea acestui act normativ se stabileşte între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare a bunului sau unitatea implicată în privatizare [(art. 29 alin. (3) din aceeaşi lege)], iar S.R. poate fi subiect al respectivului raport juridic numai în situaţia de excepţie reglementată de alin. (3) al art. 28 din legea specială de reparaţie.
Prin urmare, M.F.P. are calitate procesuală pasivă doar în situaţia în care deţinătorul bunului nu este cunoscut, în acest sens fiind şi Decizia Înaltei Curţi nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recursul în interesul legii.
Or, în speţa supusă soluţionării ne găsim în prezenţa unei cu totul alte situaţii de fapt decât cea premisă pentru textul de lege menţionat, respectiv SC U. SA are atestat dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, care este ocupat de construcţii, aşa cum rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit, fiind deci cunoscut deţinătorul imobilului.
Se reţine ca fondată şi critica A.V.A.S. privitoare la încălcarea de către instanţa de fond a principiului disponibilităţii, potrivit căruia în exercitarea acţiunii, reclamanta determină obiectul cererii de chemare în judecată şi părţile împotriva cărora înţelege să se îndrepte, instanţa având corelativ obligaţia de a se pronunţa numai cu privire la acestea.
Or, în speţă, prin cererea introductivă de instanţă, reclamantele au solicitat obligarea S.R. prin M.F.P. la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 6214 m.p.
Se reţine că potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, măsurile reparatorii în echivalent propunându-se de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
În conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emiterea în numele şi pe seama statului a titlurilor de despăgubiri este de competenţa exclusivă a C.C.S.D.
În raport de aceste considerente, se reţine că este necesar a se analiza calitatea procesuală pasivă şi titularul obligaţiei, urmând a se avea, totodată, în vedere că a mai existat o judecată cu privire la acelaşi teren, dar urmare soluţionării unei alte notificări.
Se impune, totodată, a se clarifica şi aspectul dacă litigiul este întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001 sau pe cele de drept comun, ceea ce ar conduce la aplicarea unor regimuri juridice diferite, cu implicaţii inclusiv asupra admisibilităţii acţiunii.
Astfel, acţiunea directă îndreptată împotriva S.R. prin M.F.P. în care se pretinde obligarea acestuia la plata unor despăgubiri băneşti pentru imobile ce fac obiectul legii speciale de reparaţie nu poate avea temei în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O., cum greşit au reţinut instanţele fondului, deoarece în acest caz reclamantele nu se pot prevala de un bun în sensul C.E.D.O., în acest sens, fiind şi hotărârea – pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană în cauza M.A. şi alţii împotriva României.
Mai mult, acţiunile formulate în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi urm. C. civ., nu pot fi primite, întrucât ignoră principiul specialia generalibus derogant, pentru un raţionament identic celui expus prin Decizia Înaltei Curţi nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii.
Pentru cele ce preced, se vor admite recursurile declarate de pârâţi, se vor casa hotărârile fondului şi se va trimite cauza la Tribunalul Satu Mare, urmând ca în rejudecare să fie analizate ca apărări şi celelalte motive ale recursurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii A.V.A.S. şi S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 42 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 955/ D din 4 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 750/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 749/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
