ICCJ. Decizia nr. 7328/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7328/2012
Dosar nr. 7351/3/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1536/2910.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată. A admis în parte aşa cum a fost precizată acţiunea reclamantei Ş.C., în contradictoriu cu pârâţii U.G., Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. S-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1.
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanta-pârâtă. S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă U.G., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Ş.C. şi s-a constatat îndeplinit termenul de prescripţie de 10 ani pentru dobândirea imobilului în favoarea pârâtei-reclamante. Totodată s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1996 încheiat între U.G. şi Primăria muncipiului Bucureşti prin SC H.N. SA. S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin primar, SC H.N. SA şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei s-a arătat că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul 92/1950 pe numele foştilor proprietari S.B. şi A.B..
A.B. a fost moştenit de către soţia supravieţuitoare S.B. şi fiica sa L.B., iar în urma decesului S.B., conform certificatului de moştenitor, întreaga succesiune a fost culeasă de către L.B., care la rândul său a desemnat-o legatar universal pe reclamanta din prezenta cauză.
În calitatea sa de legatar universal reclamanta are vocaţie la întreaga succesiune, potrivit art. 888 C. civ. putând culege efectiv toate bunurile moştenirii, iar vocaţia sa nu este determinată de totalitatea bunurilor ce formează masa succesorală, ci de caracterul universal care potrivit voinţei testatorului o face să fie chemată la universalitatea succesiunii, deci la totalitatea bunurilor prezente şi viitoare care s-ar găsi la un moment dat în patrimoniul persoanei decedate.
Cu privire la capătul de cerere din acţiunea principală aşa cum a fost completată la data de 15 ianuarie 2008 potrivit art. 132 C. proc. civ. şi art. 2 pct. 2 Legea nr. 10/2001, prin care se solicită să se constate nevalabilitatea titlului Statului, tribunalul a admis acest petit, cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului 92/1950, decret emis cu încălcarea Constituţiei României de la acea dată cât şi a dispoziţiilor art. 17 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte autorii reclamantei au cumpărat imobilul în temeiul unui împrumut garantat cu ipotecă, deci nu făceau parte din categoria marilor moşieri.
Procedând la compararea celor 2 titluri de proprietate, tribunalul a avut în vedere că, deşi preluat fără titlu de către stat aşa cum prevăd disp. art. 2 Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, reclamanta nu a promovat o acţiune prin care să anuleze titlul statului, astfel că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, provenind de la un proprietar aparent al cărui titlul era în vigoare, că a respectat dispoziţiile Legii 112/1995 la încheierea actului de vânzare-cumpărare, acordându-se prevalentă principiului de drept care ocroteşte drepturile terţului subdobânditor care este de bună credinţă precum şi faptul că la momentul achiziţionării imobilului părţile contractante au fost în eroare invincibilă cu privire la dreptul de proprietate.
În aceste condiţii, având în vedere că titlurile provin de la autori diferiţi, s-a dat câştig de cauză pârâtei care se află în posesia lucrului „in pari causa melior est causa possidendis", reclamanta pierzând, chiar dacă abuziv această posesie.
Tribunalul a admis cererea reconvenţională, a constatat îndeplinit termenul de prescripţie de 10 ani pentru dobândirea imobilului în favoarea pârâtei-reclamante şi a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1996 încheiat între U.G. şi Primăria municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie prin care s-a solicitat de către pârâta reclamantă U.G., în situaţia în care va cădea în pretenţii, să i se garanteze în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N.SA, stabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al garantării evicţiunii totale sau parţiale şi obligarea de a-i pune la dispoziţie un apartament în aceeaşi zonă, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată, deoarece prin menţinerea contractului de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1996 nu s-a produs evicţiunea.
Prin decizia civilă nr. 97 A din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamanta pârâtă Ş.C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut în esenţă, următoarele:
Critica formulată de către pârâtul Municipiul Bucureşti în ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere vizând constatarea nevalabilitătii titlului statului nu poate fi primită.
Reclamanta justifică un interes născut şi actual, constatarea nevalabilitătii titlului statului constituind o chestiune prejudicială în cadrul promovării unei acţiuni în revendicare care se soluţionează prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţi.
Ca urmare, afirmarea dreptului de proprietate asura unui imobil ce figurează ca fiind preluat de către stat, de către fostul proprietar impune ca în prealabil să se cenzureze valabilitatea titlului statului pentru a se stabili dacă bunul imobil a rămas sau nu în patrimoniul fostului proprietar.
Susţinerile apelantului pârât Municipiul Bucueşti prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu pot fi reţinute, în cauză fiind în discuţie o acţiune în revendicare soluţionată în procedura dreptului comun, în vreme ce disp. art. 1 alin. (1) şi art. 2 Legea nr. 10/2001, sunt incidente în cadrul procedurii speciale instituite prin această lege.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, la data de 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat Hotărârea - Pilot în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României în care s-a constatat că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie,instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
Numai în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor,care ţine de prima frază a primului alineat al art l din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Reclamanta invocă împrejurarea că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 însă nici până în prezent această notificare nu a fost soluţionată, ceea ce conduce la concluzia că această cale nu este efectivă. Insă, în privinţa acestui aspect, în aceiaşi cauză Atanasiu, Curtea Europeană reţine că, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul artl din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. De asemenea, se arată că respectiva constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează şi reclamanta în cauză, nu atrage după sine, în mod automat un drept de restituire a bunului.
În condiţiile în care reclamanta a constatat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este soluţionată, aceasta era în drept a se adresa instanţelor de judecată ce au plenitudine de competenţă inclusiv în judecata pe fond a notificărilor ce nu au fost soluţionate de către entitatea investită, conform cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.
Rezultă cu suficienţă că reclamanta nu beneficiază de un „bun actual" în sensul artl din Protocolul nr. 1 şi ca urmare titlul de proprietate exhibat este mai puţin caracterizat faţă de cel prezentat de către pârâtă, respectându-se în acest mod şi principiul „justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie. În aceste condiţii,analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamantă vizând buna sau reaua credinţă a pârâtei în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanţă juridică, mai cu seamă avându-se în vedere caracterul juridic al acţiunii deduse judecăţii, revendicare prin comparare de titluri şi nu nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
În acest context, critica formulată de apelanta reclamantă vizând admiterea cererii reconvenţionale nu este întemeiată.
Consideraţiile privitoare la buna credinţă a intimatei pârâte în dovedirea imobilului puteau face obiectul unei acţiuni în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispoziţiile art. 45 Legea nr. 10/2001, republicată.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu împotriva României, a reţinut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unuii contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul artl din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Ca urmare, instanţa de fond în mod corect a constatat că respectivul contract de vânzare-cumpărare constituie un just titlu, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1847 C. civ.
Împotriva acestei decizii reclamanta Ş.C. a declarat recurs, solicitând admiterea capătului de cerere în revendicare imobiliară, şi obligarea pârâtei U.G. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, precum şi respingerea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată.
Arată că hotărârea este nelegală, atât în ce priveşte cererea în revendicare, cat şi in ce priveşte cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată la data de 19 septembrie 2009 (acţiune în constatarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare şi a uzucapiunii de 10 ani, având în vedere buna-credinţă şi eroarea invincibilă).
Cererea în revendicare imobiliară şi cererea reconvenţională impuneau a fi analizate în interdependenţă, în condiţiile dreptului comun, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor şi, analiza/cenzurarea existentei/valabilităţii dreptului/titlului opus de intimata-pârâtă fiind de natură a impune concluzia contrară, în sensul admiterii cererii principale şi respingerii cererii reconvenţionale.
În cazul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că instanţa de apel nu a analizat criticile aduse privind buna-credinţă (precum nici principiul validităţii aparentei de drept).
Necenzurarea motivelor de apel sub aceste aspecte (ce au întemeiat soluţia instanţei de fond) reprezintă o denegare de dreptate, având în vedere ca aceste aspecte erau de esenţa cadrului procesual format din acţiunea în revendicare căreia i s-a opus o cerere reconvenţională întemeiată pe aceste motive.
Dacă s-ar fi cenzurat aceste aspecte ce reprezintă chiar chintesenţa actelor procesuale ale pârâtei, însăşi analiza apărărilor făcute de pârâta persoană fizică sub aspectul bunei-credinţe, ar fi impus concluzia nulităţii titlului opus de pârâtă şi a inexistentei acestui titlului, cu relevanţă evidentă în ceea ce priveşte raportul juridic principal dedus judecăţii - revendicarea, conducând la soluţia contrară.
Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (1) şi art 129 C. proc. civ..
Faţă de caracterul cererii reconvenţionale, aceasta impunea cenzurarea completa de către instanţa, fără a se putea limita la verificarea în plan strict formal, a criteriului de preferabilitate -„bun actual", prin raportare exclusiva la consideraţiuni cu caracter de principiu din Hotărârea - Pilot in cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României, ignorându-se circumstanţele concrete ale speţei.
De esenţa acţiunii în revendicare este chiar analizarea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, în speţa din cauză însă s-a procedat la aprecierea formală asupra titlului subsemnatei, fără a se analiza titlul intimatei-pârâte prin raportare la chiar motivele pe care a fost întemeiată cererea reconvenţională. Şi, concluzia cu privire la existenta titlului intimatei-pârâte persoană fizică a fost rezultatul (numai) a raţionamentului simplu, de tip: „pârâta are titlu (valabil) pentru că reclamanta nu ar avea un titlu".
Prin hotărârea recurată, implicit, s-a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor privind buna-credinţă, precum şi a principiului validităţii aparentei în drept.
S-a considerat de către instanţa de apel că buna sau reaua-credinţă ar fi irelevantă juridic în speţa dedusă judecaţii, însă, indirect, se conferă incidenţa bunei-credinţe, având în vedere considerentul referitor la dispoziţiile art. 45 Legea nr. 10/2001, cât şi prin aprecierea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1847 C. civ. în ce priveşte cererea reconvenţională.
Or, era exclus a se considera incidente dispoziţiile privind buna-credinţă, iar în consecinţă, în lipsa acesteia, nu pot fi considerate incidente nici dispoziţiile legale privind just-titlul.
În chiar motivele întâmpinării pârâta-reclamantă arată că „înainte de cumpărare am făcut diligente în a afla dacă se poate
cumpăra apartamentul şi am primit asigurări ferme de la autoarea reclamantei, L.B., că nu o interesează apartamentul nostru".
Însă, Legea nr. 112/1995 a fost publicată în 29 noiembrie 1995, după decesul L.B. (16 octombrie 1995) şi, respectiv, înainte de cumpărare - anul 1996, când se susţine ca s-au făcut diligentele, prin urmare, „cumpărătoarea" nu avea cum să primească asigurări ferme din partea autoarei mele la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în sensul că nu o interesează apartamentul, pe de o parte, şi, pe de alta parte, cumpărătoarea nu putea avea nici convingerea că bunul este proprietatea statului/ Primăriei Municipiului Bucureşti.
În ce priveşte neveridicitatea susţinerilor paratei persoane fizice privind poziţia fostului proprietar, de dezinteres faţă de imobil, arată că, urmare a naţionalizării, A.B. s-a sinucis în 1952, iar soţia şi fiica, locuind după preluare, cu chirie, în propria casă, într-un spaţiu impropriu şi extrem de redus, exercitându-se presiuni de ordin psihic, au fost puse în situaţia de a se muta.
Relevant sub aspectul relei-credinţe este şi faptul că în contract a fost inserat (iniţial) art. 12 în care se prevedea că „părţile convin că în condiţiile art. 1.338 C. civ. să exonereze de răspundere pe vânzător pentru orice obligaţie privind evictiunea decurgând din orice acţiune în revendicare ce ar fi intentată de către fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, acţiune ce face obiectul prezentei vânzări".
Această clauză este de natură a crea îndoiala „cumpărătorilor-chiriaşi" cu privire la legalitatea titlului statului asupra locuinţei, îndoială ce, la rândul sau, era de natură a înlătura statutul de dobânditor de bună-credinţă.
De altfel, ilegalitatea preluării imobilelor de către stat în perioada comunistă era un faptul notoriu, ce prezumă îndoiala subdobânditorului în momentul vânzării.
Greşita aplicarea în cauză a prezumţiei bunei-credinţe a atras greşita aplicabilitate a prescripţiei achizitive scurte de 10 ani, fără a fi îndeplinite cumulativ condiţiile acesteia.
Concluzia privind existenta unui just-titlu a fost dedusă numai din faptul negativ că nu s-a formulat acţiune în temeiul art. 45 Legea nr. 10/2001.
Ori, pentru a opera uzucapiunea scurta, condiţia bunei-credinţe şi a valabilităţii just-titlului se cenzurează la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (1996) şi nu la un moment ulterior.
În ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost considerat just-titlu, nu se putea conchide in acest sens, deoarece locuinţa fiind preluata fără titlu valabil de către stat, nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, acest act normativ vizând locuinţele trecute în proprietatea statului cu titlu, potrivit art. 1. Cum imobilul fusese preluat de către stat fără un titlu valabil, bunul nu făcea parte, aşadar, din categoria celor ce puteau fi înstrăinate in mod valabil în baza acestei legi.
În ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost considerat just - titlu, nu se putea conchide in acest sens, deoarece locuinţa fiind preluata fără titlu valabil de către stat, nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, acest act normativ vizând locuinţele trecute în proprietatea statului cu titlu, potrivit art. 1. Cum imobilul fusese preluat de către stat fără un titlu valabil, bunul nu făcea parte, aşadar, din categoria celor ce puteau fi înstrăinate in mod valabil in baza acestei legi.
Prin urmare, simpla trecere a termenului de 10 ani nu poate produce vreun efect juridic, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei unui just titlu valabil şi a bunei-credinţe la momentul încheierii actului translativ de proprietate.
Soluţia de admitere a cererii reconvenţionale a fost dată şi cu încălcarea prevederilor art. 1.895 şi 1.897 C. civ..
Solicitarea de constatare a valabilităţii contractului a fost întemeiată pe motivul ca au fost „cumpărători de bună-credinţă", respectând legea care a fost temeiul de drept al actului de vânzare-cumpărare şi având la data perfectării actului de vânzare-cumpărare convingerea că Primăria Municipiului Bucureşti era adevăratul proprietar al imobilului.
Cenzurarea actelor dosarului sub aspectul valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare în raport de motivele pe care s-a întemeiat conducea insa la concluzia inexistentei bunei-credinţe şi a nerespectării art. 1 Legea nr. 112/1995 şi, deci, a nulităţii acestui titlu.
În condiţiile în care, atât buna-credinţă, cât şi existenta unui just-titlu valabil neputând fi reţinute în cauză, criticile privind cererea reconvenţională se impuneau a fi admise.
Instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerând că reclamanta este în drept de a uza exclusiv de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, cu ignorarea Deciziei nr. XXXIII/2008.
Prin cea din urmă decizie în interesul legii, Înalta Curte a reţinut că nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un bun in sensul art 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, aptă să constituie un remediu efectiv.
Instanţa de apel a confirmat soluţia privind nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi implicit, recunoaşterea existentei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantei, pe de o parte; pe de alta parte, din cenzurarea cererii reconvenţionale rezultă nevalabilitatea justului-titlu opus de către pârâtă.
În atare situaţie, întrucât numai reclamanta deţine un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, aceasta dispune de un „bun", în sensul Convenţiei, şi nu pârâta.
Considerentele de principiu ale Hotărârii - Pilot în cauza Măria Atanasiu şi alţii au fost aplicate şi interpretate greşit, ca urmare a neanalizării circumstanţelor concrete ale cauzei.
Astfel, prin respingerea acţiunii in revendicare consideră că s-a produs o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a dispoziţiilor de drept intern privind dreptul de proprietate.
Titlul de proprietate exhibat de reclamantă este preferabil din perspectiva criteriilor şi în mecanismul de comparare: este mai bine caracterizat deoarece este mai vechi (1937), a fost primul transcris şi provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâtei provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l fără a deţine vreun titlu valabil, astfel că nu a putut opera un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului-chiriaş (nimeni neputând transmite mai mult decât are).
Recurenta indică şi motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ..
Considerentele deciziei de apel nu răspund aspectelor concrete, particulare ale cauzei şi nu au avut in vedere raportul juridic complex dedus judecaţii, rezultat din acţiunea principala şi acţiunea reconvenţională, aflate în interdependenţă şi nu în raport de subsecventă şi separat.
Recurenta-reclamantă Ş.C. a indicat drept temei juridic al criticilor formulate motivele prevăzute de art. 304 pct 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica recurentei potrivit căreia considerentele deiziei atacate nu ar răspunde aspectelor concrete, particulare ale cauzei este nefondată, decizia fiind amplu motivată în fapt şi în drept.
Nefondată este şi critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în speţă, nefiind vorba despre un act juridic care să fi fost denaturat de către instanţă.
Criticile recurentei-reclamante vor fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Prin formularea unei acţiuni în revendicare la data de 12 decembrie 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta-reclamantă Ş.C. a dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului-apartament şi a terenului aferent situat în Bucureşti.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 6 Legea nr. 213/1998, Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 şi 44 din Constituţia României, art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Anterior acestei solicitări de restituire a imobilului, reclamanta a uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, formulând notificări care potrivit susţinerilor acesteia nu a fost soluţionată până la data formulării acţiunii în revendicare.
Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenta sa, exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poate fi fundamentat vreun demers pentru imobilele preluate de Statul Român în mod abuziv, cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ..
Aplicarea prioritară a Legii nr 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau confirmată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat abuziv de către Statul Român se află sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind promovată la 12 decembrie 2007, deci după intrarea în vigoare a legii speciale, soluţionarea ei nu poate fi făcută decât în raport cu reglementarea specială.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun nu încalcă nici prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru că dispoziţiile menţionate nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, norma arătată garantând pretenţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudenţa sa că, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care această critică nu subzistă.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat în cauză de către recurenta-reclamantă Ş.C. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Ş.C. împotriva deciziei civile nr. 97 A din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7329/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7327/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
