ICCJ. Decizia nr. 7225/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7225/2012
Dosar nr. 6343/30/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 29 octombrie 2009, sub nr. 6343/30/2009, reclamanta N.T. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara prin Primar, solicitând:
- să se constate că imobilul situat în Timişoara, strada P.A., jud. Timiş, identificat în CF nr. C1. Timişoara, nr. T1., compus din casă şi curte, cu teren în suprafaţă de 771 mp a fost trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a I.C.R.A.L. Timişoara, la data de 24 aprilie 1978, prin decizia nr. 573 din 17 martie 1978 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, înscrisă/intabulată în CF sub nr. C2. din 24 aprilie 1978;
- să se dispună obligarea pârâţilor, în calitate de actuali proprietari tabulari, la restituirea/retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă totală de 1489 mp şi totodată la plata de despăgubiri prin echivalent (băneşti) în sumă de 50.000 euro - echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea construcţiei înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995;
- să se dispună, ca o consecinţă a admiterii primului capăt de cerere, reintabularea dreptului său de proprietate asupra terenului intabulat în CF C1. Timişoara, nr. T1.
În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că autoarea sa a fost deposedată abuziv de dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, prin decizia nr. 573 din 17 martie 1978 emisă de Consiliul Popular al judeţului Timiş - Comitetul Executiv în temeiul Decretului nr. 223/1974, ocazie cu care a fost radiat din CF a imobilului dreptul de proprietate al autoarei mele şi înscris în favoarea pârâţilor.
De asemenea, reclamanta a arătat că, în calitate de moştenitoare a autoarei sale O.I., a formulat notificare pentru imobilul litigios în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nesoluţionată până în prezent de Primăria Timişoara.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. l la aceasta, precum şi Decizia civilă nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, O.U.G. nr. 81/2007.
Prin precizările şi completările ulterioare de acţiune, reclamanta a solicitat restituirea în natură a terenului liber, neafectat de construcţii şi utilităţi, precum şi acordarea de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea construcţiei înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi a terenului, în cazul în care acesta este afectat de construcţii şi utilităţi; ca temei de drept al acestor pretenţii, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţia României, Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 1 la aceasta, art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 5255/PI din 09 noiembrie 2011, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi în consecinţă, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu poate formula acţiunea în condiţiile dreptului comun, întrucât legiuitorul i-a pus la dispoziţie o procedură derogatorie specială în acelaşi scop, fiind obligată să obţină recunoaşterea drepturilor pretinse pe calea legii speciale, şi anume Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 50 din 01 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Având în vedere Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, se constată că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.
Din cererea de chemare în judecată, cu precizările ulterioare ale acesteia, notele scrise depuse, precizările verbale ale reprezentantului reclamantei, rezultă că reclamanta nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 1 la aceasta, precum şi Decizia civilă nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, O.U.G. nr. 81/2007.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acesta fiind actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căreia i-a aparţinut dreptul de proprietate, Statul Român care a preluat imobilul şi chiriaşii imobilului care ulterior l-au achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalităţii actelor de preluare, se realiza în cadrul acţiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispoziţiilor art. 480-481 C. civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
După cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată în recurs în interesul legii, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi ale art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
În concluzie, acţiunea în revendicarea imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ţinute să urmeze procedura prevăzută de acest act normative, soluţie ce se impune ca urmare a respectării obligativităţii Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
În ceea ce priveşte acţiunea directă, îndreptată împotriva Statului Român, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, se constată că, potrivit art. 13 din Convenţie „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Aşa cum C.E.D.O. a arătat în cauza Rotam împotriva României, art. 13 din Convenţia europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. El are ca o consecinţă directă existenţa unui „recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudenţa C.E.D.O., se numeşte a fi „recursul efectiv”, în sensul art. 13 din Convenţie (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc).
Cu privire la natura acestui „recurs intern”, atât jurisprudenţa C.E.D.O, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
Or, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
În sfârşit, cât priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Aceeaşi este soluţia şi în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 563 - 566.
Astfel, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia admisibilităţii acţiunii sunt excepţii de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune.
Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluţionate excepţiile de acelaşi tip, limitându-se a dispune doar în art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În cazul excepţiilor de acelaşi tip, atât practica judiciară, cât şi doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanţa trebuie să deducă ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale din caracterul şi efectele produse de excepţiile invocate.
Or, faţă de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. l alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fată, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., să se dispună admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanţa de apel (cât şi cea de fond) a soluţionat cauza fără a cerceta fondul cauzei, iar, în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate şi, rejudecând fondul, să se constate că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil şi să se dispună obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea construcţiei înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi a terenului sau, în subsidiar, pentru cazul în care despăgubirile solicitate prin echivalent se impun a fi acordate prin compensare, obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri în compensare prin retrocedarea unui teren liber de sarcini aflat în proprietatea Primăriei municipiului Timişoara, care să prezinte caracteristici apropiate (locaţie/zonă, valoare) terenului preluat abuziv.
Fără a dezvolta separat motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de lege imperative incidente în cauză.
Astfel, instanţa de apel nu a luat în considerare la pronunţarea hotărârii recurate practica judiciară depusă la dosar, materializată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare, încălcând principiul de drept privind asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii.
De asemenea, instanţa de apel nu a luat în considerare nici hotărârea pilot pronunţată, la data de 12 octombrie 2011, de C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărâre ce are caracter obligatoriu de aplicare şi îndrumare, cât şi practica judiciară actuală a instanţelor de judecată, respectiv decizia nr. 895/A din 19 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 251/59/2011.
Privitor la fondul dreptului litigios, recurenta a învederat că autoarea sa a fost deposedată abuziv de dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara, str. P.A. nr. 24, jud. Timiş, identificat în CF nr. C1. Timişoara, nr. T1., prin decizia nr. 573 din 17 martie 1978 emisă de Consiliul Popular al judeţului Timiş -Comitetul Executiv în temeiul Decretului nr. 223/1974, înscrisă/intabulată în CF a imobilului sub nr. C2.124 aprilie 1978, ocazie cu care a fost radiat din CF a imobilului dreptul de proprietate al autoarei, înscriindu-se cel al intimaţilor.
Recurenta a mai învederat că, în calitate de moştenitoare a autoarei sale O.I., în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a depus la Primăria Timişoara notificarea nr. N1./2001, prin care a solicitat revendicarea imobilului litigios, notificare nesoluţionată nici până în prezent, în pofida cererilor sale repetate. în acest context a fost sesizată instanţa de judecată cu soluţionarea cererii în revendicare imobiliară, în temeiul dispoziţiilor de drept comun: art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. l la aceasta, precum şi decizia civilă nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, secţia civilă, O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 defineşte noţiunea de „titlu valabil", pe care o condiţionează de intrarea imobilelor în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Astfel, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş a emis, la data de 17 februarie 1977, decizia nr. 214 în conformitate cu prevederile Decretului nr. 223/1974 şi art. 13 din Legea nr. 59/1974, potrivit cu care: „terenurile de orice fel aparţinând persoanelor care, având domiciliul în Republica Socialistă România părăsesc definitiv ţara, trec fără plată în proprietatea statului."
Decretul nr. 223/1974 constituie în sine un act normativ nelegal care, pe cale de consecinţă, nu poate constitui un titlu valabil pentru preluarea de către Statul Roman a imobilului în speţă, aspect consacrat de practica judiciară unitară în materie a instanţelor naţionale, dar şi de hotărârile pronunţate de C.E.D.O.
Astfel, Decretul nr. 223/1974 încalcă prevederile art. 36 din Constituţia R.S.R. din 1965, potrivit cărora „dreptul de proprietate personală este ocrotită de lege", contravenind, de asemenea, şi dispoziţiilor constituţionale care consacrau numai exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Mai mult, art. 2 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 223/1974 încalcă atât dreptul la libera circulaţie prevăzut de art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ambele ratificate de România înainte de anul 1974, precum şi dreptul fiecăruia de a dispune în mod liber de proprietatea sa, drept consacrat de art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Chiar Statul Român a recunoscut faptul că Decretul nr. 223/1974 este o normă juridică abuzivă, în preambulul Decretului-lege nr. 9/1989, prin care a fost abrogat, cât şi prin Legea nr. 10/2001, care a calificat ca abuziv acelaşi act normativ.
Acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, ce există atâta vreme cât există bunul la care se referă şi care nu se stinge prin neuz. Pe cale de consecinţă, acţiunea în revendicare, mijlocul principal de apărare a acestui drept real, este o acţiune imprescriptibilă extinctiv.
În practica judiciară s-a ridicat întrebarea dacă este sau nu admisibilă promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001, raportat la prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, potrivit cărora „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu ar putea fi interpretate în sensul că ar suprima dreptul la acţiune în revendicare imobiliară al adevăraţilor proprietari cărora Statul Roman le-a preluat fără titlu valabil imobile şi proprietari care nu au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
O astfel de interpretare ar fi în primul rând neconstituţională, contravenind prevederilor art. 16 din Constituţia României, instituind o discriminare între adevăraţii proprietari deposedaţi în mod abuziv de proprietatea lor, în funcţie de autorul deposedării. Astfel, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva Statului Român ar fi considerată ca inadmisibilă, în timp ce acţiunea în revendicare îndreptată împotriva unei alte persoane juridice sau chiar fizice ar fi perfect admisibilă.
În al doilea rând, interpretarea prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că ar împiedica pentru viitor revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil de către Statul Român, ar contraveni unei alte prevederi a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin. (2), conform căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Odată ce puterea legislativă a Statului Român a recunoscut că, în situaţia imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate născut anterior preluării abuzive de către stat continuă să existe şi în prezent, o recunoaştere explicită şi retroactivă a calităţii de proprietar actual, chiar dacă neposesor, asupra imobilului, Statul Român nu îl mai poate împiedica pe proprietar să aleagă momentul în care acesta decide să îşi exercite dreptul de a-şi revendica proprietatea.
Sensul prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, este clar şi rezultă din chiar redactarea sa textuală: persoanele fizice proprietare la data preluării abuzive de către stat a imobilelor, care nu au trimis notificare în termenul instituit de Legea nr. 10/2001, nu mai pot uza de prevederile acestui act normativ pentru ca în temeiul acestei norme speciale să obţină măsuri reparatorii.
Neuzul de prevederile Legii nr. 10/2001 nu poate crea o interdicţie a revendicării imobilelor de către adevăraţii proprietari, în temeiul C. proc. civ.
În acest sens, Curtea de Apel Timişoara a pronunţat, în Dosarul nr. 2282/C/2003, decizia civilă nr. 887 din 05 mai 2003, prin care a hotărât că acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun este admisibilă chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În considerarea temeinică şi legală a speţei deduse judecăţii, s-a învederat faptul că, în prezent, imobilul - teren este încă în proprietatea tabulară a intimaţilor, respectiv în administrarea operativă a acestora (a Consiliului Local), astfel cum s-a probat prin extrasul CF al imobilului depus la dosar, fiind închiriat chiriaşilor printr-un contract de închiriere încheiat după apariţia atât a Legii nr. 112/1995, cât şi a Legii nr. 10/2001, iar imobilul - casă a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 numiţilor C.N. şi C.E., astfel cum se atestă prin înscrierea/intabularea în CF a imobilului sub nr. C13. din 09 aprilie 1998 (poziţia 12,13), motiv pentru care s-a solicitat a se da eficienţă dispoziţiilor de lege imperative incidente în cauză, menite a statua/consfinţi dreptul reclamantei la reparaţie materială prin restituirea/retrocedarea în natură a terenului intabulat/identificat în CF nr. C1. Timişoara, nr. T1., poziţia nr. 11.11, în cazul în care acesta este liber şi neafectat de construcţii sau utilităţi, respectiv la plata de despăgubiri prin echivalent (băneşti) în sumă de 40.000 euro - echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în cazul în care acesta este afectat de construcţii şi utilităţi, şi totodată, la plata de despăgubiri prin echivalent (băneşti) în sumă de 50.000 euro - echivalent în RON la data plaţii, reprezentând contravaloarea construcţiei identificată în CF nr. C1. Timişoara, nr. T1.
Astfel, s-a solicitat să se considere juridic ca fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţia României, Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 1 la aceasta, precum şi Decizia civilă nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, s-a solicitat să se considere juridic atât dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 33/2008 şi ale Deciziei nr. XX/2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cât şi decizia nr. 56 din 14 ianuarie 2009 emisă de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea Legii nr. 10/2001, care au caracter obligatoriu de îndrumare şi aplicare şi raportat la care, în speţa de faţă, cererea dedusă judecăţii este pe deplin temeinică şi legală.
Totodată, s-a solicitat să se aibă în vedere doctrina şi practica judiciară în materie, pronunţată de instanţele de judecată în speţe similare:
- sentinţa civilă nr. 13944 din 06 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 10373/325/2008, decizia civilă nr. 341/A/02 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 10373/325/2008 şi decizia civilă nr. 911 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 10373/325/2008;
- sentinţa civilă nr. 13340 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 12162/325/2008 şi copia minutei deciziei civile nr. 380 din 14 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 12162/325/2008.
- sentinţa civilă nr. 1113 din 22 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 12161/325/2008;
- sentinţa civilă nr. 3225 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în Dosarul nr. 2445/290/2008;
- decizia civilă nr. 148/A/25 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4172/325/2007;
- decizia civilă nr. 661 din 26 iunie 208 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4172/325/2007;
Hotărârea din 13 ianuarie 2009 pronunţată de C.E.D.O. în Cauza Faimblat împotriva României (cererea nr. 23.066/02);
Hotărârea pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2011 de C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (Cererile nr. 30767/2005 şi 33800/2006).
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, sens în care a reiterat apărările din faza apelului, întemeiate pe Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Mai întâi, este de observat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.” Astfel, recurenta nu a arătat care este actul juridic, în sens de convenţie sau act unilateral, care a fost interpretat în mod greşit de instanţa de apel şi în ce au constat greşelile instanţei.
În ce priveşte susţinerile recurentei în care se prezintă fondul dosarului, acestea nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare ori modificare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs şi, ca atare, nu pot fi analizate.
Astfel, în expunerea de motive a cererii de recurs, de la paragraful care începe cu sintagma „Privitor la fondul dreptului litigios" şi până la finele cererii (ce corespunde dosar Înalta Curte), recurenta a reluat şi redat, în integralitatea lor, motivele cererii de chemare în judecată.
Reluarea motivelor cererii de chemare în judecată nu se circumscrie, însă, exigenţelor unui motiv de recurs dezvoltat în condiţiile art. 304 C. proc. civ. cu referire la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Aceasta deoarece, faţă de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze decizia instanţei de apel, respectiv soluţia şi argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.
Or, singurele critici din cererea de recurs care vizează decizia instanţei de apel, obiect al recursului, sunt cele prin care se impută acestei instanţe că nu a luat în considerare la pronunţarea soluţiei practica judiciară depusă la dosar şi hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu împotriva României.
Aceste critici, susceptibile de încadrare în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt însă fondate.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, în fundamentarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere şi hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
În acest sens, din considerentele deciziei recurate rezultă că, pentru a confirma sentinţa primei instanţe, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare/în despăgubiri privind un imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată de reclamantă în anul 2009, îndreptată împotriva statului şi întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, curtea de apel s-a raportat la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, care vizează admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi, prin care s-a statuat asupra inadmisibilităţii acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, dar şi la hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României.
Faţă de conţinutul concret al criticii formulate de reclamantă, şi anume că instanţa de apel nu a luat în considerare la pronunţarea soluţiei hotărârea pilot din cauza Atanasiu, instanţa de control judiciar se va limita să constate că acest motiv de nelegalitate nu se confirmă, conform celor anterior arătate. În condiţiile în care cererea de recurs nu cuprinde nicio critică în legătură cu modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a hotărârii pilot, pe acest aspect nu poate fi exercitat controlul judiciar, limitat la criticile concrete formulate de parte.
În ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a ţine seama de practica judiciară în materie, susţinerea este pur generică, recurenta rezumându-se să afirme că au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în cauze similare, tară să arate în mod concret care este relevanta lor fată de situaţia dedusă judecăţii şi similitudinea cu cazul în speţă, pentru a putea fi avute în vedere în soluţionarea cauzei.
Relativ la cererea subsidiară din preambulul motivelor de recurs, aceea de acordare de teren în compensare în cazul în care nu este posibilă acordarea de despăgubiri băneşti, urmează a se constata că această cerere a fost formulată direct în apel (memoriul de apel, corespunzătoare dosarului de apel) şi, ca atare, este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzic cererile noi în calea de atac.
Astfel, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată şi completată la data de 20 mai 2011, nu are şi un capăt de cerere privind acordarea de teren în compensare, reclamanta solicitând doar despăgubiri băneşti pentru construcţia şi terenul ce nu pot fi restituite în natură, în temeiul dreptului comun. Conform menţiunilor exprese din cuprinsul precizării şi completării de acţiune, dar şi al notelor de şedinţă depuse la termenul de dezbateri din 02 noiembrie 2011, reclamanta a invocat ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţie, ale Convenţiei europene a drepturilor omului şi Protocolului nr. l la aceasta, art. 6 din Legea nr. 213/1998, fixând astfel cadrul judecăţii la dreptul comun. Or, raportat la acest cadru procesual, ce nu poate fi schimbat în calea de atac a apelului, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel nu a analizat cererea formulată direct în apel privind acordarea de teren în compensare, ca modalitate de reparaţie în echivalent prevăzută de legea specială, aceasta fiind inadmisibilă.
Având în vedere considerentele prezentate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.T. împotriva deciziei nr. 50 din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 nbiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7226/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7224/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
