ICCJ. Decizia nr. 7329/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7329/2012
Dosar nr. 43347/3/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta R.V.C. a chemat în judecată pe pârâul A.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea paratului A.M. sa lase reclamantei în deplina proprietate şi posesie apartamentul, situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în discuţie în baza Dispoziţiei din 11 februarie 2203, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a fost pusă în posesie prin procesul verbal de predare-primire din 19 martie 2003 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a încheierilor de intabulare din 15 august 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - B.C.F. în Dosar nr. 10317/2003 şi nr. 10369 din 15 august 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - B.C.F. în Dosar nr. 10369/2003.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie în ceea ce priveşte aceasta instituţie, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoana tară calitate procesuală pasivă, arătând ca, pe de o parte, în cauza sunt întrunite condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului - respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, iar pe de alta parte, Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi numai în situaţia expresa în care contractele încheiate cu aceştia au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile, condiţie care nu este îndeplinită în litigiul dedus judecaţii.
Prin încheierea din şedinţă publică de la 02 martie 2007, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei, până la soluţionarea pricinii ce face obiectul Dosarului nr. 5120/299/2007.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta R.V.C., iar prin decizia civila nr. 1446/R din 04 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civila, a admis recursul formulat de reclamanta R.V.C. împotriva încheierii din şedinţa publica de la 02 martie 2007 şi a modificat încheierea recurată, în sensul respingerii cererii de suspendare.
Prin încheierea din 11 aprilie 2008 instanţa a încuviinţat pentru pârât expertiza tehnica în construcţii pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului în vederea stabilirii competenţei materiale a instanţei, raportul de expertiză fiind întocmit de ing. B.M..
Prin sentinţa civilă nr. 1105 din 23 ianuarie 2009, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei privind reclamanta R.V.C., în contradictoriu cu pârâtul A.M. şi chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General, Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA, Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, faţă de valoarea de circulaţie stabilită prin raportul de expertiză, cererea formulată de reclamanta R.V.C. atrage competenta de soluţionare a Tribunalului Bucureşti, valoarea cererii depăşind 500.000 RON.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 43347/3/2009, la data de 02 noiembrie 2009.
La data de 04 mai 2010, pârâtul A.M. a formulat precizare a cererii de chemare în garanţie, solicitând obligarea chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi următoarele Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, să îi restituie preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1800 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul A.M.; a respins excepţia inadmisibilitătii acţiunii, invocată de pârâtul A.M.; a admis acţiunea formulată de reclamanta R.V.C.; a obligat pârâtul A.M. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A.M.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A.M.; a admis cererea de chemare în garanţie, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâtul A.M. în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti; a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către pârâtul A.M. a sumei de 511.972 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului situat în Bucureşti; a respins cererea de chemare în garanţie, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâtul A.M. în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată chemare în garanţie, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâtul A.M. în contradictoriu cu chematul în garanţie SC H.N. SA; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva chematului de garanţie Ministerul Finanţelor Publice; a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată; a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către pârâtul A.M. a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a fost dobândit de autoarea reclamantei, A.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 19 iunie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), reclamanta R.V.C. fiind unica moştenitoare a defunctei A.C., decedată la 28 noiembrie 1957, potrivit Certificatului de calitate de moştenitor din 14 septembrie 2000 (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti).
Prin dispoziţia din 11 februarie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), s-a restituit în natură în proprietatea reclamantei R.V.C. imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 312 mp ce reprezintă teren aferent construcţiei restituite şi curte, din totalul de 505 mp, precum şi construcţia edificată pe acesta, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Predarea-primirea imobilului restituit prin dispoziţia din 11 februarie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a avut loc conform procesului verbal de predare primire din 19 martie 2003 (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti).
Examinând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul A.M., Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, prin Certificatul de calitate de moştenitor depus la dosar, reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma defunctei A.C., proprietar al imobilului revendicat, conform contractului de vânzare cumpărare autentic din data de 19 iunie 1942.
De asemenea, identitatea dintre imobilul ce face obiectul prezentului litigiu şi imobilul proprietatea autoarei reclamantei rezultă din situaţia juridică depusă la dosar (potrivit căreia imobilul din Bucureşti, a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă la poziţia 1324 este înscrisă A.C.) şi istoricul de adresă poştală comunicat de P.M.B..
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul A.M. în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că şi aceasta este nefondată, având în vedere în primul rând faptul că reclamanta a urmat procedura formulării prin executor judecătoresc a notificării nr. 2301/2001 adresate unităţii deţinătoare cu privire la întregul imobil situat în Bucureşti, notificarea fiind soluţionată prin emiterea Dispoziţiei din 11 februarie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
În al doilea rând, procedura administrativă reglementată de legea specială este obligatorie numai în situaţia în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul preluat abuziv este deţinut de o unitate din cele menţionate de prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu şi în situaţia în care imobilul se află în proprietatea unei persoane fizice, ipoteză ce se regăseşte în cazul de fată.
Pe fondul acţiunii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, Tribunalul a constatat preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantei faţă de cel al pârâtului.
Astfel, titlul de proprietate al autoarei reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat, depus în copie la Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar pârâtul A.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărarea apartamentului deţinut în calitate de chiriaş, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune admiterea acţiunii principale şi obligarea pârâtului A.M. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A.M. împotriva SC H.N. SA, Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Ministerului Finanţelor Publice, respectiv de Municipiul Bucureşti prin Primarul General în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice.
În cazul de faţă, pârâtul A.M. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare a reclamantei.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997 a fost desfiinţat, în sensul că nu-şi mai poate produce efectele, pârâtul fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Aşadar, tribunalul apreciază că pârâtul este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997, valoarea de piaţă fiind de 511.972 RON, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară construcţii întocmit de expertul B.M. (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), pe care tribunalul îl omologhează.
În consecinţă, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A.M. şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A.M..
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul A.M..
În motivele de apel Ministerul Finanţelor Publice a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond în ceea ce priveşte dezlegarea cererii de chemare în garanţie.
Apelantul a susţinut că greşit s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport cu principiul relativităţii efectelor contractului şi calitatea sa de terţ, faţă de acesta.
Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA şi pârâtul apelant A.M., Ministerul Finanţelor Publice fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care s-a vărsat preţul vânzării.
Cel de-al doilea motiv de apel are în vedere greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, arătând că prima condiţie pentru a fi aplicabile este aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua, să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În fine, contractul nu a fost desfiinţat prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, nu s-a făcut dovada existenţei vreunei hotărâri prin care contractul de vânzare-cumpărare să fi fost constatat nul.
Cea de-a treia critică se referă la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că suma de 600 RON este nedatorată pentru că nu există culpă procesuală a Ministerul Finanţelor Publice. O eventuală culpă nu poate aparţine decât Municipiul Bucureşti care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Pârâtul A.M. a criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovate de către un singur coindivizar, respectiv comoştenitor.
Reclamanta şi-a justificat calitatea procesuală activă cu certificatul de calitate de moştenitor din 14 septembrie 2000, însă din înscrisurile depuse în cauză a rezultat că nu este singura moştenitoare a autoarei sale A.C..
Apreciază că reclamanta nu deţine din proprietate decât cota indiviză de ¾ din moştenirea tatălui său C.V., iar mama sa cota de ¼, în calitate de soţie supravieţuitoare, iar prin acţiunea în revendicare se tinde la recunoaşterea dreptului de proprietate şi readucerea sa în patrimoniul reclamantului, aspecte care presupun participarea procesuală a tuturor comoştenitorilor.
Un alt motiv invocat este şi faptul că nu s-a dovedit că autoarea reclamantei Constantinescu Alexandria este una şi aceiaşi persoană cu cumpărătorul imobilului din Bucureşti, aspecte ce rezultă din actele de stare civilă şi menţiunile din partea a II-a a cărţii funciare din care rezultă neconcordanţe ale numelui anterior căsătoriei, C./A..
Pe fondul cauzei, se arată că întrucât se revendică un imobil preluat de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, regimul juridic aplicabil este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială. Deoarece, apelantul este în prezent proprietarul imobilului.
În litigiu, restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanta nu mai poate beneficia decât de despăgubiri, conform art. 18 lit. d) şi art. 9 lit. d) H.G. 250/2007 .
Conform Legii nr. 10/2001 reclamantei i s-a restituit în natură imobilul, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care unitatea deţinătoare a propus despăgubiri prin dispoziţia din 11 februarie 2003.
Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice având în vedere următoarele considerente:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice a primit o corectă dezlegare din parte primei instanţe.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, efectele unei astfel de legislaţii fiind acela de înlăturare necondiţionată a dispoziţiilor comune în materie, în speţă art. 1337-1341 C. civ..
Susţinerile apelantei că legea specială nu poate înlătura dreptul comun în materie sunt fără suport legal.
În consecinţă, dispoziţiile art. 50 alin. (3) Legea nr. 10/2001 unde se prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare nu pot fi înlăturate de dispoziţiile art. 1337-1341 C. civ. şi nici ignorate sub aspectul aplicabilităţii lor.
În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 501 Legea nr. 10/2001 Curtea constată că în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, pârâtul A.M. pierzând bunul în primă instanţă în urma comparării de titluri şi a preferabilităţii titlului reclamantei, desfiinţarea sa fiind o consecinţă, un efect al acţiunii în revendicare.
Prin urmare, în raport cu motivele de apel formulate Curtea a respins apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.
Apelul a fost apreciat ca fondat şi a fost admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate în ceea ce priveşte fondul cauzei.
În litigiu se află un imobil preluat în mod abuziv în perioada martie 1945- decembrie 1989, respectiv prin Decretul nr. 92/1950.
În cuprinsul dispoziţiei se precizează că nu fac obiectul restituirii prăvălia înstrăinată înainte de naţionalizare şi o serie de apartamente printre care şi cel dobândit de pârâtul A.M. în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997.
Pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 dispoziţia prevede că se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, la momentul apariţiei Normelor Metodologice.
Acţiunea reclamantei a demarat la 19 iunie 2006 şi s-a întemeiat pe dispoziţiile de drept comun - art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Curtea a constatat că deşi reclamanta a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a acţionat şi pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare deşi, potrivit art. 46 avea această posibilitate, situaţie în care cunoscând prevederile legii, a achiesat şi la consecinţele inacţiunii sale în acest sens,respectiv obţinerea unor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 18 înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, conform art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001.
În aceste circumstanţe, reclamanta-intimată nu are nici bun actual şi nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranţă legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situaţia unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, aceasta deja beneficiind de dispoziţia Primarului General, dispoziţie care poate fi pusă în executare în condiţiile legii.
Astfel fiind, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice, a admis apelul formulat de pârâtul A.M., a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea principală ca neîntemeiată.
Pe cale de consecinţă, s-a respins cererea de chemare în garanţie precizată formulată de apelantul pârât A.M. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind rămasă fără obiect şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei civile nr. 70 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta R.V.C..
Se susţine că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Având în vedere faptul că titlul de proprietate al reclamantei cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, precum şi al întregului imobil este mai vechi şi preferabil, deoarece a fost dobândit de autorii săi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1942 transcris în registrul de transcripţiuni din 19 iunie 1942, iar autorul pârâtului a fost statul în baza Decretului-lege nr. 92/1950.
Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 nu a avut niciodată efecte legale, ci a constituit doar justificarea abuzurilor statului comunist.
Se solicită a se examina probele administrate din dosarul cauzei şi în raport de cererea formulată de reclamantă sa se aibă în vedere că nimeni nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate pentru bunurile care au fost preluate în mod abuziv şi fără un titlu valabil, astfel încât potrivit, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 480 C. civ. reclamanta are calitatea de proprietara legală şi îşi justifica titlul de proprietate pentru apartamentul situat în Bucureşti.
Deci titlul de proprietate al autorului lor este mai vechi, preferabil, autentic, invincibil.
Se învederează că în mai multe spete similare în acelaşi imobil cu aceeaşi reclamanta, instanţele au admis acţiunea în revendicare pentru mai multe apartamente, inclusiv în contradictoriu cu pârâta M.G. prin sentinţa civila nr. 4400 din 02 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul civil nr. 13151/2005 s-a admis cererea de revendicare şi a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, irevocabilă.
În prezent nu mai trebuie făcută dovada „constatării nulităţii absolute de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat" şi „dovada că statul a fost evins în dreptul sau", deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 247/2005) legiuitorul a instituit o prezumţie legala absoluta refragrabilă în sensul ca toate imobilele preluate de stat în perioada 1945-1989 au fost preluate în mod abuziv, actul de preluare abuzivă nereprezentând un titlu valabil pentru stat.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat caracterul abuziv al actului de preluare şi prin urmare reclamantei i s-a recunoscut cu caracter retroactiv dreptul de proprietate.
Şi în hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României aceste aspecte au fost relevate constant în aceste hotărâri, statuându-se ca vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţi chiar şi atunci când e anterioară confirmării definitive în justiţie al dreptului de proprietate al altuia reprezintă privarea de un bun în sensul reglementat în art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că dreptul reclamantei este preferabil dreptului statului neproprietar astfel încât instanţa urmează să dea eficienţă în cauză titlului opus de reclamantă, urmând ca acţiunea în revendicare să fie admisă în temeiul art. 480 C. civ..
Prevederile art. 501 Legea nr. 10/2001 care instituie dreptul la restituirea preţului de piaţa al imobilului pentru proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au fost incluse în conţinutul Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 astfel încât intimatul-apelant-pârât A.M. are dreptul la plata integrală a acestui preţ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed criticile formulate de recurent se circumscriu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 C.civil precum şi dispoziţiile art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dând preferabilitate titlului de proprietate deţinut de pârâtul A.M..
Criticile formulate de recurenta reclamantă sub acest aspect, al soluţionării acţiunii în revendicare pronunţate de instanţă, nu pot fi primite.
În mod corect s-a reţinut că, raportat la obiectul acţiunii promovate, acţiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaş al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlul pârâtului, care a dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Astfel, titlul pârâtului nefiind contestat în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002).
Insă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „P.”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 Convenţie şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.V.C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta R.V.C. împotriva deciziei civile nr. 70 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7330/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7328/2012. Civil → |
|---|
