ICCJ. Decizia nr. 7224/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7224/2012
Dosar nr. 32184/3/2008
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC I.C.P.I.E. SRL şi SC L.P. SRL solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie acestea obligate să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, B-dul N.G. sector 3, estimat la valoarea de 45.252 RON; plata daunelor cominatorii în cuantum de 1.000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, în executarea hotărârii ce se va pronunţa şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că este proprietara spaţiului comercial aflat la adresa menţionată, în temeiul Legii nr. 15/1990 art. 19 - 20, conform dosarului de prezentare a societăţii şi a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. V1. din 11 mai 2000.
Cu pârâta SC I.C.P.I.E. SRL, reclamanta a încheiat contractul de leasing imobiliar nr. L1. din 01 martie 1999, la expirarea căruia reclamanta a acţionat în judecată utilizatorul solicitând evacuarea acestuia din spaţiul ocupat fără titlu.
Au fost invocate cele reţinute cu caracter irevocabil prin decizia 464 din 22 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul constatării neîndepliniri întocmai a obligaţiilor asumate prin contractul de leasing imobiliar, cu consecinţa respingerii cererii de obligare a SC F. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului.
Întrucât contractul de închiriere, încheiat în temeiul contractului de leasing de către cele doua pârâte, a încetat a-şi mai produce efectele, s-a solicitat obligarea acestora a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
învestit cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa comercială nr. 10773 din 17 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 2 pct. 1 C. proc. civ. potrivit cărora tribunalul este ţinut a judeca procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON, pentru cele având o valoare inferioară competenţa revenind judecătoriei.
Pe rolul Judecătoriei Bucureşti, pricina a fost înregistrată sub nr. 13220/301/2008.
Prin întâmpinarea formulată la 20 noiembrie 2008, pârâta SC I.C.P.I.E. SRL a solicitat respingerea cererii ca nefondată, sancţionarea reclamantei, în temeiul art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cu cheltuieli de judecată.
S-a prevalat pârâta de cele reţinute prin sentinţa comercială nr. 1274 din 27 ianuarie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin care a fost respinsă acţiunea în evacuare, îndreptată împotriva sa, instanţa apreciind că transferul dreptului de proprietate a intervenit, în temeiul contractului de leasing imobiliar la momentul stabilirii preţului.
Întrucât, decizia nr. 464/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a dispus evacuarea nu a fost executată, reclamanta revendică spaţiul comercial vândut în temeiul contractului de leasing în mod neîntemeiat.
S-a susţinut că reclamanta nu probează calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, din probatoriul administrat nerezultând că bunurile ce au făcut obiectul contractului de leasing s-au aflat în proprietatea acesteia, negând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, singurul mod de dobândire al drepturilor reale fiind cele prevăzute de legea civilă art. 485 C. civ.; art. 597 şi 598 C. civ.; art. 1909 C. civ.
Referitor la încheierea contractului de leasing imobiliar cu acordul prealabil al A.V.A.S. s-a susţinut că reclamanta a acţionat în temeiul mandatului acordat de către proprietar ceea ce dovedeşte cu evidenţă că nu deţinea bunul cu titlul de proprietar.
De asemenea, faţă de prevederile art. 21 din Legea nr. 15/1990 s-a susţinut că reclamanta nu putea exercita un drept de proprietate asupra bunului întrucât societăţile nou înfiinţate aveau ca unic acţionar statul român prin autorităţile desemnate.
S-a susţinut că deţinerea fără drept a imobilului de către pârâte apare ca fără relevanţă, câtă vreme reclamanta nu dovedeşte calitatea de proprietar al bunului.
S-a susţinut că reclamanta nu se poate prevala nici de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. V1. din 11 mai 2000, întrucât titlul său este ulterior contractului de leasing imobiliar.
Prin cererea precizatoare, formulată la 25 martie 2009, reclamanta a renunţat la judecata celui de al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea la plata daunelor cominatorii de 100 RON pe zi întârziere în executarea hotărâri.
Prin sentinţa civilă nr. 1647 din 04 februarie 2010 Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei; a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa comercială nr. 17 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea litigiului depăşeşte suma de 100.000 RON, în raport de cele menţionate în certificatul fiscal, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Hotărârea a fost menţinută prin decizia civilă nr. 2254 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei prin regulator de competenţă, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 32184/3/2008.
Prin sentinţa comercială nr. 8705 din 04 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată; a luat act de renunţarea la judecata celui de al doilea capăt de cerere; a respins primul capăt de cerere ca neîntemeiat; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanta, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat ca neprobat dreptul de proprietate prin prezentarea înscrisurilor din care să rezulte ca spaţiul revendicat a făcut obiectul dreptului de administrare corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, nefiind înfăţişat Protocolul la care se refera pct. 6 din H.G. nr. 2 din 12 martie 1992 şi nedovedită existenţa în patrimoniul autoarelor sale a dreptului de administrare al bunului.
Menţionarea în evidenţele fiscale a imobilului pe numele reclamantei nu probează dreptul de proprietate, dosarul de prezentare privind oferta de acţiuni şi contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. V1. din 11 mai 2010 nu au valoarea unor titluri de proprietate; de asemenea, s-a reţinut că nici pârâta SC I. SRL nu probează că deţine spaţiul în temeiul unui titlu valabil, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă reţinându-se că aceasta nu a îndeplinit obligaţiile stipulate în contractul de leasing, astfel, contratul de vânzare cumpărare al imobilului nefiind încheiat.
Raportat la contractul de leasing imobiliar, art. 5, s-a reţinut şi faptul că durata contratului a expirat la 1 martie 2002.
A reţinut instanţa, în temeiul aceloraşi considerente, ca nici cu privire la contractul de închiriere intervenit între cele două părţi reclamanta nu poate opune un titlu de proprietate valabil.
Raportat la art. 246 C. proc. civ. instanţa a luat act de renunţarea la judecata capătului al doilea al cererii.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC F. SA, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Au fost reluate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecata, referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 în temeiul cărora SC F. SA a devenit proprietară a bunurilor pe care le deţinea în administrare, inclusiv cu privire la imobilul în litigiu, aceasta rezultând din înscrisurile administrate respectiv dosarul de prezentare privind oferta de vânzare acţiuni, contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. V1. din 11 mai 2000, prin care A.V.A.S. a înstrăinat acţiunile deţinute în numele statului către SC N.G. SRL, act ce marchează finalizarea procesului de privatizare al societăţii. Calitatea de proprietar decurge şi din cele menţionate în contractul de leasing financiar, prin care reclamanta în calitate de proprietar şi-a asumat obligaţia încheierii contratului de vânzare-cumpărare a bunului, în măsura îndeplinirii obligaţilor asumate de către utilizator.
Cu privire la lipsa unui titlu valabil, care sa justifice folosinţa bunului de către pârâte, s-a susţinut că prin hotărâri irevocabile s-a constatat ca pârâta SC I. SRL nu este îndreptăţită a solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de leasing imobiliar, cererea sa fiind respinsă.
Referitor la cele reţinute de instanţă, în cuprinsul considerentelor, s-a menţionat că obiectul cererii nu poartă asupra constatării unui drept de proprietate asupra cotei indivize de teren aferentă construcţiei, astfel că faptul că reclamanta nu posedă un certificat care să ateste acest drept apare ca irelevant.
În ceea ce priveşte autorii reclamantei, s-a susţinut ca aceasta a dobândit întregul patrimoniu de la I.B., ca efect al H.G. nr. 46/1991.
Prin întâmpinările formulate SC I.C.P.I.E. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea hotărârii atacate, obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, în esenţa pentru argumente identice celor invocate în apărare, prin întâmpinarea formulată în prima instanţă.
Prin întâmpinarea formulată la 31 ianuarie 2012, intimata SC L.P. SRL a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca apărare de fond, susţinând ca acţiunea în revendicare este o acţiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, intimata-pârâta nefiind posesorul spaţiului comercial revendicat, justificând doar un drept temporar de folosinţă, întemeiat pe contractul de închiriere comercială nr. 20 din 19 aprilie 2006, contract a cărei nulitate nu a fost invocată.
S-a susţinut că la încheierea contractului de închiriere, intimata a avut în vedere calitatea de proprietar a bunului a locatorului SC I.C.P.I.E. SRL, justificată de contractul de leasing imobiliar, aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin sentinţa civilă nr. 9836 din 18 noiembrie 2005 cererea de evacuare a acestei societăţi a fost respinsă, locatorul transmiţând un drept de folosinţa în mod valabil.
Până la încetarea locaţiunii în temeiul dispoziţiilor contractuale şi ale codului civil, intimata exercită un drept locativ întemeiat pe un titlu valabil încheiat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă, prin decizia nr. 64 din 13 februarie 2012 a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul construcţie magazin, în suprafaţă de 106 mp, situat în Bucureşti, bulevardul N.G., sector 3; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei (referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, la cheltuielile de judecată precum şi la cea prin care se ia act de renunţarea reclamantei la judecata petitului privind obligarea pârâtelor la plata daunelor cominatorii de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii judecătoreşti în cauză).
Curtea a reţinut, ca situaţie de fapt, că imobilul construcţie, în suprafaţa de 106 mp, situat în B-dul N.G., sector 3 Bucureşti s-a aflat în administrarea I.B. în conformitate cu H.C.M. nr. 929/1973, prin care s-a dispus reorganizarea I.J.L.F.
Prin H.G. nr. 46/1991 s-a dispus înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni, prin preluarea patrimoniului şi activităţilor întreprinderilor pentru legume şi fructe, la poziţia 92 din lista societăţilor comerciale nou înfiinţate figurând SC P. SA, societate care a preluat din activul I.B.
Prin Hotărârea Consiliului împuterniciţilor Statului al SC P. SA nr. 2 din 12 martie 1991, la cererea consiliului de administraţie al societăţii a hotărât divizarea SC P. SA în trei societăţi, SC L.F.M. SA, SC F. SA şi SC P. SA, asupra modalităţii de împărţire a patrimoniului dispunând prin anexele 1, 2, 3 şi 4 la hotărâre.
Prin art. 6 din hotărâre s-a dispus ca împărţirea patrimoniului pe elemente de activ, pasiv şi patrimoniu net, să se facă pe baza de protocol, în termen de 10 zile de la data adoptării hotărârii.
Reclamanta nu a produs înscrisul menţionat în art. 6 a Hotărârii nr. 2/1991 al SC P. SA.
Instanţa este ţinută a se pronunţa cu privire la validitatea titlului de proprietare astfel constituit, în urma divizării societăţii într-o modalitate derogatorie celei prevăzute de Legea nr. 31/1990 în vigoare la data adoptării măsurii.
Curtea a apreciat că imobilul construcţie a intrat în patrimoniul statului cu respectarea legislaţiei în vigoare, nu a fost preluat abuziv, nerezultând din probatoriul administrat o situaţie contrara.
Asupra acestuia, I.B. a exercitat un drept de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat, drept care în conformitate cu dispoziţiile art. 19-20 Legea nr. nr. 15/1990 s-a preschimbat într-un drept de proprietate privată al statului.
În conformitate cu dispoziţiile menţionate, prin care legiuitorul a stabilit cadrul necesar instaurării sistemului economic, compatibil regulilor economiei de piaţă, întemeiat pe proprietatea privată s-a procedat la inventarierea patrimoniului unităţii economice de stat ce urma a fi transformată în societate comercială, evaluarea şi determinarea capitalului societăţii comerciale prin H.G. nr. 46/1991, iar potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) bunurile transmise in patrimoniul SC P. SA au intrat în proprietatea acesteia.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei SC I. SRL, referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora societăţile comerciale nou înfiinţate au un unic acţionar până la transferul total sau parţial al acţiunilor sau părţilor sociale către terţe părţi din sectorul public sau privat, Curtea a reţinut că aceste dispoziţii nu au incidenţă în cauză, întrucât privesc exclusiv procesul de privatizare al societăţii prin vânzarea părţilor sociale sau al acţiunilor, litigiul purtând asupra dreptului de proprietate.
Din cuprinsul anexelor 2, 3 şi 4 ale Hotărârii Consiliului împuterniciţilor Statului al SC P. SA rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu putea fi transferat decât către societăţile nou înfiinţate.
Apreciază ca dovada dreptului de proprietate nu o constituie Protocolul prevăzut de art. 6 din hotărâre, acesta reprezentând doar un act de punere în executare al hotărârii.
Hotărârea nr. 2 din 1991 a SC P. SA, prin care s-a dispus divizarea societăţii şi înfiinţarea SC F. SA constituie titlul de proprietate, repartizarea activului, reprezentat de imobilul în litigiu, precum şi transferul dreptului de proprietate privată al statului realizându-se prin acest act.
Întrucât procedura de divizare nu a urmat dreptul comun în materie, Curtea a reţinut că, totuşi, aceasta şi-a produs efectele transmisiunii universale a unei părţi a patrimoniului la data înregistrării în registrul comerţului a noii societăţi.
A reţinut şi faptul că bunul nu putea fi repartizat decât uneia dintre cele trei societăţi rezultate în urma divizării, societăţi care în răstimp, nu au opus SC F. SA un eventual drept de proprietate.
Dimpotrivă, aceasta s-a manifestat in calitate de proprietar chiar în procesul de privatizare al societăţii, aşa cum rezultă din contratul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. V1. din 11 mai 2000, contract având ca obiect vânzarea acţiunilor deţinute de F.P.S., în numele statului.
Nu este fără relevanţă faptul că în cuprinsul dosarului de prezentare, la capitolul bunuri ce fac obiectul contratelor de leasing, se regăseşte la pct. 15 imobilul în litigiu, fapt ce dovedeşte existenţa în patrimoniu a bunului.
Din probatoriul administrat, apreciat ca relevant, Curtea a reţinut că într-o situaţie similară, privind contractul de leasing imobiliar nr. L1./1999, pentru un spaţiu comercial aflat la aceeaşi adresă, în privinţa căruia instanţele au reţinut îndeplinite obligaţiile asumate de utilizator, dreptul de proprietate al SC F. SA nu a fost contestat, acesta fiind obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În calitatea de proprietar al bunului, SC F. SA s-a comportat la încheierea contractului de leasing imobiliar nr. L1. din 1 martie 1999, contract încheiat sub imperiul O.U.G. nr. 88/1997 art. 27 şi art. 89 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 55/1998.
SC F. SA, in calitate de proprietar al bunului s-a obligat, conform art. 3 alin. (1) lit. a), să respecte, la expirarea contractului de leasing imobiliar, dreptul de opţiune al utilizatorului, constând în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului.
Invocând această prevedere contractuală, utilizatorul în considerarea calităţii de proprietar a SC F. SA, a solicitat în instanţa obligarea acesteia la încheierea contractului de vânzare cumpărare, cerere respinsă irevocabil prin decizia nr. 464 din 22 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În cauza pârâta SC I. SRL nu se poate prevala de beneficiul principiului „in pari causa, melior est causa posidentis", întrucât s-a constatat prin hotărâre judecătorească, irevocabil, că nu poseda sub nume de proprietar, fiindu-i negat dreptul de a obţine încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Cererea SC F. SA de evacuare a SC I. SRL a fost respinsă prin raportare la motivul invocat, neexprimarea opţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) din contract, înainte de expirarea termenului.
În concluzie, instanţa de apel a constatat că SC I.C.P.I.E. SRL nu deţine cu just titlu imobilul în litigiu şi, prin urmare, contractul de închiriere încheiat la 19 aprilie 2006, de către SC I. SRL şi SC L.P. SRL având ca obiect dreptul de folosinţă asupra imobilului situat în B-dul N.G. sector 3 nu poate fi valabil opus proprietarului bunului.
În ceea ce priveşte apărările formulate prin întâmpinare, de către pârâta SC L.P. SRL, Curtea a reţinut că, aşa cum a fost motivată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu se circumscrie dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., neconstituind o excepţie peremptorie şi dirimantă.
Intimata şi-a structurat apărarea pe argumente privind temeinicia cererii, instanţa de apel apreciind că analizarea acestora nu ar fi fost posibilă decât prin cenzurarea fondului pricinii.
Astfel, faptul că reclamanta nu a invocat nulitatea contractului de închiriere este fără relevanţă, raportat la obiectul cererii, revendicarea imobilului de la oricare dintre cei doi pârâţi, instanţa fiind ţinută a compara titlurile şi a se pronunţa, implicit, şi asupra validităţii acestui contract.
Faţă de cele reţinute anterior, referitor la probarea titlului de proprietate al SC F. SA, ca rezultat că la încheierea contractului de închiriere SC I. SRL nu justifică un drept de folosinţa asupra bunului, în temeiul unui titlu valabil, acesta neputând fi opus reclamantei.
Reclamanta a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., faptul că exercită un drept de proprietate, în calitate de succesoare a societăţii care a exercitat dreptul de administrare corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat, asupra imobilului în litigiu, aşa cum acesta este recunoscut prin H.C.M. nr. 929/1973, H.G. nr. 46/1991 cu referire la dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi ale dispoziţiilor cuprinse în Hotărârea Consiliului împuterniciţilor Statului SC P. SA nr. 2/1991, în timp ce pârâta SC I.C.I.E. SRL, deşi se afla în posesia bunului, nu a putut opune un titlu valabil, urmare a respingerii cererii sale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, Curtea a apreciat întemeiată cererea SC F. SA şi a obligat pârâtele să lase în deplină posesie şi liniştită folosinţă imobilul.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC I.C.I.E. SRL, care a dezvoltat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care o obligau sa aibă un rol activ, respectiv să arate motivele pentru care, la pronunţarea hotărârii, a ignorat titlul de proprietate al societăţii recurente asupra spaţiului in litigiu, acesta constituind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a nesocotit prevederilor art. 1295 C. civ. „Vinderea este perfectă intre părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, in privinţa vânzătorului, în timp ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat", text incident în contractul de vânzare-cumpărare de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare încheiat între SC F. SA, ca mandatară a F.P.S., şi societatea recurentă.
Aşa cum rezultă din decizia comerciala nr. 464 din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, la care se raportează in mod constant instanţa de apel pentru a motiva hotărârea, societatea recurentă a achitat, în totalitate şi la termenele scadente, contravaloarea redevenţelor stabilite prin contract (pag. 4 prim paragraf din decizia comerciala nr. 464 din 22 septembrie 2006).
Chiar dacă nu s-ar fi achitat in totalitate obligaţiile contractuale, transferul dreptului de proprietate asupra spaţiului din Bucureşti, sector 3, Bd. N.G. a avut loc la data de 1 martie 1999, când părţile au încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, valid şi în prezent.
Faptul că prin decizia invocată de curtea de apel a fost respinsă cererea reconvenţională privitoare la obligarea SC F. SA de a finaliza actul de vânzare-cumpărare pentru spaţiul comercial vândut in baza contractului de leasing imobiliar nr. L1. din 01 martie 1999, în sensul de a fi întocmit in forma autentică, nu echivalează cu desfiinţarea titlului recurentei.
Dovada că societatea recurentă deţine un titlu valabil asupra spaţiului comercial în litigiu rezultă chiar din hotărârea invocată de instanţa de apel, in care se retine că „în raport cu această motivare, cererea (acţiunea principală privind evacuarea) apare ca neîntemeiată, atâta vreme cât intimata şi-a manifestat acest drept (dreptul de opţiune prevăzut la art. 3 lit. c) din contract) anterior expirării contractului (29 octombrie 2001), astfel încât nu poate fi evacuată pentru lipsă de titlu, chiar dacă în considerentele arătate mai sus Curtea a reţinut neîndeplinirea de către intimată a obligaţiilor contractuale. Cererea de evacuare este apreciată ca neîntemeiată doar în raport de susţinerile apelantei cu privire la neexprimarea in termen a dreptului de opţiune de către intimata „(pag. 4 paragraf ultim din decizia comercială nr. 464/22.09 2006)”.
Prin urmare, chiar daca exista o hotărâre irevocabilă prin care a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de societatea noastră pentru obligarea SC F. SA la încheierea actului de vânzare-cumpărare in forma autentică, contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare este valid şi în prezent.
Cea de a doua critică priveşte nesocotirea, de către instanţa de apel, a puterii de lucru judecat a deciziei comerciale nr. 464 din 22 septembrie 2006, prin care a fost respinsa irevocabil acţiunea in evacuare pentru lipsă de titlu introdusă de SC F. SA în urma cu peste 10 ani, şi implicit cenzurarea şi desfiinţarea unei hotărâri irevocabile printr-o hotărâre pronunţată in apel, fapt care impune casarea acesteia.
Se critică şi faptul că instanţa de apel a deposedat fără drept societatea recurentă de spaţiul comercial cumpărat în baza contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. L1. din 01 martie 1999 şi a „împroprietărit" o societate comercială (care nu a avut decât un drept de administrare directă), cu un bun aflat in proprietatea Statului, critică ce în opinia recurentei, se încadrează în motivele de nelegalitate prev. de art. 304 alin. (1) pct 6 şi 9 C. proc. civ.
Deşi reclamanta SC F. SA nu a produs nici o dovadă cu privire la dreptul sau de proprietate asupra spaţiului comercial a cărui evacuare a fost cerută, fapt reţinut chiar in considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel s-a pronunţat „cu privire la validitatea titlului de proprietate astfel constituit în urma divizării societăţii intr-o modalitate derogatorie celei prevăzute de Legea nr. 31/1990, in vigoare la data adoptării măsurii", deşi nu fusese învestită cu o astfel de cerere, care oricum nu putea fi invocată direct in apel.
Cat priveşte „modalitatea derogatorie celei prevăzute de Legea nr. 31/1990" pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, instanţa, prin trimiterea pe care o face la „dreptul de administrare directa al I.B. [(...) care in conformitate cu dispoziţiile art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 s-a preschimbat într-un drept de proprietate privată al statului), a cunoscut foarte bine că dreptul de proprietate al statului nu se confundă cu dreptul de administrare directă aparţinând unităţilor economice de stat, reorganizate în societăţi comerciale şi regii autonome în baza Legii nr. 15/1990.
Relevant in acest sens este alin. (2) al art. 20 din Legea nr. 15/1990 unde se arată că „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".
Revenind la dreptul de administrare directă, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate a statului recurenta arată că, atât înainte cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, mijloacele fixe, mijloacele circulante şi produsele precum şi fondurile băneşti aflate in patrimoniul unităţilor economice de stat, ulterior reorganizate în societăţi comerciale, se aflau în proprietatea statului care le repartiza unităţilor economice pentru realizarea obiectului de activitate pentru care fuseseră înfiinţate.
În baza dreptului de administrare directă, unităţile economice de stat/societăţile comerciale puteau exercita posesia, folosinţa şi, în anumite limite, dispoziţia asupra bunului.
Dreptul de dispoziţie al titularului unui drept de administrare directă cuprinde numai dreptul de dispoziţie materială (care permite unităţii economice/societăţii comerciale sa consume sau sa transforme bunurile încredinţate pentru realizarea scopului pentru care a fost înfiinţata) nu şi dreptul de dispoziţie juridică în temeiul căruia numai proprietarul poate înstrăina liber sau greva cu sarcini reale, bunurile puse la dispoziţia titularului dreptului de administrare directă.
Daca instanţa de apel ar fi cunoscut conţinutul dreptului de administrare directă, este de presupus că nu ar fi ajuns la concluzia eronată că dreptul de administrare al I.B. s-a metamorfozat în drept de proprietate al SC F. SA.
Nu în ultimul rând, nu au existat probe, întrucât SC F. SA nu a depus protocolul de predare-primire al patrimoniului preluat în urma divizării iar Hotărârea nr. 2/1991 a SC P. SA, prin care s-a dispus divizarea societăţii şi înfiinţarea SC F. SA nu poate constitui titlu de proprietate, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
„Melanjul" pe care instanţa de apel îl face între dreptul de proprietate al statului şi dreptul de administrare directa acordat I.B. prezintă evidenţa nelegalităţii hotărârii recurate.
4. Instanţa de apel a refuzat sa ia in discuţie înscrisurile depuse de recurentă în apărare şi să se pronunţe asupra acestora.
Astfel, aşa cum s-a arătat şi la primul motiv de recurs, instanţa de apel a refuzat să ia în discuţie şi să se pronunţe cu privire la existenţa dreptului recurentei de proprietate asupra spaţiului în litigiu născut din contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. L1. din 01 martie 1999, precum şi asupra altor înscrisuri care făceau dovada că apelanta-reclamantă nu a avut şi nici nu are nici un titlu de proprietate asupra spaţiului revendicat.
La dosarul cauzei a fost depus mandatul special nr. MS1. din 17 februarie 1999 prin care Fondul Proprietăţii De Stat împuternicea pe reprezentanţii săi în A.G.A. a SC F. SA, să vândă prin contracte de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare un număr de spaţii comerciale în care se regăsea şi cel in litigiu.
Dacă instanţa ar fi examinat această probă, ar fi constatat că titularul dreptului de proprietate asupra spatiilor comerciale aflate in administrarea SC F. SA era Statul Roman, deţinătorul pachetului majoritar de acţiuni la această societate.
Existenţa acestui mandat special face dovada deplină că SC F. SA, ca titulară al unui drept de administrare directă, nu avea drept de dispoziţie juridică asupra unor bunuri aflate în patrimoniul său, un astfel de drept aparţinând în exclusivitate proprietarului acestor bunuri, singurul care le putea înstrăina liber.
Prin ignorarea acestui înscris, s-a ajuns la situaţia în care un prezumtiv proprietar se mandatează singur să-şi înstrăineze bunurile, întrunind in aceeaşi persoană atât calitatea de proprietar cât şi pe aceea de mandatar al acestuia.
Examinarea acestui singur înscris ar fi dat posibilitatea instanţei de apel sa constate că SC F. SA nu putea fi titularul dreptului de proprietate asupra spaţiului în litigiu câtă vreme avea nevoie de un mandat special dat de acţionarul majoritar, pentru înstrăinarea bunului.
În susţinerea inexistentei unui titlu de proprietate al SC F. SA asupra spaţiului in litigiu invocă şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 (aceeaşi lege care in opinia instanţei de apel ar constitui un mod de dobândire a dreptului real de proprietate) în care se precizează că „Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17, este deţinut integral de statul roman sub forma de acţiuni sau părţi sociale (...)"
Chiar dacă în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată ca „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu" este evident că dreptul de proprietate asupra acestora aparţinea în exclusivitate Statului Roman, în calitatea sa de acţionar unic, aşa cum prevede art. 21 din Legea nr. 15/1990.
Fiind înfiinţată prin reorganizarea unei foste unităţi economice de stat, reclamanta nu putea dobândi un drept real asupra bunurilor aflate în patrimoniul societăţii întrucât nici fosta întreprindere socialistă nu era proprietara bunurilor intrate in patrimoniul său ca efect al dreptului de administrare directă prin care posesia, folosinţa şi dispoziţia - în anumite limite - se puteau exercita numai în numele şi în interesul statului.
În raport cu cele arătate, şi sub acest aspect hotărârea instanţei de apel este nelegală.
5. Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit că societatea recurentă "nu poseda sub nume de proprietar, fiindu-i negat dreptul de a obţine încheierea contractului de vânzare-cumpărare".
Nu există o hotărâre irevocabila care să nege dreptul de a obţine încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru un bun deja vândut în baza unui contract de leasing imobiliar, în speţă fiind vorba doar de respingerea cererii reconvenţionale prin care recurenta a solicitat obligarea reclamantei SC F. SA la finalizarea ciclului de vânzare-cumpărare conform contractului de leasing imobiliar nr. L1./ 1999, motivat de faptul că nu şi-a exprimat opţiunea de cumpărare.
Prin urmare, susţine recurenta, decizia comerciala nr. 464 din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care se sprijină întreaga motivare a hotărârii atacate, priveşte respingerea cererii de analizare a actului de vânzare-cumpărare nicidecum obligarea SC F. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Bucureşti, Bd. N.G., înstrăinat deja prin contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare.
Analiza instanţei de recurs:
1. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat şi a arătat în considerentele deciziei atacate de ce recurenta-pârâtă nu poate fi considerată proprietara imobilului revendicat.
Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor de fapt, instanţa de apel nu a ajuns la concluzia susţinută de recurentă, nu echivalează cu o omisiune de a cerceta titlul recurentei.
În speţă, instanţa a dat dovadă de rol activ, încuviinţând probele pe care le-a considerat necesare pentru lămurirea aspectelor de fond referitoare la situaţia imobilului pretins.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Acest rolul activ se limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanţa şi nu poate exceda acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Critica formulată de recurentă pe acest aspect vizează însă o chestiune de interpretare a probelor, care nu are legătură cu textul normativ indicat şi care, în actuala structură a motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu poate constitui obiect al analizei în recurs.
Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situaţiei de fapt faţă de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Recurenta invocă în susţinerea criticilor sale faptul că prin decizia comercială irevocabilă nr. 464 din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, s-a constatat că nu poate fi evacuată din spaţiul comercial pentru lipsă de titlu.
În realitate, s-a reţinut în considerentele acestei decizii, cu putere de lucru judecat, faptul că pârâta (recurenta) nu a executat integral obligaţiile contractuale astfel încât să poată pretinde îndeplinirea formalităţilor de transfer de proprietate cu privire la imobil.
Ipoteza încălcării art. 1295 C civ. invocată de recurentă nu va fi reţinută.
Cu privire la regimul juridic aplicabil, instanţele de fond au stabilit corect că, în speţă, contractul de leasing este reglementat de dispoz. art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, ca lege specială, iar nu textul invocat de recurentă, respectiv art. 1295 C. civ.
Încheierea contractelor de leasing, în temeiul textului legal anterior menţionat, reprezintă o formă de privatizare şi, drept urmare, clauza irevocabilă de vânzare reprezintă partea reglementară a contractului de leasing iar, de regulă, într-un contract de leasing imobiliar, opţiunea de cumpărare este un act juridic unilateral de voinţă, căruia locatorul nu i se poate opune.
Astfel, la terminarea contractului de leasing imobiliar părţile pot proceda la îndeplinirea formalităţilor necesare transferului de proprietate asupra bunului, obiect al contractului, sub condiţia îndeplinirii de către utilizator a obligaţiilor asumate.
În condiţiile în care utilizatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, pactul comisoriu inserat în contractul de leasing produce consecinţe juridice în sensul în care nu se poate finaliza contractul de vânzare-cumpărare.
Aceasta este şi situaţia în speţă, unde, cu ocazia judecării litigiului finalizat prin hotărârea nr. 464 din 22 septembrie 2006, instanţa a reţinut că, în temeiul O.U.G. nr. 88/1997, între reclamanta SC F. SA şi SC I.C.I.E. SRL s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, utilizatorul îndeplinind condiţia de a fi deţinut anterior activul în baza unui contract de asociere în participaţiune. S-a mai reţinut că părţile acestui contract au stabilit modalitatea de plată, valoarea redevenţelor şi faptul că evoluţia ratei inflaţiei poate determina indexarea redevenţelor lunare, clauză ce permitea locatorului să procedeze la majorarea acestor redevenţe (art. 8 din contractul de leasing imobiliar), precum şi faptul că locatarul (utilizatorul) nu a achitat toate redevenţele actualizate.
Prin urmare, în soluţionarea litigiului anterior dintre părţi, instanţa a ţinut cont nu numai de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 în vigoare la data încheierii contractului de leasing, cu privire la clauza irevocabilă de vânzare şi dreptul de opţiune al utilizatorului dar şi de clauza contractuală ce vizează transferul dreptului de proprietate numai după îndeplinirea obligaţiilor rezultate din plata redevenţelor totale regularizate cu rata inflaţiei.
Soluţia curţii de apel este corectă în raport de cele dezlegate anterior prin decizia nr. 464/2006 şi, pe cale de consecinţă, recursul recurentei-pârâte, vizând aspecte de fond ale litigiului, apare ca nefondat în raport motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicat prin cererea de recurs (pct. 3 recurs).
Faptul că instanţa nu a dispus evacuarea recurentei din spaţiul comercial nu îi consfinţea acesteia un titlu de proprietate pentru imobilul revendicat, întrucât transferul dreptului de proprietate nu a operat în favoarea sa, aşa cum s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, pentru neachitarea integrală a obligaţiilor asumate conform contractului de leasing.
În acest context al analizei, se reţine că instanţa de apel a apreciat autoritatea de lucru judecat, care operează în speţă, pornind de la manifestarea sa procesuală ca prezumţie, respectiv ca mijloc de probă care poate demonstra în legătură cu raporturile juridice existente între părţi, în conformitate cu dispoz. art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.
Astfel, ca efect pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalităţii în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, ce se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranşată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.
Decizia nr. 464 din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., reprezintă o hotărâre irevocabilă care se bucură de prezumţia absolută de adevăr a celor judecate, aspectele soluţionate prin aceasta nemaiputând fi puse în discuţie într-un proces ulterior, reglementarea autorităţii de lucru judecat impunându-se în ideea de ordine şi stabilitate juridică.
Prin urmare, în speţă, în mod legal instanţa de apel a reţinut, dând eficienţă autorităţii de lucru judecat, că a fost tranşată chestiunea privitoare la titlul de proprietate al pârâtei-recurente, în sensul că nu este proprietara imobilului revendicat, întrucât nu s-a putut încheia contractul de vânzare-cumpărare şi, în acelaşi timp, că a avut un drept de folosinţă asupra imobilului în baza contractului de leasing imobiliar, situaţie ce a determinat instanţa să nu dispună evacuarea sa la acea dată.
Din perspectiva acestui motiv şi sub pretextul că puterea de lucru judecat priveşte doar respingerea cererii sale reconvenţionale pentru obligarea SC F. SA la încheierea actului de vânzare-curnpărare în formă autentică, recurenta a urmărit ca pe această cale să repună în discuţie clauzele contractului (art. 7, art 8) şi alte probe administrate în cauză.
Criticile privind situaţia de fapt nu pot fi, însă, primite întrucât vizează aspecte de netemeinice şi ca atare, în raport de art. 304 C. proc. civ., exced controlului de legalitate, neputând fi cenzurate.
Structurând criticile formulate la pct. 2 şi 4 din cererea de recurs se constată că acestea reiau, în esenţă, nemulţumirea principală a recurentei cu privire la nerecunoaşterea pretinsului său titlu de proprietate, recurenta contestând întregul raţionament în baza căruia instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu este proprietara imobilului revendicat, iar aceste aspecte au fost cenzurate de Înalta Curte în analiza primului motiv de recurs, astfel încât nu vor fi reluate.
3. Referitor la dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, ca fiind un drept de proprietate.
Recurenta a criticat (pct. 3 din cererea de recurs) faptul că reclamanta SC F. SA nu a avut niciodată un drept de proprietate, iar I.B. din care a provenit aceasta (potrivit istoricului comercial reţinut ia descrierea situaţiei de fapt) a avut doar un drept de administrare directă. Susţine că instanţa de apel, în acest context a „împroprietărit" nelegal societatea comercială reclamantă, chestiune de nelegalitate ce va fi analizată de Înalta Curte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Consideraţiile Curţii cu privire la natura dreptului avut în regimul politic trecut, de către fostele întreprinderi şi unităţi economice socialiste de stat, asupra bunurilor din patrimoniul lor, sunt relevante deoarece, în absenţa unui astfel de studiu asupra dreptului respectiv nu poate fi interpretat şi aplicat în mod corect art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi, în consecinţă, nu se putea stabili cu ce titlu deţine reclamanta imobilul litigios.
Curtea a considerat, în mod corect, că dreptul reclamantei asupra bunurilor în discuţie este un drept de proprietate şi nu un simplu drept de administrare.
Aceasta deoarece, în regimul politic trecut, statul era unic proprietar asupra mijloacelor fie şi a mijloacelor circulante, drept pe care îl exercita în virtutea Constituţiei din anul 1965 (art. 6), în numele întregului popor, în timp ce fostele întreprinderi şi unităţi economice socialiste de stat exercitau doar un drept de administrare directă.
Din acest punct de vedere, susţinerea recurentei este parţial corectă, în sensul în care, unităţile socialiste de stat primeau de la stat bunuri în administrare directă, pe care le posedau, le foloseau şi de care, în anumite condiţii, puteau chiar dispune, potrivit scopului lor, atribute exercitate, însă, nu în putere şi interes propriu, ci în puterea şi interesul acestuia.
Aceste unităţi, ca persoane juridice, erau titularele unui drept real, dreptul de administrare directă, pe care se fundamenta întregul lor patrimoniu.
Unităţile socialiste de stat nu erau proprietare asupra bunurilor deţinute, dreptul lor, deşi opozabil faţă de toţi, nu putea fi opus statului, care avea oricând posibilitatea să dispună preluarea bunurilor de la o unitate socialistă şi redistribuirea lor către alta.
În concluzie, dreptul de proprietate, în înţelesul deplin al acestei noţiuni, nu aparţinea decât statului şi niciodată unităţilor socialiste de stat, care aveau doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.
Cu toate acestea, aspect reţinut legal de instanţa de apel, ca urmare a apariţiei Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, şi în baza acestui act normativ, proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe şi a mijloacelor circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea fostelor întreprinderi şi unităţi economice de stat.
În acest sens, art. 20 alin .2 din legea sus-menţionată prevede că „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".
„Alt titlu" cu care au fost dobândite bunurile, cu ocazia preluării, de către societăţile comerciale rezultate în urma reorganizării vechilor unităţi de stat, a activului acestora din urmă, nu se referă la dreptul de administrare directă.
Intr-o astfel de interpretare, ar însemna ca niciodată legea să nu-şi mai poată găsi aplicare, deoarece unităţile economice de stat, neavând niciodată un drept de proprietate, ci doar unul de administrare directă asupra bunurilor deţinute, nu ar fi putut transmite, odată cu activul preluat de societăţile comerciale nou înfiinţate, dreptul de proprietate.
În opinia recurentei, nefiind transmis dreptul de proprietate, ci doar dreptul de administrare directă, orice societate comercială nou înfiinţată, în speţă, şi reclamanta, are „un alt titlu" asupra bunului respectiv, care o plasează în situaţia de excepţie prevăzută în teza a II-a a textului de lege sus-menţionat.
Iar cum dreptul de proprietate nu putea fi preluat niciodată de la fosta unitate economică de stat, din moment ce aceasta nu 1-a avut în patrimoniu, toate societăţile comerciale înfiinţate ca urmare a reorganizării vechilor unităţi de stat nu pot fi proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor.
În atare situaţie, legea rămâne fără efect.
În realitate, chiar în baza legii (art. 20 alin. (2) pentru cazul societăţilor comerciale, art. 5 alin. (1) pentru regiile autonome), entităţile juridice nou înfiinţate (care nu ar fi putut prelua de la vechile unităţi decât, cel mult, dreptul de administrare directă) devin proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor.
Teza a II-a a textului de lege enunţat reglementează, în ceea ce priveşte societăţile comerciale nou înfiinţate, excepţia dobândirii în proprietate, de către acestea, a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi de stat şi care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre bunuri care, potrivit destinaţiei lor, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietăţii publice sau private a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale şi care au fost atribuite acestor societăţi, prin actul de înfiinţare, expres cu titlu de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora.
Pe de altă parte, dacă interpretarea art. 20 alin. (2) din Lege, ca, de altfel, şi a art. 5 alin. (1), pentru ipoteza regiilor autonome, ar fi cea susţinută de recurentă, în sensul că transferul bunurilor de la unitatea de stat desfiinţată Ia entitatea juridică nou înfiinţată ar trebui să vizeze expres dreptul de proprietate, pentru a se putea consideră că aceasta este natura dreptului actual, exercitat de societate, ar însemna că dispoziţia legală menţionată este inutilă.
Cu alte cuvinte, din moment ce societăţii comerciale i s-ar fi transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, cu ocazia reorganizării fostei unităţi economice de stat, ea ar fi dobândit dreptul de proprietate direct de la antecesoare, fără să mai fie necesară dispoziţia legală din art. 20 alin. (2).
Or, prevederea enunţată este explicabilă tocmai pentru că un asemenea drept nu putea fi transmis de entitatea desfiinţată deoarece aceasta nu-l avea în regimul proprietăţii socialiste de stat şi, mai departe, reprezintă mijlocul legal prin care putea opera şi a operat trecerea proprietăţii de stat asupra mijloacelor fixe şi circulante către regiile autonome şi societăţile comerciale, ca un prim demers către economia de piaţă.
Prin urmare, în mod corect, curtea de apel a considerat că reclamanta justifică dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, convertit ca atare, în baza Legii nr. 15/1990, din dreptul real de administrare directă a fostei unităţi economice de stat care a deţinut aceste bunuri, anterior înfiinţării SC F. SA, şi care le-a transmis acesteia din urmă, în condiţiile anterior arătate.
Nu se poate, astfel, pune problema că instanţa de apel, prin raţionamentul la care a recurs în ceea ce priveşte natura dreptului reclamantei asupra bunului în litigiu, ar fi încălcat legea, ci, dimpotrivă, că a aplicat-o, în mod corect, la situaţia din speţă.
De altfel, şi Curtea Constituţională, învestită în mai multe rânduri cu exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, a stabilit, în soluţionarea acestei excepţii, pe care a respins-o, că acest text nu contravine, aşa cum s-a susţinut, art. 41 şi art. 135 din Constituţia României.
Scopul Legii nr. 15/1990 a fost de a institui cadrul juridic al reorganizării unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Prevederile sale nu contravin art. 41 din Constituţia României, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a art. 20 alin. (2) este neîntemeiată.
În acest sens s-au pronunţat deciziile Curţii Constituţionale nr. 37 din 3 aprilie 1996, nr. 9 din 22 ianuarie 1997.
În concluzie, această critică nu poate fi primită din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru cele deja arătate, nu poate fi primită nici ultima critică formulată de recurentă (pct. 5 recurs), prin care susţine că nu i s-a negat, prin hotărârea irevocabilă la care face trimitere instanţa de apel, dreptul de a finaliza actul de transfer al dreptului de proprietate.
Reţinând, în raport de obiectul prezentului litigiu - acţiune în revendicare - faptul că părţile au prevăzut în contract de leasing imobiliar dreptul locatorului de a reactualiza redevenţa lunară în funcţie de rata inflaţiei, drept pe care reclamanta l-a pus în practică emiţând facturi în acest sens, iar pârâta nu şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile contractuale astfel încât să fie îndreptăţită la cumpărarea bunului, prin raportare la hotărârea irevocabilă din litigiul anterior (care a statuat în acest sens) instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, sub aspectul prezumţiei legale reglementate de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. şi a concluzionat că în lipsa operării transferului dreptului de proprietate de la locator la utilizator recurenta nu a putut proba titlul său de proprietate asupra bunului revendicat.
S-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că dreptul de opţiune al utilizatorului nu poate produce efecte decât în cadrul contractual, cu respectarea tuturor obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contract şi faptul că recurenta avea debite rezultate din neexecutarea prevederilor contractuale, ceea ce a determinat instanţa sa constate că pârâta nu este îndreptăţită să obţină transferul dreptului de proprietate în favoarea sa asupra spaţiului comercial, nefiind îndeplinite condiţiile pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, soluţia procesuală a instanţei de apel în prezentul litigiu este la adăpost de critică.
În concluzie, reţinând că reclamanta este proprietara spaţiului în litigiu şi că pârâta nu justifică un titlu asupra acestuia, în mod legal curtea de apel a admis capătul de cerere în revendicare.
Faţă de considerentele prezentate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei SC I.C.P.I.E. SRL, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul SC I.C.I.E. SRL împotriva deciziei nr. 64 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7225/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7223/2012. Civil → |
|---|
