ICCJ. Decizia nr. 7183/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7183/2012
Dosar nr. 35791/3/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1656 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia, a anulat dispoziţia din 28 iulie 2009 emisă de Municipiul Bucureşti, a acordat, în compensare, contestatorilor, imobilul situat în Bucureşti, Piaţa M.K., parter, sectorul 5, cu o suprafaţă construită de 306,79 mp, din care 258,89 mp reprezintă suprafaţa utilă, şi terenul aferent în cotă indiviză de 5,53%, cu o suprafaţă de 40,86 mp, pentru imobilul-teren în suprafaţă de 597 mp, situat în Bucureşti, Intrarea L.D., sector 4, a dispus obligarea intimatului la emiterea unei dispoziţii de compensare cu bunul imobil situat în Bucureşti, Piaţa M.K., parter, sectorul 5, a luat act de renunţarea contestatorilor la dreptul de a solicita diferenţa de valoare rezultată ca urmare a evaluării celor două imobile, în cuantum de câte 18 . 023 euro pentru fiecare contestator, corespunzătoare cotei ce le revine, a omologat raportul de expertiză efectuat de expertul Ş.G.
În fapt, s-a reţinut că prin notificarea nr. 2741/2001, contestatorii G.A.S., G.N.C. şi G.V. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafaţă de 597 mp, situat în Bucureşti, Intrarea L.D., sector 4.
Prin dispoziţia nr. 4235/2005, Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea. În urma contestaţiei, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1421/2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost anulată dispoziţia emisă şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului în discuţie.
Dispoziţia nr. 12006/2009, contestată prin acţiunea pendinte, a fost emisă în baza hotărârii judecătoreşti sus-menţionate şi a stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură - potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul V.N., terenul este afectat de elemente de sistematizare.
Prin cererea formulată, contestatorii au solicitat acordarea în compensare a unui alt imobil, ca modalitate de executare în natură a obligaţiei stabilite în sarcina unităţii deţinătoare în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Din constatările raportului de expertiză a reieşit că terenul în litigiu este situat în prezent în incinta Parcului Tineretului, având o valoare de circulaţie de 2.160.546 RON, iar imobilul solicitat a fi atribuit în compensare este situat în Bucureşti, Piaţa M.K., parter, sectorul 5, având destinaţia de spaţiu comercial şi o valoare de 2.086.975 RON. S-a constatat că imobilele au o valoare de circulaţie sensibil egală, contestatorii declarând în mod expres că nu înţeleg să solicite diferenţa de valoare.
Prin decizia civilă nr. 763/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul intimatului.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care s-a apreciat, în esenţă, că algoritmul stabilit pentru măsurile reparatorii ce urmează a fi acordate se realizează într-o ordine prestabilită, având prioritate măsura acordării în compensare de bunuri sau servicii, în scopul realizării finalităţii pentru care este prevăzută dezdăunarea.
Legea stabileşte în sarcina unităţii deţinătoare a bunului obligaţia evidenţierii şi actualizării periodice a bunurilor susceptibile a fi acordate spre compensare, apelantul susţinând că în virtutea acestei dispoziţii a fost întocmită nota primarului general prin care se precizează că la momentul de referinţă (anul 2011) nu a existat posibilitatea atribuirii în compensare a unor bunuri potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Primăria municipiului Bucureşti nu a întocmit o evidenţă imobiliară-cadastrală care să reflecte posibilitatea atribuirii în natură a unor bunuri imobiliare, în anumite cazuri, instituţia comunicând persoanelor îndreptăţite, cu caracter de recomandare, invitaţia de a proceda la identificarea unor asemenea bunuri care, după verificarea regimului lor juridic actual, să poată fi acordate în compensare.
Persoanele îndreptăţite au identificat spaţiul situat în Bucureşti, Piaţa M.K., parter, sectorul 5, care, în urma verificării regimului său juridic, s-a dovedit a fi susceptibil de a fi acordat prin compensare potrivit legii, aflându-se în administrarea primăriei.
Potrivit legii, entitatea investită cu soluţionarea notificării nu are facultatea, ci obligaţia de a acorda persoanei îndreptăţite bunuri sau servicii, urmând ca această obligaţie să se materializeze în propunerea de despăgubiri ca modalitate de asigurare a reparaţiei, doar în ipoteza în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că, în cazul în care se probează existenţa unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unităţii notificate reprezintă un abuz şi să sancţioneze acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise sau a refuzului emiterii acesteia.
Cu atât mai mult este legală măsura compensării cu cât aceasta se poate aplica chiar şi în cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, sens în care bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul cu pricina să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire - decizia nr. 6909/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este adevărat că legea a stabilit în sarcina autorităţilor locale, ca şi în sarcina altor unităţi deţinătoare, astfel cum sunt definite de art. 21 din Legea nr. 10/2001, atribuţii concrete de soluţionare a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, atribuţii în exercitarea cărora acestea hotărăsc practic asupra categoriilor măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate, însă, o atare îndrituire nu are şi semnificaţia unui atribut discreţionar la îndemâna autorităţii, de natură să înlăture prin el însuşi controlul judiciar.
Ca atare, instanţa de judecată apreciază asupra corectei aplicări a legii prin raportare la situaţia de fapt, la regimul juridic al bunului şi poate să dispună tară îndoială şi asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai mult cu cât
are dreptul de a soluţiona chiar în fond o contestaţie împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea sau de a restitui imobilul, deşi condiţiile legale o permit - decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.
împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 30 martie 2012, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Chiar dacă s-a depus la dosarul cauzei nota primarului general prin care s-a precizat că la momentul de referinţă, anul 2011, nu exista posibilitatea atribuirii în compensare a unor bunuri potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a nesocotit-o tară nici o justificare.
Soluţia instanţei de apel este nelegală, în condiţiile în care au fost evocate în considerentele hotărârii pronunţate doar dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, fără a avea însă în vedere art. 10 alin. (10) din acelaşi act normativ care stipulează fără echivoc faptul că măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin urmare, trebuie îndeplinite mai multe condiţii în mod cumulativ, anume existenţa unui bun sau serviciu care să poată fi atribuit în compensare, o ofertă concretă a entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi un acord al persoanei îndreptăţite.
În cauza pendinte, nu este îndeplinită niciuna dintre cele trei condiţii prevăzute de lege, simpla identificare a unui bun imobil neînsemnând în niciun caz că acesta reprezintă un bun care să poată fi atribuit în compensare.
Recursul este nefondat.
Instanţele anterioare au reţinut corect că nu pot fi nesocotite chestiunile deja stabilite anterior, prin puterea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile - sentinţa civilă nr. 1421/2005 a Tribunalului Bucureşti - respectiv calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor, precum şi dreptul la restituirea bunului imobil în litigiu, urmând ca în acest proces să se verifice în ce măsură terenul este imposibil de a fi restituit în natură şi posibilitatea reală de acordare a unui imobil în compensare.
Dispoziţia din 28 iulie 2009, contestată prin acţiunea pendinte, a fost emisă în baza hotărârii judecătoreşti sus-menţionate şi a stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură - potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul V.N., terenul este afectat de elemente de sistematizare.
Prin cererea formulată, contestatorii au solicitat acordarea în compensare a unui alt imobil, ca modalitate de executare în natură a obligaţiei stabilite în sarcina unităţii deţinătoare în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Din constatările raportului de expertiză a reieşit că terenul în litigiu este situat în prezent în incinta Parcului Tineretului, având o valoare de circulaţie de 2.160.546 RON, iar imobilul solicitat a fi atribuit în compensare este situat în Bucureşti, Piaţa M.K., parter, sectorul 5, având destinaţia de spaţiu comercial şi o valoare de 2.086.975 RON.
S-a constatat totodată că imobilele au o valoare de circulaţie sensibil egală, contestatorii declarând în mod expres că nu înţeleg să solicite diferenţa de valoare.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării va emite decizie sau dispoziţie motivată prin care va acorda persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazurile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Instanţele anterioare au fost preocupate să stabilească circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, respectiv faptul concret că Primăria municipiului Bucureşti nu a întocmit o evidenţă imobiliară-cadastrală vizând posibilitatea atribuirii în compensare a unor bunuri imobiliare, aceasta, în anumite cazuri, comunicând persoanelor îndreptăţite, cu caracter de recomandare, invitaţia de a proceda la identificarea unor asemenea bunuri care, după verificarea regimului lor juridic actual, să poată fi acordate în compensare.
Persoanele îndreptăţite, în aceste condiţii de fapt, au identificat spaţiul situat în Bucureşti, Piaţa M.K., parter, sectorul 5, al cărui regim juridic îl face susceptibil de a fi acordat în compensare potrivit legii - în principal, s-a reţinut că imobilul se află în administrarea primăriei, situaţie necontestată în cauză.
De principiu, entitatea investită cu soluţionarea notificării nu are facultatea, ci obligaţia de a acorda persoanei îndreptăţite bunuri sau servicii, urmând ca această obligaţie să se materializeze în propunerea de despăgubiri ca modalitate de asigurare a reparaţiei, doar în ipoteza în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În mod judicios s-a avut în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei supreme, conform căreia în cazul în care se probează existenţa unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unităţii notificate reprezintă un abuz şi să sancţioneze acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise sau a refuzului emiterii acesteia.
Aşadar, măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii deţinătoare ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deţine bunuri sau de servicii disponibile să le înscrie în tabel, respectiv să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Prin prisma acestor considerente, instanţa de judecată, în exercitarea propriilor atribuţii jurisdicţionale, apreciază asupra corectei aplicări a legii în circumstanţele cauzei pendinte, ceea ce înseamnă că aceasta poate să dispună şi asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai mult cu cât are dreptul de a soluţiona chiar în fond o contestaţie împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea sau de a restitui imobilul, deşi condiţiile legale o permit.
Prin decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate."
Hotărârea pronunţată nu a fost dată astfel cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Nu poate fi reţinută nici critica ce vizează pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 10 alin. (10) din lege, întrucât, în cauză, s-a făcut dovada în faţa instanţelor fondului că există un bun ce poate fi atribuit în compensare, respectiv un acord al persoanei îndreptăţite, oferta concretă a entităţii învestite neexistând din motive ce n-au putut fi justificate legal.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 763 A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7188/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7255/2012. Civil → |
|---|
