ICCJ. Decizia nr. 740/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.740/2012
Dosar nr.15970/3/2008
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 25 aprilie 2008, D.V.B. a chemat în judecată A.V.A.S., solicitând obligarea acesteia să-şi retragă Decizia nr. 98 din 9 aprilie 2008 şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilul din Ploieşti, str. Buna Vestire, (teren în suprafaţă de 220 mp şi construcţiile de pe acesta, cu destinaţie de magazin şi bodegă).
În motivarea cererii, s-a arătat că autorul reclamantului - D.T.V. - a dobândit în proprietate, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3168 din 10 iunie 1931 de Tribunalul Prahova, imobilul situat în Ploieşti, str. Buna Vestire, compus din teren în suprafaţă de 550 mp şi anexe, pe acest teren fiind edificate, pe baza autorizaţiilor emise de Primăria Ploieşti, o cameră de 16 mp, cu o terasă de 40 mp în care a fost deschisă o bodegă. În anul 1952, tatăl reclamantului a fost nevoit să cedeze imobilul în care funcţiona respectiva bodegă Trustului Alimentaţiei Publice Ploieşti, dată fiind imposibilitatea achitării impozitului ce a avea un cuantum foarte ridicat.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 98/2008, pârâta A.V.A.S. a respins notificarea, cu motivarea că petentul nu a probat preluarea abuzivă a imobilului revendicat.
Prin sentinţa civilă nr. 880 din26 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 98/2008 a A.V.A.S. şi a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie motivată, cu propuneri de acordare de despăgubiri băneşti, pentru imobilul situat în Ploieşti, str. Buna Vestire, jud. Prahova, alcătuit din teren şi construcţiile aflate pe acesta, cu destinaţia de magazin şi bodegă, conform identificării şi evaluărilor făcute prin rapoartele de expertiză tehnică întocmite în cauză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că imobilul menţionat a fost achiziţionat pe bază de act autentic notarial la data de 10 iunie 1931, de către tatăl reclamantului (D.T.V.) care ulterior, pe bază de autorizaţie, a edificat pe teren şi alte construcţii (respectiv, o cameră şi o prăvălie cu o terasă).
Prin hotărârea nr. 591/1952, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, s-a dispus scoaterea imobilului la vânzare silită pentru neplata impozitului în sumă de 16.051 lei, în baza Decretului nr. 224/1951.
Tribunalul a considerat că este întemeiată contestaţia reclamantului împotriva deciziei A.V.A.S, de respingere a notificării transmise în baza Legii nr. 10/2001, acesta având calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, iar imobilul în litigiu încadrându-se în categoria bunurilor preluate abuziv, menţionate în art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A.V.A.S., care a susţinut că în cauză nu s-a dovedit preluarea abuzivă de către stat a imobilului, din dispozitivul Cărţii de Judecată Civilă nr. 591 din 02 iulie 1952, pronunţată de Judecătoria Populară Mixtă Ploieşti, rezultând că acesta a fost scos la licitaţie pentru recuperarea unor creanţe fiscale.
De asemenea, s-a arătat că nu există niciun temei legal prin care pârâta să fie obligată la emiterea deciziei motivate cu propunere de acordare despăgubiri băneşti şi nici la plata efectivă a despăgubirilor băneşti, aşa încât este nelegală şi administrarea probei cu expertiză în cauză.
Au fost formulate critici şi în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul a depus cerere de aderare la apel, prin care a solicitat modificarea sentinţei în sensul de a se menţiona că despăgubirile se stabilesc potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi să se identifice componenţa imobilului, astfel cum a fost identificat şi delimitat în schiţa - anexă la raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul de primă instanţă.
Prin Decizia nr. 180/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat. A fost admisă cererea de aderare la apel a reclamantului şi schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei să emită o nouă decizie motivată cu propuneri de despăgubiri băneşti, astfel cum sunt stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Ploieşti, str. Buna Vestire nr. 139, alcătuit din teren în suprafaţă de 212 mp, identificat prin raportul de expertiză şi construcţiile existente pe acest teren, cu destinaţia actuală de spaţiu comercial, în suprafaţă totală de 128,49 mp. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect, tribunalul a constatat preluarea abuzivă a bunului de către stat, având în vedere că nu au fost respectate înseşi prevederile şi procedurile reglementate de Decretul nr. 224/1951, în temeiul căruia s-a făcut preluarea - referitoare la întocmirea procesului-verbal de sechestru, la posibilitatea pentru petent de a plăti suma datorată în termen de 10 zile de la aplicarea sechestrului, la întocmirea publicaţiilor de vânzare, cu descrierea şi evaluarea imobilului.
De altfel, Decretul nr. 224/1951, era neconstituţional chiar în raport de dispoziţiile Constituţiei de la 1948 potrivit cărora dreptul de proprietate era unul fundamental.
În acelaşi timp, s-a constatat că, întrucât imobilul se află în proprietatea SC A.U. SRL, faţă de prevederile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, contestatorul este îndreptăţit doar la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de fond nu a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum susţine apelanta pârâtă, întrucât aceasta nu a fost obligată să plătească despăgubirile ce se cuvin contestatorului în temeiul acestei legi. Prin obligarea apelantei de a emite decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploieşti, str. Buna Vestire, jud. Prahova, nu sunt nesocotite prevederile legii noi şi nici atribuţiile Comisiei Centrale, care va fi sesizată cu analizarea acestei propuneri în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) şi (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare (ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire).
Cât priveşte critica ce a vizat obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată" şi că acest text instituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii.
Prin urmare, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.
În speţă, instanţa de fond a admis contestaţia formulată împotriva deciziei emisă de apelanta pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a anulat această decizie, soluţie în raport de care aceasta are calitatea de parte căzută în pretenţii.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, Curtea a constatat că aceasta a vizat modificarea sentinţei numai sub aspectul identificării imobilului pentru care se propune acordarea de despăgubiri, potrivit expertizelor topografice întocmite în cauză.
Constatând că instanţa de fond nu a precizat în mod concret suprafeţele terenului şi construcţiilor pentru care urmează să se stabilească despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost identificate de cei doi experţi, Curtea a apreciat ca fiind întemeiată cererea de aderare la apel formulată de contestator.
Decizia a fost atacată cu recurs de către A.V.A.S., care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţele fondului au aplicat în mod greşit Legea nr. 10/2001, atunci când au stabilit că preluarea imobilului s-a făcut abuziv.
Astfel, în cadrul procedurii prealabile, A.V.A.S. a soluţionat notificarea conform art. 2 alin. (1) lit. d), respingând-o întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive, câtă vreme aceasta s-a făcut pentru neplata impozitelor, astfel că drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
- Hotărârea este greşită şi pentru că nu există temei legal pentru ca A.V.A.S. să fie obligată la emiterea unei noi dispoziţii cu propuneri de acordare despăgubiri băneşti.
Obligaţiile A.V.A.S., conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii cu propunere de acordare despăgubiri, conform art. 29 din actul normativ menţionat şi în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Astfel, A.V.A.S. nu are obligaţia de plată efectivă a măsurilor reparatorii, întrucât potrivit art. 13 din Cap. III al Legii nr. 247/2005, competenţa de evaluare şi stabilire a despăgubirilor aparţine Comisiei Centrale din cadrul A.N.R.P.
- Este nelegală administrarea probei cu expertiză, deoarece a fost încălcată procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, având în vedere că stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatori din Comisia Centrală.
- În mod nejustificat şi nelegal a fost obligată A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi sunt puse în sarcină, prin emiterea deciziei motivate, nr. 98/2008.
Mai mult, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul nu a depus întâmpinare, solicitând însă prin notele scrise, respingerea recursului întrucât niciunul din pretinsele motive de nelegalitate nu subzistă în cauză.
Analizând criticile deduse Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.
Astfel:
- Susţinerea că nu s-ar fi dovedit preluarea abuzivă a imobilului nu este argumentată juridic şi ignoră considerentele ce sprijină soluţia instanţei de apel pe acest aspect.
Recurenta nu face decât să afirme că imobilul a fost preluat pentru neplata impozitelor „astfel încât drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate", fără să combată în vreun fel aprecierile instanţei legate de nerespectarea dispoziţiilor şi a procedurilor prevăzute chiar de actul normativ (Decretul nr. 224/1951) care a constituit temei al preluării, precum şi cele vizând neconcordanţa acestui decret cu legea fundamentală care garanta dreptul de proprietate.
Cum argumentele instanţei de apel sunt corecte şi au condus la concluzia încadrării modalităţii de preluare în dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă că în analiza cauzei s-a pornit corect de la constatarea existenţei situaţiei premisă a aplicării legii speciale de reparaţie.
- Critica vizând inexistenţa unui temei legal care să oblige A.V.A.S. la emiterea unei decizii conţinând propuneri de acordare de despăgubiri băneşti, cu motivarea că această instituţie nu are obligaţia plăţii efective, nesocoteşte de asemenea, conţinutul soluţiei adoptate în cauză.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, aşa cum de altfel, reiterează şi recurenta prin motivele de recurs, că Legea nr. 247/2005 a modificat Legea nr. 10/2001, sub aspectul modalităţii de stabilire şi acordare a despăgubirilor; că, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 determinarea cuantumului final al despăgubirilor se face de către Comisia Centrală, în termenii prevăzuţi de art. 16 alin. (2) din acelaşi Titlu VII.
Contrar susţinerii recurentei, care a înţeles eronat soluţia adoptată în cauză, aceasta nu a fost obligată la plata efectivă a despăgubirilor, ci la emiterea unei decizii care să conţină propuneri de măsuri reparatorii, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (şi art. 29.2 din Normele metodologice).
Menţiunea referitoare la sintagma „despăgubiri băneşti" este lipsită de relevanţa juridică pretinsă de parte, având în vedere că se circumstanţiază faptul că despăgubirile se vor acorda potrivit legii speciale, fiind prezentate, detaliat, etapele stabilirii, evaluării şi definitivării întinderii acestor despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
- Critica vizând nelegala administrare a probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului despăgubirilor este lipsită de pertinenţă, având în vedere că o asemenea probă, cu un astfel de obiectiv, nu a fost administrată în cauză.
În realitate, în faza apelului nu a fost suplimentat probatoriul, iar în faţa primei instanţe a fondului a fost administrată proba cu expertiză topometrie, pentru identificarea terenului şi a construcţiei – probă utilă, având în vedere că în procedura ulterioară, a legii speciale, determinarea cuantumului măsurilor reparatorii se realizează la valoarea de circulaţie a imobilului, ale cărui caracteristici au fost determinate prin expertiza întocmită.
- Susţinerea conform căreia A.V.A.S. nu ar fi trebuit obligată la plata cheltuielilor de judecată este eronată şi nu poate fi primită.
Împrejurarea că aceasta a emis Decizia în procedura Legii nr. 10/2001 şi că a soluţionat astfel, notificarea transmisă de către petent, nu este de natură, astfel cum se pretinde, să o exonereze pe pârâta-recurentă de la plata cheltuielilor, câtă vreme rezolvarea notificării s-a făcut nelegal.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut corect că în raport de soluţia pronunţată în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., regăsindu-se prezumţia de culpă procesuală, conform căreia partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a declanşat litigiul trebuie să suporte cheltuielile desfăşurării procedurii judiciare.
Cum pretenţiile reclamantului ar fi putut fi rezolvate încă din faza procedurii prealabile, fără să fie necesară recurgerea la etapa jurisdicţională (şi la cheltuielile determinate de aceasta) cum, pe de altă parte, pârâta nu a recunoscut pretenţiile la prima zi de înfăţişare, pentru a opera exonerarea în condiţiile art. 275 C. proc. civ., rezultă că în mod corect aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor.
- Este de asemenea, total lipsită de fundament, afirmaţia potrivit căreia cuantumul cheltuielilor ar fi fost stabilit în mod arbitrar şi „nejustificat de dovezi clare", în condiţiile în care instanţa de apel a arătat că este vorba despre onorariul de avocat, indicând şi fila (25) a dosarului, unde se regăseşte chitanţa justificativă.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 180/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentă la 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant D.V.B.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 749/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 718/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
