ICCJ. Decizia nr. 7263/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7263/2012
Dosar nr. 47602/3/2009
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 02 decembrie 2009, reclamanta V.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a defunctului său soţ V.P., la pedeapsa de 7 ani temniţă grea, pentru infracţiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută de art. 209 C. pen.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că V.P., soţul său, a fost condamnat, în anul 1950, la 8 ani închisoare prin sentinţa penala nr. 129 din 15 februarie 1950, pronunţata de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 2315/1949. Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie a redus pedeapsa la 7 ani, prin decizia nr. 3140 din 28 octombrie 1950. Începând cu această data, au început chinurile prin închisorile din Piteşti, Jilava, Aiud, Poarta Alba, Baia Mare, Valea Nistrului.
A mai arătat reclamanta că prejudiciul solicitat reprezintă daunele morale aferente atât perioadei de detenţie, cât şi consecinţelor pe care aceasta le-a avut, atât în plan profesional cât şi personal.
Prin sentinţa civilă nr. 800 din 08 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.C. şi a fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin condamnare şi s-a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut, în considerentele hotărârii, că, în ceea ce priveşte condamnarea soţului reclamantei în temeiul art. 209 C. pen., se constată că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, aceasta constituind, de drept, condamnare cu caracter politic, reclamanta justificându-şi, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.
Tribunalul a constatat astfel, că acţiunea este în parte întemeiată, reclamanta făcând dovada îndeplinirii cerinţelor Legii nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de soţul său. Prin măsura condamnării, instanţa a apreciat că s-a cauzat atât reclamantei, cât şi soţului său un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconvenienţe de ordin fizic datorate pierderii sănătăţii, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu apropiaţii, colegii, imposibilitatea practicării unei profesii corespunzătoare studiilor - în condiţiile în care condamnatul avea profesia de avocat.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei sau moştenitorilor săi o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, dar, ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a ţinut cont şi de faptul că soţia supravieţuitoare are calitatea de reclamantă, şi nu victima prejudiciului în mod direct, dar şi de faptul că reclamantei i s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.
Dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului reclamantei.
Împotriva sentinţei a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a pretins că greşit instanţa nu a făcut aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009, în sensul stabilirii cuantumului maxim al despăgubirii pentru soţ la 5.000 euro.
Prin decizia nr. 640/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost admis apelul şi a fost schimbată sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea, ca nefondată.
În soluţionarea motivului de apel de ordine publică privind inexistenţa dreptului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ca urmare a incidenţei deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul plafonării despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudicii morale persoanelor condamnate politic, la 10.000 euro, iar pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I, la 5000 euro şi pentru descendenţii la 2500 euro.
După pronunţarea sentinţei atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 şi 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Este adevărat că la data intentării acţiunii şi judecăţii în primă instanţă, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale din 20 şi 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi art. I pct. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 62/2010, şi-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul şi nici Guvernul, nu au pus de acord dispoziţiile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În acest sens îşi au aplicare prevederile art. 147 din Constituţia României, conform cu care, dispoziţiile din legile şi ordonanţe în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare, instanţa de apel se află în situaţia de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituţională), unei situaţii juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.C., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi al menţinerii sentinţei tribunalului.
În motivarea recursului, reclamanta-recurentă a arătat, în esenţă, că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Arată că excepţia de neconstituţionalitate a intervenit ulterior promovării acţiunii de faţă, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să aplice principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare.
De asemenea, arată că a fost încălcat principiul egalităţii în drepturi, creându-se premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Pe parcursul soluţionării recursului a intervenit decesul reclamantei V.C., în cauză fiind introduse moştenitoarele acesteia - C.R. şi C.V.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a, secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Potrivit art. 147 (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul „ex nunc” al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 21 iunie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.C. şi continuat de moştenitorii acesteia - C.R. şi C.V. împotriva deciziei nr. 640/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7264/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7260/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
