ICCJ. Decizia nr. 7255/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7255/2012
Dosar nr. 32267/3/2010
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 126/A din 20 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC T.N.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1477 din 07 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti .
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a modificat parţial dispoziţia din 07 iunie 2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti și a obligat-o pe aceasta să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor propunerea de măsuri reparatorii, cât şi întreaga documentaţie conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 02 iulie 2010, reclamanta SC T.N.S. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligaţi aceștia să-i acorde despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 2, preluat în mod abuziv de către Statul Român şi care nu poate fi restituit în natură, astfel cum rezultă din dispoziţia din 07 iunie 2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
La termenul din 02 martie 2011, reclamanta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sens în care, în raport de acest pârât, menţine temeiurile de drept constând în dispoziţiile art. 998-999 şi 1073 şi urm. C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1477 din 07 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român ca neîntemeiată şi a respins şi acţiunea precizată de reclamantă, în contradictoriu cu acelaşi pârât, ca nefondată, în considerarea următoarelor motive:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată, având în vedere că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost chemat în judecată cu privire la o cerere referitoare la plata contravalorii imobilului întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 998-999 C. civ.
În consecinţă, faţă de temeiurile de drept invocate, calitatea procesuală pasivă îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în discuţie nefiind aplicabilă procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin dispoziţia din 07 iunie 2010 s-a luat act de sentinţa civilă nr. 477/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent - prin această sentinţă a fost anulată dispoziţia din 21 mai 2007 şi s-a constatat că beneficiar al măsurilor reparatorii este reclamanta, dar a fost respinsă cererea de compensare cu un alt teren.
Având în vedere această hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat, cât şi faptul că prin prezenta acţiune se solicită despăgubiri băneşti, tribunalul a reţinut că toate apărările referitoare la posibilitatea compensării cu un alt teren sunt nerelevante.
Totodată, tribunalul a constatat că cererea este susţinută, în principal, pe lipsa de eficienţă a procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, ceea ce ar face ca măsurile reparatorii prevăzute să fie iluzorii şi nu efective.
Or, acest argument nu mai poate fi primit, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea valorificării acţiunilor acordate în procedura Legii nr. 247/2005 devine efectivă. De altfel, considerentul principal avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în nenumăratele decizii pronunţate a fost tocmai acela al nelistării Fondului Proprietatea. Or, acest impediment a fost depăşit, problemele rămase vizând, în principal, lipsa de personal, cât şi lipsa unor termene clare de soluţionare a dosarelor.
Aceste aspecte vizează doar problema soluţionării într-un termen rezonabil a dosarelor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Or, pentru o astfel de situaţie există mijloace juridice interne care permit scurtarea acestor termen prin formularea în faţa instanţei de contencios administrativ a unor cereri similare celor care au fost avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a pronunţat deciziile nr. 19/2006 şi nr. 20/2007. Cu alte cuvinte, remediul juridic nu este acela al acordării direct de despăgubiri băneşti, ci acela al soluţionării pe fond a dosarele aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, de către instanţele competente.
Pe de altă parte, la acest moment este prematur a se discuta în ce măsură Fondul Proprietatea poate acoperi toate despăgubirile care trebuie plătite.
Prejudiciul cauzat nu poate fi raportat la lipsa de folosinţă a bunului, deoarece acesta nu poate fi restituit în natură, ci doar la eficienţa sau nu a procedurii care include şi rapiditatea cu care se soluţionează potrivit Legii nr. 247/2005. Or, în dosar nu există dovezi cu privire la stadiul acestei proceduri, dacă dosarul a fost înaintat comisiei centrale şi dacă au fost făcute demersuri în vederea urgentării acesteia.
De asemenea, solicitarea acordării contravalorii imobilului nu poate fi susţinută nici pe argumentul că au trecut 8 ani de la formularea notificării, în cazul unei astfel de tergiversări existenţa unui prejudiciu material putând consta în diferenţa de valoare dintre momentul notificării şi cel al soluţionării definitive a procedurii Legii nr. 247/2005, dar faţă de anul 2001 evoluţia pieţei imobiliare a fost una absolut pozitivă.
Cu privire la apelul declarat de reclamantă s-au reținut următoarele:
Prin dispoziţia din 07 iunie 2010 Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a luat act de conţinutul sentinţei civile nr. 477 din 10 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40608/3/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă, care a anulat dispoziţia din 21 mai 2007, în sensul că a constatat că beneficiar al măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 1.600 m.p. şi construcţii demolate în suprafaţă construită desfăşurată de 430,79 m.p., imposibil de restituit în natură, este SC T.N.S. SRL.
Totodată, s-a luat act că prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea privind atribuirea în compensare a terenului în suprafaţă de 1.521 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, ca neîntemeiată. S-a dispus ca dispoziţia să fie comunicată instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi Primăriei Sectorului 2 Bucureşti.
Deşi prezenta acţiune şi raportul juridic dedus judecăţii se leagă de dispoziţia din 07 iunie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, chemat în judecată în calitate de pârât, judecătorul primei instanţei nu s-a pronunţat în raport de acesta şi nici nu a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei faţă de el.
Cum just pretinde apelanta, în temeiul art. 26 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, Municipiul Bucureşti devine debitor al unei obligaţii principale, care constă în acordarea de măsuri compensatorii şi al unei obligaţii subsidiare constând în obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii.
Cum, în speţă, asupra neacordării de măsuri compensatorii, justiţia s-a pronunţat deja prin sentinţa civilă nr. 477 din 10 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat, Municipiului Bucureşti nu-i rămăsese decât obligaţia de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv sub formă de despăgubiri.
Aceste despăgubiri nu se pot acorda decât în condiţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Aceasta întrucât Statul Român, în aplicarea tezei a III-a a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cu care statele pot reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general şi a limita în acest mod exerciţiul dreptului de proprietate, a înţeles să stabilească anumite modalităţi şi proceduri de acordare şi plată a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, ce nu pot fi restituite în natură.
Conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare are obligaţia nu numai de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci şi de a înainta aceste propuneri cu întreaga documentaţie aferentă, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea demarării procedurii de acordare şi plată a acestora.
Cum just a reţinut reclamanta în primul motiv de apel, prin dispoziţia sus-citată, Primarul General al Municipiului Bucureşti nu a dispus şi înaintarea dispoziţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care apelul a fost admis şi sentinţa a fost schimbată în acest sens.
Celelalte motive de apel s-au reținut a fi neîntemeiate.
Acestea vizează neobligarea Statului Român la plata contravalorii de piaţă a imobilului în temeiul dispoziţiilor de drept comun a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care s-a constatat, inclusiv prin hotărârea pilot Atanasiu şi alţii contra României, că procedurile instituite prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 sunt ineficiente.
Referitor la această problemă juridică, Curtea a constatat că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în interesul legii şi cu putere obligatorie pentru toate instanţele în sensul că: 1. În acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
În considerentele deciziei s-a reţinut că acţiunile directe îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.
Prin această ultimă decizie a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este astfel evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, s-a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun”, în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Tratatele şi celelalte acte normative ale Uniunii Europene, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au într-adevăr prioritate în aplicare, în raport de dreptul intern, însă, strict limitat la domeniile sale de reglementare.
Or, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv sau acordarea de măsuri reparatorii pentru acestea nu intră în sfera de reglementare a instituţiilor europene pentru a putea deveni incident în cauză dreptul comunitar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T.N.S. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti – motiv prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Instanța de apel nu putea să modifice dispoziţia din 07 iunie 2012 deoarece acest lucru nu face parte din obiectul dedus judecăţii, Primăria Municipiului Bucureşti nu este parte în proces, nu a fost citată în apel şi nu poate fi obligată să modifice un act administrativ, respectiv o dispoziţie de primar, fără a i se respecta dreptul de a se apăra prevăzut de Constituţia României art. 24 alin. (1).
Instanţa de judecata nu poate sa modifice unilateral un act administrativ deoarece încalcă principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4). din Constituţia României.
Parte pârâtă în proces este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obiectul este reprezentat de obligarea acestuia la despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv – ce nu poate fi restituit în natură potrivit dispoziţiei din 07 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, iar temeiul este reprezentat de dreptul european, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica europeană similară cu cazul dedus judecăţii, raportat la dreptul intern – dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.
2. Instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut – motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Obiectul cererii de chemare în judecată este cel mai sus menţionat, necerându-se modificarea unei dispoziţii emisă de primar.
Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.
3. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia – motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Dispoziţia din 07 iunie 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti reprezintă punerea în executare a sentinţei civile nr. 477/2008, prin care s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la revendicare, respingându-se compensarea imobiliară.
Acest act administrativ emis în baza Legii nr. 10/2001 are termene stricte de contestare, respectiv putea fi atacat în 30 de zile de la intrarea lui în posesia reclamantului, fapt ce nu s-a întâmplat, neexistând motive pentru a fi contestat.
Instanţa de judecata a interpretat greşit acest act administrativ şi a dispus modificarea lui, fără ca părţile să o ceară.
4. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată, s-a solicitat obligarea pârâtei să acorde despăgubiri băneşti, respectiv contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv de către Statul Român situat în Bucureşti, sector 2, şi care nu mai poate fi restituit, conform dispoziţiei din 07 iunie 2010.
Acţiunea a fost întemeiată pe dreptul european, respectiv pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi practica Curţii Europene arătată în motivarea acţiunii, ce constituie izvor de drept.
Faţă de temeiul juridic al acţiunii, instanţa de judecata nu a motivat respingerea acţiunii formulate, făcând simple afirmaţii despre Legea nr. 247/2005, care nu reprezintă temeiul juridic al acţiunii.
Instanţa de fond şi de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. unde se stabileşte că instanţele judecătoreşti trebuie sa se pronunţe în limita a ceea ce i s-a cerut - ori în speţă instanţa nu s-a pronunţat pe obiectul dedus judecaţii față de temeiul acţiunii.
În cuprinsul dispoziţiei emise în executarea hotărârii judecătoreşti nu se menţionează obligativitatea continuării procedurii pe Legea nr. 247/2005, respectiv trimiterea dosarului pentru acordarea de despăgubiri la Fondul Proprietatea.
Atâta timp cât prin dispoziţie s-au stabilit calitatea de persoană îndreptăţită, cât şi condiţiile legate de dovedire a dreptului de proprietate şi de preluare a bunului de către stat, pârâta devine debitor al unei obligaţii principale care constă în acordarea de măsuri compensatorii şi a uneia subsidiare, constând în obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii.
Art. 26 din lege prevede o obligaţie alternativă, astfel că în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 1026 şi urm. C. civ., creditorul având opţiunea de a alege, a îndeplini oricare din aceste obligaţii până la scadență.
După împlinirea termenului de scadență, pârâtul pierde această facultate, creditorul obligaţiei putând cere executarea pentru oricare dintre acestea, respectiv compensare sau despăgubiri băneşti.
Instanţa de apel a considerat în mod greşit că se aplică Legea nr. 247/2005, deşi reclamanta și-a stabilit atât cadrul procesual cât şi temeiul juridic.
Se încalcă prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţia României unde se menţionează că „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”, iar în art. 20 alin. (2) se prevede că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Legea nr. 247/2005 este o procedură administrativă şi nu este obligatorie, fiind ineficientă, aşa cu a stabilit şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate deciziile pronunţate împotriva Statului Român.
Instanţa de apel încalcă şi prevederile Constituţionale prevăzute de art. 44 alin. (1), (2), (3) şi (6) sub titlul „Dreptul de proprietate privată”, unde se menţionează următoarele:
„(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (6) Despăgubirile prevăzute în alin. (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.”
În speţă, Statul Român a preluat abuziv acest teren, nu a acordat nici o despăgubire, iar instanţa de judecată, ignorând obiectul cererii de chemare în judecată, îi trimite la o procedură administrativă ce este facultativă şi care este suspendată pentru 6 luni.
Având în vedere că există contradicţie vădită între legislaţia europeană, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi cea naţională, au formulat acesta acţiune pe dreptul european, găsind și un echivalent în dreptul romanesc, respectiv art. 998-999 C. civ., conform dreptului european.
Un alt argument în favoarea acordării de despăgubiri băneşti direct de instanţa de judecată este cel decurgând din deciziile pronunţate Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului Roman, în cazurile Radu vs. România, Tovaru vs. România, Erbiceanu vs. România, Funcke vs. România, în care s-a constatat că Fondul Proprietatea este nefuncţional, astfel că acordarea de măsuri obligatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale nu reprezintă o reparare obiectivă a prejudiciului cauzat ca urmare a preluării imobilului de către stat.
Mai mult decât atât, în hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României pronunţata la 12 octombrie 2010 se menţionează de către Curte că Fondul Proprietatea nu funcţionează ca un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor, sistemul înfiinţat de Statul Român prezintă deficiente majore atât la nivel legislativ, judiciar, cât şi administrativ şi bugetar. Absența unor termene clare şi precise de soluţionare a dosarelor a reprezentat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire ce a fost identificat de către Curte în hotărârea Faimblat. În mod special, Curtea a constatat că părților interesate nu le era oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale. Ea a observat în plus că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie care aleseseră să primească acţiuni.
În același sens sunt hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 Costea şi ENEL vs. Statul Italian, precum şi hotărârile din 28 iulie 1977 şi din 18 mai 1989 cauze împotriva Statul Italian şi Regatului Unit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanţii dispun de un „bun actual” care aparţine sferei de protecţie a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, iar în jurisprudenţa instanţei de contencios european, atât tergiversarea soluţionării notificării, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât şi sistemul reparator prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 au fost analizate ca încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din Convenţie.
Principiul integrării dreptului comunitar în sistemele de drept ale statelor membre a fost consacrat prin două cunoscute hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie, respectiv Hotărârea Van Gend din 05 februarie 1963 şi hotărârea Costa din 15 iulie 1964.
Principiul integrării este consacrat implicit şi de art. 249 din Tratatul de istituie a Comunităţii Europene, care stabileşte că regulamentul este direct aplicabil în oricare stat membru, şi de art. 224 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede că hotărârile Curţii Europene de Justiţie au forţă executorie pe teritoriul statelor membre.
Consecinţele aplicării principiului integrării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre sunt două: aplicabilitatea directă a dreptului comunitar și invocabilitatea normelor dreptului comunitar de către particularii din statele membre. Invocabilitatea dreptului comunitar de către particulari - înseamnă că aceştia se pot prevala de normele dreptului comunitar în faţa instanţelor naţionale, pentru apărarea drepturilor conferite de acestea şi pentru a fi declarate inaplicabile actele naţionale contrare dreptului comunitar.
Invocabilitatea dreptului comunitar în faţa instanţelor naţionale duce la două consecinţe, respectiv efectul direct al normelor comunitare și interpretarea conformă.
Aşadar, judecătorul naţional este obligat să aplice normele Uniunii Europene în mod direct, dacă normele interne contravin normelor europene, fără a solicita sau aştepta eliminarea normelor interne pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituţionale.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Problema depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, din perspectiva primului motiv de recurs – încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se poate discuta în ipotezele în care instanţa îndeplineşte o atribuţie care nu îi este conferită legal sau care revine unei alte puteri în stat.
Acest motiv nu poate fi reţinut în cauză în condiţiile în care art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede în competenţa instanţei de judecată controlul asupra deciziei sau, după caz, dispoziţiei motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură , la cererea persoanei care se pretinde îndreptăţită .
În susținerea acestui motiv se face dealtfel referire la aspecte ce ţin de depăşirea limitelor de sesizare a instanţei – critică ce susţine cel de-al doilea motiv de recurs invocat.
2. Cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este fondat.
Potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa de judecată este ţinută să se pronunţe în limitele în care a fost sesizată, iar depăşirea obiectului cererii atrage acest motiv de recurs.
Faţă de cadrul procesual al cauzei, astfel cum a fost precizat de către reclamantă, atât în faţa primei instanţe, cât şi a celor de control judiciar, cererea de chemare în judecată nu a vizat cenzurarea dispoziţiei emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, modul de dispunere al instanţei de apel atrage incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmând să dispună în consecinţă.
3. Al treilea motiv de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea cestuia rezultând că ceea ce se impută, de fapt, este depăşirea limitelor de judecată – aspect analizat mai sus.
4. Nu se poate reţine ca fiind fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, neinvocată în susţinerea acţiunii, atât timp cât analiza cauzei, astfel cum a fost formulată şi precizată, nu se poate face decât în lumina deciziei în interesul legii nr. 27/2011 - obligatorie pentru instanţe, aşa cum prevede art. 3307 alin. (3) C. proc. civ.
Prin această decizie, ale cărei considerente au fost redate în motivarea hotărârii de apel, s-a unificat practica judiciară în ceea ce priveşte acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie – decizie prin care statuat în sensul că nu se pot formula astfel de acţiuni şi a cărei incidenţă în speţă a fost reţinută în mod corect faţă de cadrul procesual al cauzei.
Ceea ce se solicită de fapt de către recurentă, prin dezvoltarea motivului de recurs, este rediscutarea aspectelor dezlegate prin decizia în interesul legii - din perspectiva dreptului comun, a caracterului facultativ al Legii nr. 247/2005 (lege reţinută specială în aplicarea principiului specialia generalibus derogant – cu efectele aferente) şi a art. 1 din primul Protocol adiţional al Convenţia Europeană - cu jurisprudenţa Curţii Europene aferentă, inclusiv a concordanţei cu dreptul naţional, cerere de depăşeşte limitele de control conferite instanţei de recurs.
Dispoziţiile din Constituţie, pretins a fi încălcate, pe lângă faptul că nu au fost invocate drept temei – astfel cum acesta a fost subliniat de reclamanta-recurentă, pun în discuţie aceleaşi efecte ale principiului susmenţionat, în soluţionarea raportului dintre dreptul comun şi legea specială – aspect asupra cărora s-a statuat prin deciziile în interesul legii nr. 33/1998 şi nr. 27/2011, astfel cum s-a detaliat prin decizia de apel.
În susţinerea recursului se face totodată o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 în justificarea formulării acţiunii.
Titlul de despăgubire al reclamantei-recurente este reprezentat de dispoziţia din 07 iunie 2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în executarea sentinţei civile nr. 477 din 10 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, după cum se face referire în conţinutul acesteia – decizie necontestată de către reclamanta-recurentă, după cum se susţine în recurs.
Prin această sentinţă s-a anulat dispoziţia din 21 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, în sensul că s-a constatat că beneficiar al măsurilor reparatorii este SC T.N.S. SRL. Hotărârea a fost pronunţată la cererea reclamanţilor persoane fizice care au susţinut că nu mai au calitatea de proprietar în urma vânzării drepturilor litigioase către SC T.N.S. SRL – critică apreciată ca întemeiată de tribunal. Prin decizia anterioară se propusese acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către persoanele fizice respective, dispunându-se comunicarea acesteia Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru – instituţie abilitată prin procedură instituită prin Legea nr. 247/2005.
Pentru a se justifica prevalenţa blocului convențional se face referire la dispoziţii ale dreptului comunitar, inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, deşi relevante şi suficiente sub acest aspect sunt dispoziţiile din Constituţia României referitoare la tratatele şi acordurile internaţionale la care România este membru semnatar – art. 20. Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că nu este incident în cauză dreptul comunitar, fără ca prin recurs să se formuleze critici de nelegalitate asupra acestei statuări, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., singurul apreciat ca fiind întemeiat, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să admită recursul. Urmare, se va modifica decizia de apel în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1477 din 07 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC T.N.S. SRL împotriva deciziei nr. 126/A din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1477 din 07 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7183/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7143/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
