ICCJ. Decizia nr. 750/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.750/2012
Dosar nr.38075/3/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 28 septembrie 2009, C.E.N. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate de organele fostei securităţi împotriva tatălui său, precum şi al condamnării penale ulterioare a acestuia şi să se oblige pârâtul la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând daune morale suferite de reclamantă până în anul 1989, datorită arestării autorului său.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 735 din 19 mai 2010 a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta C.E.N. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că, în primul rând, se impune a se reţine că art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 recunoaşte caracterul de condamnare cu caracter politic pentru cele în temeiul art. 193 alin. (1) C. pen., astfel că nu se regăseşte ipoteza prevăzută de art. 4 din lege, pentru a fi necesară constatarea caracterului politic al condamnării, pe cale judecătorească.
În ceea ce priveşte cererea de solicitare de daune morale, tribunalul a constatat, atât din petitul acţiunii cât şi din concluziile scrise depuse, că suma de 1.500.000 de euro este solicitată nu drept prejudiciu moral suferit de tatăl reclamantei ci ca un prejudiciu propriu suferit de reclamantă ca urmare a condamnării tatălui ei, a arestării acestuia şi a celorlalte măsuri abuzive luate împotriva acestuia.
Or, Legea nr. 221/2009 nu reglementează posibilitatea acordării de daune pentru prejudiciul suferit de descendenţii persoanei decedate.
În acest sens, tribunalul a reţinut că în raport de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este clar că legiuitorul a avut în vedere doar prejudiciul cauzat persoanei condamnate nu şi eventualul prejudiciu moral suferit de soţul supravieţuitor sau descendenţi prin condamnarea dispusă împotriva soţului/autorului lor.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 39/ A din 20 ianuarie 2011 prin care s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat.
Pe lângă considerentele care au stat la baza sentinţei apelate la data când a fost pronunţată, curtea a mai reţinut că a intervenit o modificare legislativă, respectiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 care a constatat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009, care era temeiul juridic, atât pentru acţiune cât şi pentru apel.
Or, deşi Decizia nr. 1358/2010 este ulterioară pronunţării sentinţei şi s-ar putea discuta astfel de neretroactivitatea acesteia, totuşi faţă de legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale a României, nu se mai pune această problemă, dispoziţiile deciziei fiind aplicabile şi în speţa de faţă.
Ca atare, intervenind un impediment de ordin legislativ şi lipsind temeiul de drept al cererii şi apelului, curtea a reţinut că motivele de apel sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, desfiinţarea sentinţei tribunalului şi admiterea cererii de chemare în judecată.
A arătat că deşi a solicitat prin acţiune acordarea de daune morale pentru prejudiciul propriu suferit prin condamnarea tatălui său, din cuprinsul cererii şi analiza motivelor de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat reiese că intenţia şi voinţa sa au fost în direcţia aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A apreciat că nu se poate cuantifica prejudiciul moral suferit de autorul său, întrucât perioada detenţiei l-a marcat în permanenţă, privarea acestuia de libertate fără temei legal încălcând dreptul personal nepatrimonial la libertate, cu grave consecinţe asupra sănătăţii, aducând atingere onoarei şi reputaţiei tatălui său şi afectându-i iremediabil statutul social. A precizat totodată că respectiva lipsire de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private, fiindu-i afectate imaginea şi sursele de venit cu care îşi întreţinea familia.
A considerat, în aceste condiţii, că despăgubirile solicitate pârâtului, în vederea reparării prejudiciului moral şi material suferit, sunt întemeiate, cu atât mai mult cu cât tatăl său nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
A arătat că Decizia pronunţată în apel este nelegală şi sub aspectul raportării la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, întrucât îi creează un dezavantaj, faţă de alte persoane care au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 până la momentul adoptării respectivei decizii.
A precizat astfel că dreptul său la apărare, dreptul de acces la justiţie, pentru a valorifica drepturi prevăzute de lege, i-au fost blocate, invocându-se o decizie a Curţii Constituţionale care anulează prevederile unei legi, creând diferenţe de tratament juridic între cetăţenii ţării, situaţie neconstituţională în raport de prevederile art. 16 din Constituţie.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Indiferent de aspectul că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta, în ciuda formulării, a solicitat în realitate daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său prin condamnare şi nu pentru prejudiciul propriu, problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Se reţine astfel că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Se reţin totodată ca legale considerentele hotărârilor fondului legate de aspectul că legiuitorul a avut în vedere la adoptarea Legii nr. 221/2009 repararea prejudiciului direct, cauzat prin fapta ilicită asupra persoanei condamnatului sau a celui care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, doar după decesul respectivelor persoane, dată fiind expresia patrimonială recunoscută daunelor morale, descendenţii putând formula astfel de acţiuni, prin care nu valorifică însă un prejudiciu creat nemijlocit în persoana lor ci drepturi patrimoniale transmise în considerarea autorului lor.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E.N. împotriva deciziei nr. 39/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 741/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
