ICCJ. Decizia nr. 7182/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7182/2012
Dosar nr. 6129/105/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 11 februarie 2011 Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.M., a respins acţiunea faţă de pârâta A.N.R.M., cu sediul in Bucureşti, sect.1, str. M., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis acţiunea precizată şi completată formulată de reclamanţii D.D. şi D.P.I., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 460.498,01 RON pentru perioada 2005, 2006, 2007, 2008 şi 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru fiecare an viitor, conform raportului de expertiză întocmit de expert P.M. şi 11.562 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Prin decizia civilă nr. 137 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelurile au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, prima critică referitoare la nepronunţarea instanţei asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiată, deoarece din actele dosarului rezultă că o astfel de excepţie a fost formulată de SC P. SA şi de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, ca şi de pârâta A.N.R.M.
Prin sentinţa atacată Tribunalul Prahova a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale, în sensul că a respins această excepţie formulată de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.M., faţă de care a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Nu rezultă că şi apelanta a formulat o astfel de excepţie pe care instanţa să nu o fi soluţionat, astfel încât nu se poate imputa Tribunalului Prahova că nu s-a pronunţat asupra unei excepţii şi că a încălcat disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Examinând această excepţie pe care apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova o susţine, Curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât la data de 15 octombrie 2007 s-a încheiat între Ministerul Economiei şi Finanţelor, cum se numea la acea dată şi conducerea SC P. SA un proces-verbal de predare-primire prin care s-a procedat la predarea şi respectiv primirea inventarului scriptic al bunurilor din domeniul public al statului, reprezentând sistemul de transport produse petroliere prin conducte ce erau deţinute în păstrare de SC P. SA Ploieşti în baza Protocolului nr. 105 din 2 aprilie 2002. Faţă de conţinutul acestui proces-verbal evident că Satul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Potrivit Legii nr. 213/1998 şi art. I pct. 17 din Anexa privind bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului, aparţin domeniului public conductele de transport ţiţei, produse petroliere şi gaze naturale, fiind şi rămânând în proprietate publică a statului şi făcând parte din domeniul public de interes naţional conductele magistrale şi instalaţiile, echipamentele şi dotările anexe aferente sistemului naţional de transport al ţiţeiului potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 216/2000.
Critica referitoare la faptul că instanţa a acordat despăgubiri într-un cuantum foarte mare, neavând în vedere că la data efectuării lucrărilor de amplasare a conductelor titularul dreptului de proprietate era o persoană juridică, este de asemenea, neîntemeiată.
Din actele dosarului rezultă că reclamanţii au dobândit în proprietate suprafaţa de 2,04 ha teren situat în pct. D. şi suprafaţa de 3,6 ha teren situat în acelaşi punct din oraşul B., fiind puşi în posesie conform procesului-verbal din 24 septembrie 1997. Ulterior, în baza contractului de schimb autentificat la data de 25.02.1999 reclamanţii au cedat către SC PO. SA B. terenul în suprafaţă de 18222 mp. şi un teren de 6523 mp. -situate în extravilanul oraşului B., primind de la SC PO. SA B. terenurile de 10080 mp. şi 20160 mp. situate în B., pct. C., pe acest teren existând amplasate conductele de transport produse petroliere ce formează obiectul prezentului litigiu.
Este cert că reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului parţial grevat de această conductă şi de zona de protecţie a acestora, drept garantat de Constituţie, pentru lucrările de interes general cum sunt cele de faţă, impunându-se ca ei să fie despăgubiţi cu contravaloarea pagubelor suportate.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.M. rezultă că terenul pe care se află amplasată conducta petrolieră se află amplasat în intravilanul oraşului B. şi că aşa este rezultă şi din Hotărârea Consiliului Local B. nr. 21 din 28 septembrie 2007, prin care s-a aprobat documentaţia modificată PUG şi RUL oraş B., conform Deciziei nr. 3680/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, mărindu-se intravilanul oraşului, suprafaţă de teren în care este inclusă şi zona de protecţie, care este ocupată de conductă având o lungime de 466 ml., fiind afectată astfel suprafaţa de 9274 mp.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii suferă un prejudiciu prin afectarea acestei suprafeţe de teren, pe care nu o pot folosi aşa cum doresc, astfel încât în mod corect instanţa de fond a apreciat că acţiunea este întemeiată şi a obligat pârâţii la plata lipsei de folosinţă a terenului, care a fost de asemenea calculată de expert P.M.
Susţinerea conform căreia suma acordată reclamanţilor cu titlu de lipsă de folosinţă pentru terenul afectat de aceste conducte este prea mare, nu poate fi avută în vedere întrucât expertul a calculat această lipsă de folosinţă în baza Hotărârii Consiliului Local nr. 9 din 25 aprilie 1997, care a stabilit cuantumul chiriilor în euro şi sub acest aspect este irelevant că la momentul când s-au amplasat aceste conducte pe terenul în litigiu, proprietar era SC PO. SA B. şi că reclamanţii ar fi trebuit să-şi însuşească despăgubirile negociate cu fostul proprietar.
Aşa fiind, s-a calculat corect lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani ca şi valoarea rentei anuale, raportul de expertiză întocmit în cauză nefiind contestat de pârâtă, care nu a înţeles să formuleze obiecţiuni.
Examinând apelul declarat de pârâta Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Curtea a constatat că este, de asemenea, neîntemeiat deoarece susţinerea conform căreia în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA nu poate fi reţinută. Instanţa a soluţionat corect această excepţie, având în vedere procesul-verbal de predare-primire încheiat la 15 octombrie 1997 între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi conducerea SC P. SA Ploieşti.
Că nu există temei juridic pentru obligarea apelantei la plata despăgubirilor, este de asemenea o critică neîntemeiată, apelanta însăşi arătând că aplicabile în cauză pentru angajarea răspunderii sunt disp. art. 998-999 C. civ., dovedindu-se cert că prin amplasarea acestor conducte pe terenul proprietatea reclamanţilor aceştia sunt privaţi de folosinţa unei suprafeţe de cea. 10.000 mp., astfel cum a fost stabilit de expertul desemnat în cauză, în care se include şi zona de siguranţă care, aşa cum corect arată apelanta, reprezintă suprafaţa de teren cuprinsă de o parte şi de alta a proiecţiei pe plan orizontal a conductelor magistrale şi a instalaţiilor/infrastructuri aferente, cu o distanţă stabilită pentru fiecare obiect, în funcţie de cerinţele de siguranţă şi intervenţie ale acestuia.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, urmează ca şi această critică să fie înlăturată pentru aceleaşi considerente care s-au arătat la apelul declarat de Statul Român -prin Ministerul Finanţelor Publice -prin mandatar D.G.F.P. Prahova.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. A criticat decizia atacată sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a obligării în solidar cu Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri la plata despăgubirilor cauzate de lipsa de folosinţă.
A susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea că în cauză Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală, limitându-se doar la a face referiri generice cu privire la împrejurări de fapt. Lipsa calităţii sale procesuale pasive decurge din împrejurarea că în situaţia acţiunilor având ca obiect obligarea la plata de daune pentru lipsa de folosinţă datorită ocupării terenului de conducte magistrale de motorină, potrivit legislaţiei în materia domeniului petrolier, Ministerul Finanţelor Publice nu este parte în raportul juridic obligaţional de drept substanţial dedus judecăţii. A invocat dispoziţiile art. 1, art. 2 pct. 3 şi 40 şi art. 10 din Legea petrolului nr. 238/2004, apreciind că acestea sunt aplicabile în cauză, iar nu dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, deoarece nu este vorba despre un litigiu referitor la dreptul de proprietate, iar predarea-primirea inventarului scriptic al bunurilor din domeniul public al statului realizată la 15 octombrie 2007 între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi conducerea SC P. SA, nu-i conferă calitate procesuală pasivă.
O altă critică vizează cuantumul despăgubirilor şi obligarea pârâtului la plata acestora. Susţine că terenul dobândit de reclamanţi prin contractul de schimb încheiat cu SC PO. SA a fost grevat de o servitute de trecere, întrucât la momentul încheierii acestui contract lucrările de amplasare a conductelor erau finalizate, iar terenurile redate circuitului agricol, că reclamanţii au cunocut la momentul dobândirii că terenurile sunt afectate de traversarea unor conducte petroliere, achiziţionându-le sub această rezervă, că în acest context erau obligaţi să respecte dreptul de servitute şi erau îndreptăţiţi doar la încasarea unei rente anuale, care fusese deja negociată şi nu la plata unor despăgubiri exagerat de mari. Instituirea acestei servituţi nu poate fi privită ca o imposibilitate absolută de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate, terenul putând fi folosit în continuare potrivit destinaţiei sale.
Pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a solicitat modificarea deciziei atacate şi respingerea pe fond a acţiunii îndreptate împotriva sa. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, a art. 7 alin. (2), art. 19-26 din Legea nr. 238/2004 şi că instanţa a schimbat în mod vădit natura şi înţelesul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi, implicit, a dispoziţiilor legale.
Prima critică se referă la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA, care a fost titularul operaţiunii petroliere şi care a deţinut în păstrare sistemul de transport de produse petroliere prin conducte încă din data de 02 aprilie 2002. Instanţa a ignorat faptul că reclamanţii, la momentul încheierii contractului de schimb, cunoşteau sau trebuiau să cunoască regimul juridic al terenului, precum şi faptul că vechiul proprietar a primit despăgubiri pentru terenul afectat de servitute la momentul în care acesta a fost scos din circuitul agricol şi s-au montat conductele de transport petrolier. Calitatea procesuală pasivă a SC P. SA este dată de dispoziţiile art. lpct. 40, art. 2 pct. 3 din Legea nr. 238/2004 şi chiar dacă această societate se află în faliment, reclamanţii au deschisă calea înscrierii la masa credală.
Cu privire la angajarea răspunderii civile în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., a susţinut că reclamanţii nu au fost şi nu sunt lipsiţi de proprietatea lor, având în continuare dreptul de folosinţă asupra terenului, dar şi folosinţa cu respectarea limitelor instituite de legiuitor în interesul general, prin norme de drept accesibile şi previzibile. În conformitate cu dipoziţiile art. 7 din Legea nr. 238/2004 reclamanţii aveau posibilitatea de a negocia cu titularul acordului petrolier, lucru pe care nu l-au făcut niciodată. Din coroborarea acestei dispoziţii legale cu prevederile art. 8 şi 9 din Legea nr. 238/2004, rezultă că ceea ce se plăteşte nu este dreptul de servitute, ci exerciţiul acestui drept, însă la acest moment conductele sunt dezafectate iar SC P. SA se află în faliment.
O altă critică se referă la soluţia dată capetelor de cerere privind achitarea contravalorii lipsei de folosinţă şi a contravalorii pierderilor suferite de reclamanţi datorită imposibilităţii realizării unor obiective economice. Recurenta-pârâtă a susţinut că reclamanţii au dobândit terenul cu toate obligaţiile accesorii, că au cunoscut această împrejurare, dar au ignorat-o şi că, oricum, ar fi îndreptăţiţi cel mult la o acţiune în pretenţii, îndreptată împotriva autorului lor, pentru diferenţa de preţ. La data efectuării lucrărilor de amplasare a conductelor, titularul dreptului de proprietate era SC PO. SA B., astfel încât, în mod legal, negocierile cu privire la teren s-au purtat cu această societate, iar nu cu reclamanţii, iar la data încheierii contractului de schimb lucrările erau finalizate şi terenul redat circuitului agricol. În acest context, dobânditorii terenului erau obligaţi să respecte dreptul de servitute ce greva terenul, în condiţiile avute în vedere la constituirea acesteia, fiind îndreptăţiţi doar la încasarea unei rente anuale, care a fost deja negociată şi plătită SC PO. SA, iar nu la acordarea despăgubirilor, aşa cum în mod greşit au reţinut instanţele. Sub acest aspect, apreciază că acţiunea este inadmisibilă.
Mai mult, reclamanţii pot folosi terenul potrivit destinaţiei sale, de teren arabil, în cauză nefiind dovedită schimbarea destinaţiei acestuia în categoria «curţi-construcţii», certificatul de urbanism emis în anul 2006 pierzându-şi valabilitatea. Din această perspectivă, acţiunea introdusă împotriva Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri este prematură.
Recurentul-reclamant D.P.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondate a recursurilor. Prin întâmpinare a susţinut că, în mod corect, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA şi a fost respinsă această excepţie în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-pârâţi, faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, ale art. 7 şi 9 din O.U.G. nr. 37/2005, cum şifaţă de procesul-verbal de predare-primire încheiat la 15 octombrie 2007 între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC P. SA. Cât priveşte obligarea recurenţilor-pârâţi la plata despăgubirilor, a susţinut că a suferit un prejudiciu prin afectarea suprafeţei de teren pe care nu o poate folosi şi pe care nu poate amplasa construcţii pentru desfăşurarea unor activităţi economice şi că suma stabilită de instanţă reprezintă o justă şi dreaptă despăgubire pentru prejudiciile create.
Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed:
Constatând că în cele două recursuri există critici comune, ce atrag, în opinia instanţei, casarea deciziei pronunţate în apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte nu le va analiza separat, ci le va răspunde prin considerente comune.
Mai întâi, se impune precizarea că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de ambii recurenţi. Prin acest motiv de modificare se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Aşadar, dispoziţiile pct. 8 privesc situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanţa îi schimbă natura ori înţelesul. Or, o asemenea premisă nu se regăseşte în speţă.
Reclamanţii D.D. şi D.P.I. au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligaţie de a face şi pretenţii, respectiv obligarea pârâţilor la dezafectarea conductelor şi a instalaţiilor aferente instalate pe terenul proprietatea acestora şi montarea conductelor şi a instalaţiilor pe un teren de-a lungul şi în imediata vecinătate a căilor de acces, iar în caz de refuz să plătească despăgubiri, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului prin diminuarea gradului de fertilitate, scăderea producţiilor agricole în urma lucrărilor de montare a conductelor şi instalaţiilor aferente pe perioada 2003 şi până la zi şi contravaloarea peirderilor suferite datorită imposibilităţii realizării unor obiective economice civile şi industriale pe terenul proprietatea lor.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999, 1073-1075 C. civ. şi ale Legii nr. 134/1995.
Ulterior, reclamanţii au completat şi precizat acţiunea introductivă (dosar judecătorie) solicitând plata lipsei de folosinţă (chirie) pentru terenul ocupat de conducta de transport motorină şi zona de protecţie de-a lungul conductei ce le traversează terenul, precum şi plata rentei anuale pentru exercitarea dreptului de servitute legală.
Prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de curtea de apel s-a dispus obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri să plătească reclamanţilor suma de 460.498,01 RON pentru perioada 2005, 2006, 2007, 2008 şi 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru fiecare an viitor, conform raportului de expertiză întocmit de expert P.M., aceste sume reprezentând lipsa de folosinţă a terenului ocupat de conducta magistrală de motorină.
Legea nr. 134/1995 invocată de reclamanţi drept temei juridic al cererii de chemare în judecată a fost abrogată la 13 septembrie 2004 prin Legea petrolului nr. 238/2004, astfel încât aceasta din urmă este aplicabilă în cauză.
Dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004 prevăd că „exercitarea dreptului de servitute legală potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenţie încheiate între părţi cu respectarea prevederilor legale (...)"
În acelaşi timp, art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „Despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere contravaloarea producţiei estimate a culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate, stabilite în condiţiile legii, la momentul afectării."
Analizând hotărârea pronunţată, Înalta Curte constată că instanţele fondului nu s-au pronunţat asupra cererii deduse judecăţii, în sensul că au dispus obligarea pârâţilor la plata unei sume globale reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, fără a preciza dacă aceasta constituie rentă în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, ori despăgubiri potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege, sau în ce proporţie sumele de 460.498,01 RON şi 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru fiecare an viitor constituie rentă şi în ce proporţie despăgubiri.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond se referă la lipsa de folosinţă a terenului, calculată potrivit Hotărârii Consiliului Local B. nr. 9 din 25 aprilie 2007, reţinând că numai în această modalitate poate fi acoperit prejudiciul cauzat reclamanţilor prin ocuparea terenului.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului, instanţa de apel reţine că proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, despăgubiri ce au fost calculate corect în raport de un criteriu obiectiv (hotărârea Consiliului Local). În continuarea argumentaţiei, instanţa decide că în mod corect s-a calculat lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani, ca şi valoarea rentei anuale.
Cu toate acestea, nici din raportul de expertiză şi nici din considerentele deciziei recurate nu rezultă care este valoarea acestei rente şi în raport de ce criterii a fost ea calculată.
Înalta Curte observă că dinstincţia dintre renta anuală şi despăgubiri nu este o distincţie formală, cele doua noţiuni fiind reglementate distinct de lege şi având un conţinut diferit.
Astfel, renta anuală este datorată pentru exercitarea dreptului de servitute legală, iar despăgubirile se stabilesc având în vedere contravaloarea producţiei estimate a culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.
Aşadar, criteriile în funcţie de care se calculează cele două tipuri de drepturi ce pot fî acordate în temeiul legii, trebuie analizate în mod distinct, iar probele ce trebuie administrate în dovedirea acestor pretenţii au un obiect diferit.
De aceea, constatând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere cu care reclamanţii au învestit-o şi nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel.
În rejudecare, Curtea va verifica dacă, în concret, reclamanţii au dreptul de a primi renta prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, în raport şi de susţinerile făcute de recurente cu privire la împrejurarea că această rentă ar fi fost negociată cu SC PO. SA, anterior încheierii contractului de schimb de terenuri.
De asemenea, instanţa de apel va verifica şi dacă conducta magistrală instalată pe terenul reclamanţilor este funcţională şi cine exercită în prezent dreptul de servitute legală.
Cu privire la capătul de cerere referitor la plata lipsei de folosinţă (chirie) pentru terenul ocupat de conducta de transport motorină şi zona de protecţie de-a lungul conductei ce le traversează terenul, instanţa de apel va stabili dacă aceste pretenţii ale reclamanţilor pot fi circumscrise prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 238/2004.
Cu ocazia rejudecării urmează a se stabili şi calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, în raport de obiect şi de verificările de fapt referitoare la titularul dreptului de servitute şi de exerciţiul efectiv al acesteia.
Cât priveşte modul de soluţionare al excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive ridicate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Înalta Curte constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, în motivele de apel formulate de aceşti pârâţi, lipsa calităţii lor procesuale pasive este argumentată prin raportare la dispoziţiile art. 1, 2 pct. 3 şi 10 din Legea nr. 238/2004. Instanţa de apel, respingând excepţiile lipsei calităţii procesuale a pârâţilor, se raportează nu la temeiurile de drept şi la argumentele invocate de aceştia, ci la procesul-verbal de predare-primire din 15 octombrie 2007 încheiat între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi conducerea SC P. SA, concluzionând că faţă de conţinutul acestui proces-verbal ambii pârâţi au calitate procesuală pasivă. Acest mod de soluţionare a excepţiilor, prin care nu se răspunde motivelor de apel invocate de pârâţi, echivalează, practic, cu nemotivarea hotărârii, ceea ce conduce la imposibilitatea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.
Pentru toate aceste argumente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere şi celelelate critici formulate de recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi Curţi de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7149/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7186/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
