ICCJ. Decizia nr. 7220/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7220/2012
Dosar nr. 20756/3/2010
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele: Prin sentinţa civilă nr. 801 din 28 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii H.V. şi H.I. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a obligat-o pe pârâtă să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată prin care să acorde măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 500 mp, situat în Bucureşti, Intrarea P., sector 4.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele: Terenul în suprafaţă de 500 mp, situat în str. P., sector 4, a aparţinut soţilor I. şi H.V., fiind dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare la data de 12 februarie 1958 şi preluat de către stat prin Decretul de expropriere nr. 379 din 04 decembrie 1985, poziţia 277, de la foştii proprietari H.V. şi H.I.
Din adresa nr. A1. din 02 martie 2009 emisă de SC A.B. SA rezultă că la data exproprierii s-au acordat despăgubiri în valoare de 40.555 RON, la 25 decembrie 1986, pentru construcţia demolată, iar terenul a trecut fără nici un fel de despăgubire în proprietatea statului.
În cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, iar reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.
Reclamanţii au declanşat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 şi, în lipsa răspunsului la care erau îndreptăţiţi, s-au adresat instanţei de judecată după aproape 10 ani de la depunerea notificării.
Pârâta avea obligaţia ca, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să facă persoanelor îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Întrucât din situaţia juridică depusă la dosar rezultă că în prezent terenul este liber, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea lui în natură, astfel că faţă de refuzul pârâtei de soluţionare a notificării se impune obligarea acesteia la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate de restituire în natură a terenului în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 29A din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
- a admis în parte acţiunea;
- a dispus restituirea în natură a suprafeţei totale de 174,14 mp (respectiv suprafeţele de 78,33 mp şi 95,81 mp teren liber), identificată prin raportul de expertiză supliment întocmit de experta M.C.L.;
- a obligat-o pe pârâtă să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafaţa de teren de 72,92 mp, reprezentând parcare betonată şi trotuar, identificată prin acelaşi raport de expertiză.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:
Din înscrisurile depuse la dosarul instanţei de fond, ataşate, şi anume din notificarea formulată de reclamanţi, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1958, din adresa Direcţiei Generale de Impozite şi Taxe Locale, reiese că numiţii H.I. şi H.V. au deţinut cu titlu de proprietari o suprafaţă de 241,50 mp, situată în str. P. nr. 20, sector 4.
Este adevărat că din adresa ataşată la dosarul instanţei de fond, reiese că imobilul expropriat de la foştii proprietari H.I. şi V. deţinea o suprafaţă de 500 mp.
Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În speţa supusă judecăţii s-a făcut o dovadă contrară celor ce reies din decretul de expropriere, în sensul că dintr-un act autentic de proprietate reiese că petenţii au cumpărat în calitate de proprietari o suprafaţă de 241,50 mp.
În conformitate cu raportul de expertiză efectuat în faza apelului, reiese că suprafaţa liberă din cadrul terenului în litigiu este de 174,14 mp, respectiv suprafeţele de 78,33 mp şi 95,81 mp, teren pentru care urmează să se dispună restituirea în natură, potrivit identificării făcute prin raportul suplimentar de expertiză întocmit de către expertul tehnic judiciar topograf ing. M.C.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele preluate abuziv se restituie de regulă în natură, şi cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Pentru terenul care nu este liber, potrivit aceloraşi rapoarte de expertiză, şi anume pentru terenul în suprafaţă de 72,92 mp care reprezintă parcare betonată şi trotuar, pârâta va fi obligată să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005
În concluzie, apelul pârâtului se impune a fi admis, iar sentinţa de fond schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii, în limita suprafeţei de teren pentru care reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietate, urmând a se restitui în natură suprafaţa liberă de 174,14 mp, iar pentru cea de 72,92 mp, ocupată de parcare betonată şi trotuar, pârâta va fi obligată să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au formulat următoarele critici:
1. În mod greşit, instanţa de apel nu a recunoscut reclamanţilor dreptul la restituire pentru tot terenul în litigiu, şi anume pentru 500 mp.
Din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 500 mp, aşa cum legal a dispus instanţa de fond.
Astfel, în adresa SC A.B. SA din data de 02 martie 2009 se arată că: imobilul din Intrarea P., sector 4 a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 379 din 04 decembrie 1985; imobilul avea un teren în suprafaţă de 500 mp, din care construit 67,71 mp, fiind acordate despăgubiri pentru clădire; nu s-au acordat despăgubiri pentru teren.
La fel, prin adresa P.M.B. Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală se arată că imobilul situat în Intrarea P., sector 4 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 379 din 04 decembrie 1985, cu suprafaţă expropriată de 500 mp teren şi construcţii, iar în anexa 1 a decretului, la poziţia 277, sunt înscrişi H.V. şi H.I., rezultând deci că de la aceştia s-a luat terenul în suprafaţă de 500 mp.
La dosarul de apel, se află o altă adresă a P.M.B. cu aceleaşi precizări, din data de 15 noiembrie 2011, în care se arată că s-au expropriat 500 mp teren, iar din această suprafaţă 412,16 mp este teren liber.
Chiar dacă prin adresa primită de la Direcţia Generală de Impozite Locale Sector 4 se arată că la dosarul de clădiri nu se regăseşte chitanţa sub semnătură privată care atestă vânzarea-cumpărarea unei porţiuni din terenul în discuţie, acest lucru nu este imputabil reclamanţilor, care au depus această chitanţă în original, ce face dovada că au avut în proprietate acest teren cumpărat în anul 1960, pentru care au plătit impozite până în anul 1985, când a fost expropriat de stat; chiar în decretul de expropriere se arată că de la reclamanţi a fost expropriată suprafaţa de teren de 500 mp, nu de la alţi proprietari.
Art. 24 din Legea nr. 10/2001 arată că, în absenta unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Or, din toate probele rezultă că reclamanţii au fost deposedaţi de cei 500 mp în litigiu, nu alte persoane, iar altcineva nu deţine acest teren.
2. În mod nelegal, instanţa de apel consideră că, din suprafaţa pe care admite că reclamanţii au fost proprietari, este posibilă restituirea în natură doar a 174,14 mp, pentru restul de 72,92 mp dispunând obligarea pârâtei să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În cauză, trebuie să se dispună restituirea în natură a întregii suprafeţe de 500 mp de teren, având în vedere următoarele aspecte:
- la data notificării, terenul în discuţie era liber de orice construcţie;
- la dosar există o notă emisă de P.M.B. nr. N1. din 22 octombrie 2009, prin care se arată că terenul în discuţie este liber de construcţii şi este doar parţial afectat de trotuar;
P.M.B. Serviciul cadastru arată printr-o adresă că terenul nu este afectat de amenajări de utilitate publică şi nici de reţele edilitare subterane sau supraterane;
- P.M.B. Direcţia urbanism arată că din evidente rezultă că Direcţia Urbanism nu a emis autorizaţie de construire pentru amplasamentul menţionat.
Faptul că fără autorizaţie, ilegal, s-au amenajat nişte locuri de parcare pe teren nu împiedică restituirea lui în natură.
La dosarul din apel se găseşte şi o adresă a Primăriei sectorului 4. Serviciul avize urbanism, prin care se arată că pe spaţiul betonat situat în Intrarea P. au fost amenajate locuri de parcare plătite de locatarii din Blocul XX., dar având în vedere situaţia juridică a terenului, încasarea plaţii acestor locuri de parcare a fost sistată începând cu data de 01 ianuarie 2012, până la data reglementării juridice a terenului în cauză.
Pentru aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi, pe fond, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei primei instanţe, prin care pârâta a fost obligată la restituirea în natură a terenului solicitat, în suprafaţă de 500 mp.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenţii susţin că sunt îndreptăţiţi la restituire pentru întreaga suprafaţă de teren solicitată, de 500 mp, pentru care ar opera în favoarea lor prezumţia de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, susţin că au deţinut în proprietate şi diferenţa de teren pentru care nu au act autentic, titlul pentru aceasta constituindu-l o chitanţă sub semnătură privată încheiată în anul 1960.
Aceste critici, care aduc în discuţie aplicarea regulilor de probaţiune în materia Legii nr. 10/2001, nu sunt fondate.
Este adevărat că prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 se instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. în speţă, însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, există o probă contrară în sensul textului menţionat, şi anume actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 12 februarie 1958, care atestă transmiterea în patrimoniul cumpărătorilor H.V. şi H.I. a dreptului de proprietate numai asupra unei suprafeţe de 241,50 mp teren. Acest act răstoarnă prezumţia privind existenţa în patrimoniul expropriaţilor a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 500 mp, rezultată din faptul că, în actul de expropriere, figurează înscrişi cu 500 mp teren.
În ce priveşte actul invocat de recurenţi pentru diferenţa până la 500 mp, respectiv chitanţa sub semnătură privată încheiată în anul 1960, acesta nu are valoarea unui act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu este translativ de proprietate.
La data încheierii actului în discuţie era în vigoare Decretul nr. 144/1958, care impunea ad validitatem forma autentică pentru actele de înstrăinare de terenuri.
Astfel, potrivit art. II alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, înstrăinarea terenurilor proprietate particulară cu sau fără construcţii de pe teritoriul oraşelor se putea face numai în formă autentică, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, înstrăinările făcute fără respectarea cerinţelor acestui decret erau nule de drept.
Ca atare, forma autentică era prevăzută ca o condiţie de validitate a actului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Decretului nr. 144/1958, condiţie neîndeplinită de convenţia invocată de recurenţi, materializată printr-un înscris sub semnătură privată.
Această convenţie este nulă ca act de înstrăinare, conform art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 144/1958, având doar valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a transmis dreptul de proprietate, ci a dat naştere doar unei obligaţiei de a face, aceea a încheierii în viitor a actului în forma cerută de lege.
Concluzionând, urmează a se reţine că în patrimoniul autorului recurenţilor, H.V., şi al recurentei H.I. nu a existat la data preluării dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe cu care figurează menţionaţi în decretul de expropriere - 500 mp, ci doar asupra suprafeţei de 241,50 mp, pentru care s-a prezentat act translativ de proprietate (actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1958).
Faţă de această situaţie, raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptăţite la restituire persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, în mod legal instanţa de apel a reţinut că recurenţii sunt îndreptăţiţi la restituire numai pentru suprafaţa de teren de 241,50 mp.
2. Nici criticile vizând greşita nerestituire în natură a întregului teren solicitat nu sunt fondate.
Instanţa de apel a apreciat că din totalul suprafeţei de 241,50 mp pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituire, pot face obiectul restituirii în natură numai 174,14 mp, în timp ce pentru diferenţa de 72,92 mp se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru ca imobilele-terenuri preluate abuziv să facă obiect al restituirii în natură, este necesar ca acestea să fie libere.
În sensul Legii nr. 10/2001, sunt considerate libere terenurile care nu sunt ocupate de construcţii noi, autorizate, precum şi cele care nu sunt afectate servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale - art. 11 alin. (3).
În speţă, însă, conform situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate de către instanţa de apel, situaţie ce nu poate fi schimbată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., suprafaţa de 72,92 mp este afectată de parcare betonată şi trotuar.
Or, în raport de această afectaţiune concretă, terenul de 72,92 mp nu poate fi considerat liber.
Astfel, trotuarul reprezintă o amenajare de utilitate publică, expres menţionată cu această destinaţie la art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Aceleaşi norme metodologice explicitează sintagma „amenajări de utilitate publică" din lege ca având în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii.
Or, această condiţie este îndeplinită în speţă în ce priveşte terenul ocupat de parcarea betonată, care a fost amenajată pentru locatarii din blocul XX., conform adresei Primăriei sectorului 4 la care chiar recurenţii fac trimitere. Prin urmare, fiind o utilitate ce asigură funcţionalitatea unui bloc de locuit, este neîndoielnic că deserveşte nevoile comunităţii, fapt ce îi conferă caracterul unei amenajări de utilitate publică, cu consecinţa că terenul pe care îl afectează nu poate fi restituit în natură, ci doar prin echivalent.
Faptul că parcarea aferentă blocului nu ar fi autorizată nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care ea este amplasată, cum greşit susţin recurenţii, deoarece condiţia autorizării este cerută de art. II alin. (3) din Legea nr. 10/2001 numai pentru construcţiile noi, edificate după preluare, nu şi pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care le afectează.
În concluzie, reţinând că terenul de 72,92 mp nu este liber, cu consecinţa acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Faţă de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.V. şi H.I. împotriva deciziei nr. 29A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 20112.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7223/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7197/2012. Civil → |
|---|
