ICCJ. Decizia nr. 6557/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6557/2012
Dosar nr. 3599/3/2008
Şedinţa publică din 29 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1500 din 16 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta M.S., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi Primarul General al municipiului Bucureşti, s-a respins cererea în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 6, constând din construcţie cu 3 camere, hol, bucătărie, doua verande, magazie, wc şi teren în suprafaţă de 510,57 mp, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 1192 din 23 iulie 2001 expediată prin BEJ T.G., reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. D., sector 6, compus din teren în suprafaţă de 510,57 mp şi construcţie formată din 5 camere, hol, bucătărie, două verande, magazie, w.c.
Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16375/1928 şi transcris sub nr. 9027/1928, E.C. a cumpărat terenul de 500 mp, situat în str. P. din comuna suburbană Militari.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 330 din 01 decembrie 1965, de pe urma defunctei M.E. a rămas moştenitoare M.S., fiind menţionat în certificat şi imobilul care face obiectul cauzei, dar cu suprafaţa de 650 mp
După cum rezultă din certificatele de căsătorie, reclamanta s-a căsătorit succesiv, dobândind numele de C. şi de M.
Prin Decizia nr. 265 din 03 martie 1977 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti, întreg imobilul a trecut în proprietatea statului, în condiţiile Legii nr. 4/1973.
Având în vedere cele reţinute mai sus, în raport şi de dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1.4 din H.G. nr. 250/2007, Tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi 4 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte restituirea în natură, instanţa a reţinut că, prin contractul nr. 196/1996, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a vândut către V.E. şi V.M. locuinţa situată în Bucureşti, str. D., sector 6, reprezentând 100% din imobil, împreună cu 87 mp teren situat sub construcţie.
Prin raportul de expertiză efectuat, în cauză, de expertul C.V., s-a reţinut că construcţia C1, edificată în 1929, face obiectul contractului nr. 196/1996, construcţiile C2, C3, C4 fiind construite de V.E.
În consecinţă, Tribunalul a constatat că restituirea în natură a construcţiei preluate de la reclamantă este imposibilă.
Cu privire la restituirea terenului în suprafaţă de 374 mp, astfel cum a fost identificat de acelaşi expert în anexa la expertiză, devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită având dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, ceea ce înseamnă că nu se mai poate restitui în natură nici terenul curte, chiar dacă este liber de construcţii.
Prin Decizia civilă nr. 909 A din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta M.S. împotriva sentinţei civile sus-menţionate, s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, s-a respins cererea cu caracter de contestaţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având ca obiect soluţionarea notificării în sensul stabilirii dreptului la măsuri reparatorii, formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis, în parte, cererea în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Primăria municipiului Bucureşti, în sensul următor:
S-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de teren de 348 mp, construcţia C4, precum şi puţ american dezafectat, situate în Bucureşti, str. D., sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în apel, de expert S.N.
S-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil imposibil a fi restituită în natură, situată la aceeaşi adresă, anume 161 mp teren, construcţia C1 şi construcţia C2, în forma de la data preluării de către stat, anterior extinderii şi modificării (magazie din paiantă), conform Titlului VII al Legii nr. 10/2001.
S-a păstrat soluţia de respingere a cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti şi s-a respins aceeaşi cerere în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.
Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 702 lei cheltuieli de judecată în prima instanţă şi 1.777 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte criticile de netemeinicie formulate, a constatat că Tribunalul nu a reţinut practic că, prin Contractul nr. 196/1996, a fost vândut integral imobilul din str. D., ci a redat conţinutul acestui contract, care, la rândul lui, specifica faptul că se vinde locuinţa cu o anumită componenţă, reprezentând "100% din imobil", împreuna cu 87 mp teren situat sub construcţie.
Într-adevăr, prin acest contract de vânzare-cumpărare, Primăria municipiului Bucureşti a vândut către soţii V.E. şi V.M., în condiţiile Legii nr. 112/1995, locuinţa compusă din 2 camere, 2 bucătării şi antreu, în suprafaţa utilă menţionată, de 65,50 mp, la pct. 5 din contract precizându-se că, odată cu locuinţa, cumpărătorii dobândesc şi 87 mp teren situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996; obiectul vânzării l-a constituit numai o parte din construcţiile şi terenul situate la adresa menţionată.
În ce priveşte legalitatea sentinţei apelate, Curtea a constatat că s-au formulat prin cererea de apel, în esenţă, patru categorii de critici, anume cu privire la: încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi greşita respingere a cererii de restituire în natură; greşita respingere a cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor; greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, în final, cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea a constatat întemeiate criticile referitoare la greşita respingere a cererii de restituire în natură pentru o parte din imobilul în discuţie, după cum urmează:
Potrivit expertizei topografice întocmite de expertul N.S. în faţa instanţei de apel, la adresa din str. D., sector 6, există un teren în suprafaţă de 509 mp, iar pe teren se află edificate 5 construcţii, anume: construcţia C1 în suprafaţă de 79 mp, cu destinaţia de locuinţă; construcţia C2 în suprafaţă de 24,2 mp, reprezentând o anexă lipită de C1; construcţia C3, reprezentând anexă din lemn; construcţia C4 în suprafaţă de 46 mp, reprezentând anexă lemn; construcţia C5 în suprafaţă de 3,9 mp, reprezentând un coteţ din lemn, pe teren existând şi cişmea cu canalizare şi un puţ dezafectat.
Cele constatate de expertul N.S. corespund cu cele constatate în faţa primei instanţe prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul A.M., expertiza construcţii întocmită de expert C.V. şi expertiza întocmită de C.I., diferenţele constatate de experţi fiind nesemnificative.
Comparând această situaţie cu cea rezultată din Decizia nr. 265/1977, cu schiţe anexe, prin care imobilul a fost preluat de către stat, se constată că, la momentul preluării imobilului de către stat, existau pe teren şi au fost preluate de la autorul reclamantei construcţiile C1 şi C2, însă, în cuprinsul deciziei se menţionează că imobilul are şi magazie şi WC, iar terenul preluat este în suprafaţă de 510,37 mp.
A fost audiat în cauză, în faţa instanţei de apel, martorul P.O., care a arătat că construcţiile C1 şi C2 existau la momentul preluării imobilului de către stat, însă construcţia C2 era o magazie din paiantă, în care se gătea vara, şi că această parte din construcţie a fost refăcută şi extinsă de către ocupanţii imobilului de după data preluării imobilului de către stat, modificare care a avut loc cândva după anul 1990, această construcţie C2 având, în prezent, pereţi din cărămidă.
Martorul a arătat, în legătură cu construcţia C3, că aceasta nu exista la momentul preluării imobilului de către stat şi a fost edificată de către chiriaşi după anul 1994 - 1995, în vreme ce clădirile individualizate de expertul N.S. cu C4 (magazie, şopron şi WC) existau la momentul preluării imobilului de către stat, nesuferind modificări până în prezent şi la fel exista, la momentul preluării imobilului, şi puţul din curte.
Curtea a constatat nelegală soluţia Tribunalului, de respingere a cererii de restituire în natură a părţii de teren care nu este aferentă construcţiilor C1 şi C2 şi a construcţiilor situate pe această parte de teren, care existau la momentul preluării imobilului de către stat, anume C4 (expertiza N.S.) şi puţul american.
Pentru construcţiile C1 şi C2 şi terenul de 87 mp situat sub construcţie, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cererea reclamantei, de restituire în natură, nu poate fi primită, reclamanta putând primi doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Nu poate fi dispusă măsura restituirii în natură nici pentru terenul alăturat locuinţei vândute către soţii V., şi care este necesar să fie afectat normalei folosinţe a acestei locuinţe, anume pentru asigurarea accesului la această locuinţă, inclusiv ţinând seama de servitutea de vedere şi de faptul că accesul în această locuinţă nu se face direct dinspre stradă, ci dinspre curtea imobilului.
În acest sens, au fost avute în vedere aprecierile expertului N.S., care determină, pentru normala folosinţă a locuinţei, o suprafaţă de 161 mp, rezultată prin constituirea unei servituţi de acces şi vedere de minim 1,90 ml de la amprenta construcţiei C1. Expertul a delimitat, pe schiţă, această suprafaţă de teren aferentă C1 şi C2. Terenul ce excede acestei suprafeţe rămâne în suprafaţă de 348 mp, pe acest lot fiind edificate construcţiile C3, C4 şi puţul american dezafectat. Construcţiile C4 şi puţul american au aparţinut reclamantei la momentul preluării imobilului de către stat, iar, în ce priveşte construcţia C3, aceasta a fost edificată, conform declaraţiei martorului audiat (confirmată şi de rapoartele de expertiză întocmite în cauză) după anul 1990, de către familia V., fără autorizaţie de construire, terenul aferent acesteia fiind supus dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, anume poate fi restituit în natură.
Aşadar, în condiţiile art. 7 şi 10 ale Legii nr. 10/2001, poate fi restituit în natură reclamantei lotul de teren de 348 mp, precum şi construcţia C4 şi puţul american (toate identificate de expertul N.S.).
Tribunalul a respins cererea de restituire în natură pentru această diferenţă de teren, invocând în mod greşit dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Sensul textului de lege sus-menţionat nu se referă la inadmisibilitatea cumulării restituirii în natură (parţiale) cu restituirea în echivalent, ci că, pentru partea de imobil înstrăinată, singura soluţie posibilă este restituirea prin echivalent.
Principiul de bază al Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură, măsura restituirii în echivalent fiind, întotdeauna, prevăzută în subsidiar.
De asemenea, pe tot parcursul legii, se prevăd cazuri în care restituirea urmează a se face parţial în natură, parţial în echivalent, în raport de situaţia de fapt (art. 10, art. 11, art. 19).
În condiţiile cauzei prezente, potrivit raportului de expertiză este posibilă lotizarea întregii suprafeţe de 509 mp teren într-un mod care asigură, pe de o parte, şi buna exploatare a locuinţei vândute către soţii V., dar şi restituirea parţială, în natură, către reclamantă, anume pentru suprafaţa de 348 mp teren.
Curtea a constatat greşită soluţia Tribunalului sub acest aspect şi din perspectiva împrejurării că Legea nr. 1/2009, care a modificat art. 20 alin. (2), a intervenit pe parcursul judecăţii, nefiind aplicabilă în cauză.
Dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. 52/2007, avută în vedere de prima instanţă la interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu este relevantă, deoarece vizează împrejurarea că, unei contestaţii întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din această lege, i se aplică legea în vigoare la data formulării acesteia, fără să prezinte importanţă modificările intervenite ulterior. Or, cererea prezentă constituie o asemenea contestaţie, faţă de faptul că refuzul unităţii deţinătoare, de soluţionare a notificării, este echivalat unei respingeri a notificării (aceasta şi în spiritul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 20/2007), iar, la data formulării acesteia, nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009.
Pe de altă parte, în măsura în care Tribunalul ar fi avut în vedere modificările intervenite prin Legea nr. 1/2009, în spiritul aceluiaşi mod de aplicare a legii, ar fi trebuit să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de asemenea, introdus prin Legea nr. 1/2009, şi ale art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în forma actuală, ulterioară Legii nr. 1/ 2009.
Conform art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, "Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii. Prin noţiunea "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării."
Aşadar, nu întregul teren este exceptat de la restituirea în natura, ci doar "terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia".
Pentru motivele enunţate, Curtea a admis apelul reclamantei sub acest prim aspect şi a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de teren de 348 mp, identificată prin expertiza N.S.
Au fost, de asemenea, restituite reclamantei, în natură, construcţiile C4 şi puţ american dezafectat, aşa cum au fost identificate prin aceeaşi expertiză, în condiţiile art. 9 şi 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, aceste construcţii au aparţinut autorului reclamantei şi se află amplasate pe lotul de 348 mp teren restituit în natură.
Pentru restul imobilului, Curtea a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, anume pentru 161 mp teren, construcţia C1 şi construcţia C2, aceasta din urmă, însă, în forma în care se afla la momentul preluării imobilului de către stat, anterior extinderii şi modificării, aşadar, în forma magaziei din paiantă.
Curtea a admis apelul şi în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constatând că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a părţii menţionate este întemeiată numai în ce priveşte capătul de cerere cu caracter de contestaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, fiind, însă, neîntemeiată cu privire la pretenţia de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În ce priveşte critica apelantei-reclamante referitoare la refuzul instanţei de a stabili valoarea despăgubirilor, Curtea a respins-o, apreciind că această pretenţie de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu poate fi primită, faţă de stadiul soluţionării notificării şi Decizia în interesul legii nr. 20/2007.
Fără a contesta de principiu susţinerile apelantei reclamante legate de ineficienţa mecanismului reglementat de Legea nr. 247/2005, Curtea a constatat că, la acest moment, nu se poate reţine nerespectarea acestei proceduri pentru cazul concret al reclamantei (care nu a ajuns încă în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) şi, de aceea, nici nu poate primi solicitarea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, bazată pe consideraţii de ordin general şi neverificate la speţă.
În plus, în ce priveşte această pretenţie în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti, Curtea a constatat că este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că, în urma adoptării Legii nr. 247/2005, unitatea notificată nu mai are posibilitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor, această operaţiune fiind specifică celei de a doua etape administrative, derulată în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În baza art. 274 C. proc. civ., ţinând seama de limitele în care acţiunea a fost admisă, Curtea a obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 702 lei cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond (onorariul expertului topograf) şi la suma de 1.777 lei cheltuieli de judecată în apel (onorariu expert).
Aceste cheltuieli au fost făcute cu expertizele topografice necesare soluţionării cauzei. Apelanta-reclamantă a mai făcut cheltuieli cu onorariile experţilor care au avut ca obiectiv evaluarea imobilului, însă, având în vedere că pretenţia de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu este admisă, aceste cheltuieli nu pot cădea în sarcina pârâţilor. Nu s-au depus dovezi ale cuantumului cheltuielilor cu onorariul avocatului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţele trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 10.3. şi art. 10.1. din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, în toate cazurile, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi, totodată, de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenta şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea, care nu pot fi observate printr-o expertiză, fără confirmarea instituţiilor care le administrează.
În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii.
Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că întregul teren este afectat de elemente de sistematizare şi se impune, pentru aceasta, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În înţelesul Legii nr. 10/2001, noţiunea de "imobil" se referă atât la teren, cât şi la construcţie, motiv pentru care legiuitorul a precizat şi în alin. (11) al art. 10 că se interzice înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă din cauza afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.
Aşadar, afectarea unui bun de utilitate publică poate viza atât construcţia, cât şi terenul.
Acest aspect este evidenţiat şi de către expertul desemnat în cauză, care, în concluziile raportului de expertiză, arată că, în prezent, imobilul este afectat de amenajări de utilitate publică.
În acest sens, recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a).
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dosar au depus întâmpinare intimata reclamantă, care a solicitat respingerea recursului în principal, ca inadmisibil, deoarece vizează chestiuni de fapt, în subsidiar, ca nefondat, precum şi intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, peste termenul legal.
Intimata reclamantă a invocat oral şi excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., excepţie pe care Înalta Curte o consideră întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Din textul de lege sus-menţionat, rezultă fără dubiu că, criticile de nelegalitate trebuie să vizeze soluţia instanţei a cărei hotărâre se atacă, precum şi considerentele acestei instanţe în fundamentarea soluţiei pronunţate.
În esenţă, cum s-a arătat în expunerea cererii de recurs, pârâtul susţine nelegalitatea deciziei, deoarece Curtea nu ar fi avut în vedere dispoziţiile art. 10.3. şi 10.1. din H.G. nr. 250/2007, precum şi pe cele ale art. 10 alin. (11) şi art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Textele respective se referă la imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor afectate, printre altele, de amenajări de utilitate publică şi la necesitatea verificării destinaţiei actuale a terenurilor şi subfeţei acestora în vederea stabilirii corecte a formei de reparaţie (art. 10.1. şi 10.3. din H.G. nr. 250/2007), la interdicţia de înstrăinare sau schimbare a destinaţiei unor asemenea terenuri pe o anumită perioadă de timp (art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001), precum şi la posibilitatea restituirii în natură a unor categorii de imobile prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) din aceeaşi lege, cu obligaţia menţinerii afectaţiunii acestor bunuri (art. 16 din Legea nr. 10/2001).
Niciunul dintre aceste texte de lege nu are relevanţă în cauză şi nu are legătură cu considerentele instanţei de apel în soluţionarea litigiului.
Cum s-a arătat în precedent, prima instanţă a respins cererea de restituire în natură a imobilului determinat de faptul că imobilul locuinţă şi o parte din teren au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 foştilor chiriaşi, iar diferenţa de teren urmează soarta juridică a suprafeţei înstrăinate.
Curtea de Apel a schimbat soluţia primei instanţe, considerând că pot fi restituite în natură construcţiile care au fost edificate de reclamantă şi nevândute, terenul de sub acestea, precum şi terenul nevândut şi care nu este necesar normalei folosinţe a locuinţei înstrăinate, dar şi terenul afectat de construcţia realizată după 1990, fără autorizaţie de construire.
În consecinţă, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au avut în vedere, în fundamentarea soluţiei pronunţate, existenţa unor amenajări de utilitate publică, desemnate asigurării nevoilor comunităţii, care să fi determinat respingerea cererii de restituire în natură a terenului sau a unei părţi din teren sau, dimpotrivă, să se fi ignorat aceste utilităţi, cu stabilirea greşită a formei de reparaţie cuvenite reclamantei.
Recurentul nu a adus niciun fel de critici deciziei atacate raportat la cele reţinute de această instanţă în pronunţarea soluţiei.
De asemenea, deşi a făcut referire la art. 10.1. şi 10.3. din H.G. nr. 250/2007, recurentul nu a arătat în ce a constat în speţă, încălcarea acestor dispoziţii legale, mai precis, care sunt amenajările de utilitate publică existente pe teren, care ar împiedica restituirea în natură a imobilului, limitându-se să facă referire generic la împrejurarea că, în raportul de expertiză (în cauză, fiind efectuate mai multe expertize), se reţine existenţa unor asemenea amenajări.
A susţinut că, în mod corect, prima instanţă ar fi respins cererea de restituire în natură determinat de afectarea imobilului de astfel de amenajări, dar, cum s-a arătat în precedent, nu acesta a fost considerentul Tribunalului pentru înlăturarea formei de reparaţie în natură.
Cât priveşte invocarea art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nici acest text nu are legătură cu cauza, deoarece nu se pune problema unui teren afectat de amenajări de utilitate publică, care să fie înstrăinat sau căruia să i se fi schimbat destinaţia.
Nici art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu este relevant, întrucât nu s-a stabilit şi nici nu s-a invocat pe parcursul procesului că imobilul în litigiu ar fi ocupat de vreuna dintre instituţiile enumerate în anexa nr. 2 la lege.
În concluzie, cum criticile formulate nu vizează argumentele Curţii de Apel în soluţionarea cauzei şi nici nu sunt suficient determinate pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, să plătească intimatei reclamante M.S. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanţei de la dosar recurs şi susţinerilor părţii că, din suma de 3000 lei, menţionată în înscrisul respectiv, 1000 de lei reprezintă cheltuielile aferente fazei procesuale de faţă.
Cât priveşte obţinerea unui cuantum majorat al cheltuielilor de judecată în fazele procesuale anterioare, faţă de cel încuviinţat reclamantei în aceste faze, Înalta Curte nu poate primi o asemenea cerere, în absenţa exercitării căii de atac de către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 909 A din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să plătească intimatei reclamante M.S. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6555/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6560/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
