ICCJ. Decizia nr. 7336/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7336/2012
Dosar nr. 2713/1/2012
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile invocate de intimaţii-pârâţi şi a fost respins recursul declarat de reclamanţii G.A., G.R., G.E. şi V.E. împotriva deciziei nr. 357 A din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că recurenţii, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.897 C. civ. privind uzucapiunea scurtă, considerând greşit acest raţionament prin prisma faptului că transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat cât timp titlul statului nu era valabil.
Această critică a fost găsită nefondată atâta vreme cât instanţa de apel nu a făcut nici o referire la dispoziţiile uzucapiunii scurte, aspect recunoscut chiar de către recurenţi.
Prin urmare, s-a reţinut că Înalta Curte nu poate analiza o critică care se referă la argumente la care instanţa de apel nu a făcut referire în motivarea soluţiei pe care a pronunţat-o, deoarece controlul de legalitate vizează numai aspectele de legalitate pe care instanţa de apel le-a abordat în considerentele deciziei pronunţate.
În consecinţă, s-a constatat că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..
Analizând cel de-al doilea motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte l-a apreciat ca fiind nefondat deoarece instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii în soluţionarea acţiunii în revendicare cu care a fost învestită.
Astfel, prin decizia civilă nr. 1693 din 2 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2141/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul situat în Cluj-Napoca, a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamente, a căror nulitate s-a pretins, au fost încheiate cu bună-credinţă.
De asemenea, s-a constatat că pentru corpul II al aceluiaşi imobil, nu s-a solicitat în instanţă constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ceea ce consolidează validitatea acestui contract.
În acest context, în mod corect instanţa de apel a pornit de la premisa că ambele părţi ale cauzei au titluri de proprietate, reclamanţii prin recunoaşterea pe cale judecătorească a preluării imobilului fără titlu şi aplicarea art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, iar pârâţii prin menţinerea ca valabile a actelor lor de proprietate, fie pe cale judecătorească, fie prin consolidare, ca urmare a necontestării în instanţă în termenul stabilit de lege sub sancţiunea decăderii (art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001).
La compararea acestor titluri, instanţa de apel a acordat preferinţă titlului pârâţilor, soluţie corectă, atât în raport de prevederile legii interne, Legea nr. 10/2001, cât şi faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, se arată că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Cum în cauză s-a stabilit că o parte a imobilului a fost înstrăinată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamantul este îndreptăţit să obţină numai măsuri reparatorii prin echivalent pentru această parte, măsuri care, de altfel, i-au fost propuse în ceea ce priveşte apartamentele, prin dispoziţia nr. 686/2007 emisă în baza deciziei civile nr. 1693/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, devenită irevocabilă.
Invocând imposibilitatea valorificării acestei dispoziţii pe cale de executare, datorită neacordării într-un termen rezonabil a despăgubirilor propuse, consecinţă a nefuncţionării Fondului Proprietatea, recurenţii doresc să îşi valorifice bunul în natură, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, pe calea acţiunii în revendicare, în limitele stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, constatând admisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun după apariţia Legii nr. 10/2001, permite analizarea criteriilor de preferabilitate în acţiunea în revendicare în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Făcând o abordare a controlului de legalitate şi din această perspectivă, instanţa de apel a constatat în mod just că reclamanţii beneficiază de măsuri reparatorii, care urmează a le fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, problemele de executare a acestei despăgubiri neputând afecta condiţiile impuse de decizia nr. 33/2008, acelea ca să nu se aducă atingere unui drept de proprietate deja câştigat de altă persoană şi stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit nevalabilitatea titlului statului nu s-a dispus şi restituirea imobilului către reclamanţi.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon contra României din 12 octombrie 2010, într-o astfel de ipoteză, reclamanţii nu deţin un „bun actual”, în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, spre deosebire de pârâţi care deţin un astfel de bun, câtă vreme titlul lor de proprietate este valabil şi deţin posesia imobilului.
Curtea europeană a recunoscut faptul că simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, echivalează cu existenţa unei “valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 Protocolul nr. 1.( Cauzele Străin, Păduraru şi Porţeanu şi, ulterior, afirmată explicit în Cauza Czaran şi Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009).
Ulterior, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Deoarece reclamanţii din prezenta cauză au urmat procedurile prevăzute de legile de reparaţie şi au epuizat căile de atac prevăzute de aceste legi, ei beneficiază de "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În cauza pilot Atanasiu s-a constatat, de asemenea, că „nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”.
S-a mai reţinut că „simpla constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuşi ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerinţele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis o decizie administrativă în sensul celor dispuse de instanţă„.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că recurentelor din cauza pilot nu le-a fost recunoscut de către Curtea europeană dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situaţia în care li s-au aplicat direct prevederile Convenţiei prin înlăturarea prevederilor dreptului intern. Aceasta deoarece ele nu deţineau o dispoziţie sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obţinut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar fi transformat „valoarea patrimonială” într-un „bun actual”, ambele aspecte constituind accepţiuni ale noţiunii de “bun” care antrenează garanţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Pentru prima oară, Curtea europeană, deşi nu indică explicit criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluţionată acţiunea în revendicare, afirmă neechivoc condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească posesia unui „bun actual” şi pe care să o poată opune cu succes titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor în acţiunea în revendicare. Adăugarea acestei condiţii de către Curtea europeană, face ca simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, să nu mai fie suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptăţirea la restituirea în natură a bunului, în calitate de deţinător al unei „valori patrimoniale”.
În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că, chiar dacă ambele părţi din proces deţin titluri de proprietate, în absenţa dovedirii existenţei în patrimoniul lor a unui bun actual, reclamanţii nu se află într-o poziţie de egalitate cu pârâţii, care deţin un bun actual.
În absenţa unui bun actual, reclamanţii nu pot dobândi preferabilitate în acţiunea în revendicare pentru nici un alt argument, inclusiv pentru argumentul conform căruia pârâţii ar putea ca, în cazul în care ar fi evinşi, să îşi valorifice dreptul de proprietate de care au fost privaţi printr-o procedură mult mai facilă decât cea oferită de Legea nr. 247/2005.
Pentru argumente amintite, Înalta Curte a reţinut că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Cu privire la excepţiile invocate de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat şi a netimbrării şi solicitarea amendării recurenţilor pentru abuz de drept în temeiul art. 1081 C. proc. civ. s-a reţinut că instanţa de apel s-a pronunţat, respingându-le.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat Înalta Curte a apreciat-o ca nefondată deoarece obiectul dosarului faţă de care se invocă autoritatea de lucru judecat, respectiv Dosarul nr. 2141/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâţii persoane fizice cu privire la apartamentele nr. 1 şi 2, iar acţiunea pendinte are ca obiect revendicarea acestor apartamente, astfel încât obiectul celor două cauze este diferit, ceea ce face să nu fie îndeplinită condiţia triplei identităţi cerută de art. 1201 C. civ. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei netimbrării, Înalta Curte a constatat că această excepţie a fost respinsă în apel cu motivarea că sunt incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea taxei de timbru nr. 146/1997, iar soluţia pronunţată pe acest aspect era supusă căii de atac a reexaminării care, nefiind exercitată, face ca modul de stabilire a timbrajului să nu mai poată fi pus în discuţie, deoarece a intrat sub putere de lucru judecat.
Verificând temeinicia cererii de amendare a reclamanţilor pentru introducerea cu rea credinţă a prezentei cereri şi, implicit, a căilor de atac, pentru că ar fi o cerere vădit netemeinică, Înalta Curte a constatat că o astfel de cerere nu se încadrează în prevederile art. 1081 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., deoarece formularea unei acţiuni şi exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, cu respectarea condiţiilor de exerciţiu, nu au caracterul unor cereri vădit netemeinice. Prin urmare, nu se impune aplicarea sancţiunii solicitate.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat cerere de revizuire invocând dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ..
În motivarea cererii s-a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la primul motiv de recurs care viza modul defectuos în care instanţele anterioare au analizat pe fond acţiunea în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamanţi în contradictoriu cu intimaţii G.M. şi M.G..
S-a mai arătat că în motivele de recurs s-a criticat soluţia instanţei de apel motivat de împrejurarea că aceasta a respins acţiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu aceşti intimaţi, pe un motiv care niciodată nu a fost pus în discuţia părţilor.
Instanţa de recurs avea obligaţia să constate că instanţa de apel nu fusese învestită cu verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 1897 C. civ..
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare. În cazul unei astfel de acţiuni reclamanţii se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, iar, în speţă, faţă de legea internă, prioritară este aplicabilitatea Convenţiei.
Pornind de la premisa preluării imobilului fără titlu de către stat, precum şi de la premisa menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001 instanţa de recurs trebuia să compare titlurile deţinute de părţi şi să ţină seama de jurisprudenţa europeană.
Hotărârea mai este criticată pentru că instanţa de recurs a insistat ca reclamanţii să pună concluzii cu privire la excepţiile invocate prin întâmpinare de intimaţii X. şi P., deşi, cu privire la aceste excepţii, instanţa de apel se pronunţase respingându-le.
Cererea de revizuire va fi respinsă pentru următoarele considerente.
Art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. dispune că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere „dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
Analizând hotărârea ce se solicită a fi revizuită prin prisma criticilor formulate şi în raport de textul de lege evocat, se constată că cererea de revizuire nu poate fi primită.
Prin decizia nr. 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile invocate de intimaţii-pârâţi şi a fost respins recursul declarat de reclamanţii G.A., G.R., G.E. şi V.E. împotriva deciziei nr. 357 A din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, ca nefondat.
Sub un prim aspect se reţine că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de articolul citat ca instanţa de recurs să evoce fondul.
O instanţă de recurs evocă fondul atunci când, admiţând recursul, prin efectul modificării hotărârii recurate, reapreciază dovezile administrate în cauză de instanţele anterioare, precum şi temeiurile de drept incidente, schimbând deci, situaţia de fapt stabilită de instanţele ale căror hotărâri au fost casate şi statuând în mod autonom asupra raportului juridic litigios.
În categoria hotărârilor care evocă fondul intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere, după cum nu evocă fondul nici deciziile instanţelor de recurs care, admiţând recursul, menţin una dintre hotărârile date în cauză de instanţele de fond.
Aşa fiind, deşi sunt invocate dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., cererea formulată nu este îndreptată împotriva unei decizii a instanţei de recurs care să fi evocat fondul, motiv pentru care va fi respinsă.
De altfel, din analiza criticilor cuprinse în cererea de revizuire, raportat la considerentele deciziei 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se constată că instanţa a analizat cu o amplă argumentare motivele invocate de recurenţi în cererea de recurs.
În realitate, deşi este intitulată „revizuire” şi sunt invocate dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., cererea formulată nu are nimic comun cu instituţia revizuirii hotărârilor astfel cum aceasta este configurată prin art. 322 şi următoarele C. proc. civ.. Prin finalitate şi motivare se tinde la un al doilea recurs ceea ce atrage consecinţa respingerii cererii de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire a deciziei nr. 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuenţii G.A., G.R., G.E. şi V.E..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7334/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7331/2012. Civil → |
|---|
