ICCJ. Decizia nr. 7260/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7260/2012
Dosar nr. 7869/3/2011
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă sub nr. 7869/3/2011, reclamanţii S.F. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, B-dul A.O., fost B-dul M., apartamentul nr. X1., sector 4 şi constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra acestui apartament.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 450 şi 481 C. civ. şi ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că apartamentul ce le-a aparţinut, dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 2861/69 din 1 aprilie 1968 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală, a fost trecut în proprietatea statului, după plecarea lor definitivă din ţară, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a deciziei nr. 614/1980, fără plata de despăgubiri.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat prin întâmpinare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar, din oficiu, tribunalul a invocat excepţia lipsei de interes cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.
Examinând cu prioritate aceste excepţii, conform art. 137 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1660 din 10 octombrie 2011, a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere şi ca lipsit de interes cel de-al doilea capăt de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 10 martie 2009, reclamanţii S.F. şi S.M. au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti la data de 11 martie 2009, prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentului ce le-a aparţinut, ocupat de chiriaşi în baza contractului de închiriere nr. 1342 din 5 aprilie 2000 .
S-a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, în condiţiile art. 1 şi 2 din această lege, reclamanţii putând să formuleze notificare potrivit dispoziţiilor prevăzute de această lege specială de reparaţie.
Cum, însă, reclamanţii au formulat notificarea cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, s-a considerat că aceştia nu se pot adresa direct instanţei de judecată cu o acţiune în revendicare a imobilului şi constatarea nevalabilităţii titlului statului, normele speciale aplicându-se cu prioritate faţă de normele generale, astfel cum s-a statuat prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că reclamanţii nu sunt persoane exceptate de la procedura administrativă specială instituită de Legea nr. 10/2001, faptul că locuiesc în S.U.A. neconstituind un impediment care să îi determine să nu poată utiliza această procedură în termenele legale.
S-a considerat, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., că simpla solicitare a reclamanţilor de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă pentru a putea fi invocate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, s-a constatat că este inadmisibilă acţiunea în revendicare de drept comun.
Totodată, s-a apreciat că este lipsit de interes cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât, prin constatarea nevalabilităţii titlului statului, reclamanţii nu obţin niciun folos practic.
împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii S.F. şi S.M., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât nu s-a avut în vedere că acţiunea în revendicare de drept comun reprezintă singurul mod de acces la justiţie, prin repararea prejudiciului produs la data de 6 mai 1980, când au fost deposedaţi de imobil în mod abuziv, ca efect al Decretului nr. 223/1974.
Reclamanţii au invocat faptul că prima instanţă trebuia să verifice pe fond dacă pârâţii au un bun în sensul Convenţiei, sau o speranţă legitimă, întrucât respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, ce consacră accesul la justiţie ca drept fundamental, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, s-a susţinut că, în mod eronat, a fost respins şi capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ce trebuia cercetat pe fond, ca fiind esenţial pentru administrarea acţiunii în realizare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, prin decizia civilă nr. 88 A din 28 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, reţinând, în esenţă, că adoptarea unei legi speciale de reparaţie determină inaplicabilitatea dreptului comun în materia revendicării, dându-se eficienţă principiului conform căruia normele speciale se aplică cu prioritate faţă de normele generale.
S-a avut în vedere că reclamanţii nu au un bun în sensul Convenţiei, deoarece nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se consacre dreptul de proprietate asupra imobilului şi nici o decizie administrativă în acelaşi sens.
S-a considerat că legislaţia internă respectă exigenţele Convenţiei, astfel că s-a apreciat corect de prima instanţă că nu existau motive pentru care să se înlăture aplicarea Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, s-a reţinut că, în măsura în care acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului în litigiu este lipsită de interes.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii S.F. şi S.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că în mod eronat a fost considerată acţiunea în revendicare a apartamentului neînstrăinat de stat, ca inadmisibilă, instanţele având obligaţia de a verifica pe fond dacă Municipiul Bucureşti şi Statul Român au un bun în sensul Convenţiei şi dacă această acţiune putea fi admisă fără despăgubirea pârâtului cu valoarea de circulaţie a imobilului.
S-a susţinut că, în mod nelegal, la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, ce consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental.
Cealaltă critică formulată prin motivele de recurs a vizat greşita necercetare pe fond a cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, opus de pârâţi în cadrul acţiunii în realizare.
Examinând criticile invocate de reclamanţii - recurenţi, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă, instituie norme de drept material, termene şi sancţiuni pentru nerespectarea acestora, constituind, în limitele prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Reclamanţii au formulat notificare prin care au solicitat restituirea apartamentului în litigiu, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.
Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul de acces la un tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise la finalul procedurii administrative, legea prevede calea contestaţiei la instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Pentru a se putea reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietare. Prin urmare, nu este vorba de un drept nou, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că prin lege nu se face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului.
Solicitarea reclamanţilor de a li se restitui un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă pentru a putea fi invocate prev. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte compatibilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile Constituţiei, Curtea va constata că aceasta din urmă nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică în sensul reparării prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, Statul Român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principiu, pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane, la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecinţă, legislaţia internă respectă exigenţele convenţiei, astfel că instanţele de fond şi apel au considerat corect că nu existau motive pentru a se înlătura aplicarea Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că imobilul revendicat nu a fost vândut chiriaşilor nu poate conduce prin ea însăşi la constatarea admisibilităţii acţiunii în revendicare, cu consecinţa comparării titlurilor pârâţilor, câtă vreme dreptul la restituirea imobilului preluat de stat trebuia stabilit în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau într-o acţiune de drept comun, formulată înainte de intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie.
Nici cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs nu este fondată.
În condiţiile în care acţiunea în revendicare de drept comun a fost respinsă ca inadmisibilă, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului în litigiu a fost corect considerată ca fiind lipsită de interes.
Soluţia dată celui de-al doilea capăt al acţiunii introductive este legală, având în vedere că prin formularea acestei solicitări nu se obţine nici un folos practic.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.F. şi S.M. împotriva deciziei nr. 88/A din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7263/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7258/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
