ICCJ. Decizia nr. 7355/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7355/2012
Dosar nr. 5297/117/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 821 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P.G.F.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 20.694,87 RON reprezentând valoarea actualizată a preţului achitat de reclamant pentru apartamentul din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în CF Cluj-Napoca, preţ achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1997, a fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea actualizată a preţului achitat şi preţul de piaţă al imobilului şi a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.260 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.G.F.I., solicitând instanţei admiterea apelului, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii de plată a despăgubirilor, care reprezintă diferenţa dintre valoarea actualizată a preţului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare şi preţul de piaţă al apartamentului, pentru care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentinţa pronunţată de tribunal este nelegală, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În mod incorect instanţa de fond a reţinut că reclamantul a încheiat contractul de închiriere pentru apartamentul în litigiu abia în 10 octombrie 1996, omiţând să constate că acel contract nu a constituit o primă închiriere, astfel încât reclamantul să fi avut la acea dată calitate de nou chiriaş în imobil. În realitate, reclamantul a locuit în imobil încă din 1980 într-un alt apartament, iar în apartamentul identificat cu ocazia aplicării Legii nr. 112/1995 ca fiind apartamentul, cu 2 camere şi dependinţe în suprafaţă de 78 mp, a intrat în anii 1990, ca urmare a unui schimb de locuinţe realizat cu chiriaşa B.R.. Ca dovadă, în fişa de calcul a chiriei aferentă contractului de închiriere din 1996, s-a consemnat faptul că s-a achitat chirie din 01 aprilie 1994.
Prin urmare, reclamantul a apreciat că avea calitate de persoană îndreptăţită la cumpărarea apartamentului.
Instanţa de fond s-a rezumat să constate că contractul de închiriere anterior contractului de vânzare-cumpărare poartă data de 10 octombrie 1996 şi să reţină efectul puterii de lucru judecat al considerentele hotărârilor judecătoreşti anterioare, care ar fi stabilit din acest punct de vedere eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Reclamantul a arătat că prin acele hotărâri judecătoreşti nu s-a verificat modul în care s-a încheiat contractul de închiriere din octombrie 1996. Or, inserarea unei fraze în sensul că acest contract este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, nu constituie o reală statuare asupra acestui aspect, care să poată fi primită cu putere de lucru judecat.
În al doilea rând, reclamantul a arătat că instanţa de fond a abordat simplist raporturile juridice din prezentul litigiu, iar împrejurarea că a fost eludată Legea nr. 112/1995 nu-i poate fi imputată, deoarece atât condiţiile de aplicare ale acestei legi, cât şi cele speciale de încheiere în concret a actelor de vânzare-cumpărare au fost stabilite de către stat.
Reclamantul a arătat că nu se poate reţine în sarcina sa o conduită de rea-credinţă, şi nu poate fi transpusă din contextul aplicării Legii nr. 10/2001 pe planul aplicării Legii nr. 112/1995, deoarece conduita sa s-a format pe baza informaţiilor care i-au fost puse la dispoziţie de către stat, care a acţionat în aceste raporturi nu doar ca un simplu vânzător, ci ca şi autoritatea deţinătoare a datelor referitoare la modul de preluare a proprietăţii şi la stadiul de retrocedare a acestei proprietăţi în favoarea fostului proprietar.
La 1 februarie 2012 apelantul-reclamant a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor ce formau completul de judecată, deoarece şi-ar fi spus părerea cu privire la pricina care se judecă, făcând parte din completul care a soluţionat cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin încheierea din 14 februarie 2012 cererea de recuzare a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt întrunite condiţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ..
Prin decizia civilă nr. 12A din 15 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că este real că reclamantul a avut calitatea de chiriaş, însă pentru un alt apartament din imobil, pe care, potrivit dispoziţiilor art. 9, putea să îl cumpere în ipoteza în care nu se restituia în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
În ceea ce priveşte apartamentul în litigiu numerotat ca fiind apartamentul, care a fost închiriat defunctei B.R., acesta nu putea fi cumpărat de către reclamant, întrucât la data intrării în vigoarea Legii nr. 112/1995, reclamantul apelant nu avea contract de închiriere. Susţinerea apelantului că ar fi încheiat contractul de închiriere în 1994, întrucât în fişa de plată a chiriei se menţionează că s-a încasat chirie încă din acest an, nu poate fi primită, părţile având posibilitatea să încheie contractul de locaţiune în 1994 numai dacă apartamentul era liber la aceea dată. Din contractul de închiriere încheiat cu B.R., care anterior a deţinut apartamentul, rezultă că aceasta a decedat la 23 decembrie 1996. în cazul reclamantului raporturile contractuale pentru apartamentul au început de la data încheierii contractului, 10 octombrie 1996. Mai mult, în interogatoriul luat reclamantului în Dosarul nr. 8803/2002, acesta recunoaşte că a intrat în folosinţa apartamentului în litigiu în toamna anului 1996.
Aşadar, susţinerile apelantului în prezentul dosar, prin care tinde să dovedească existenţa unui contract de închiriere pentru apartamentul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, sunt contrazise de însăşi mărturisirea reclamantului în dosarul în care s-a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Din starea de fapt rezultă fără dubiu că reclamantul a eludat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanta T.V. a solicitat în baza Legii nr. 112/1995 revendicarea imobilului în data de 6 iunie 1996, deci, anterior încheierii contractului de închiriere din 10 octombrie 1996.
Nu poate fi primită critica potrivit căreia doar Statul Român a fost de rea credinţă, deoarece elemente definitorii ale titlului statului erau cunoscute şi verificate de reprezentanţii statului, iar cumpărătorii cunoşteau aceste elemente numai în măsura în care erau prezentate de către aceşti reprezentanţi.
Este ştiut faptul că înainte de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul trebuie să depună diligentele maxime pentru a verifica situaţia imobilului pe care urmează să-l cumpere.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar cumpărarea contractului de vânzare-cumpărare a avut loc în 19 martie 1997, dată la care era publicată H.G. nr. 11/1997, din care rezulta că puteau fi vândute apartamentele preluate în baza Decretului nr. 92/1950 dacă au fost respectate condiţiile de preluare ale imobilului, menţionate în acest decret.
Or, în aceste condiţii, cădea în sarcina reclamantului să verifice dacă preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, iar în caz contrar să se abţină să cumpere apartamentul.
Aşadar, reclamantul nu a făcut dovada că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond nu a dispus acordarea despăgubirilor la preţul de circulaţie al imobilului, potrivit art. 50 Legea nr. 10/2001.
O ultimă critică vizează faptul că restrângerea dreptului la despăgubiri doar la preţul actualizat al apartamentului a cărei anulare s- a dispus, contravine dispoziţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Într-adevăr a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în 1997, însă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la un preţ mai mic decât preţul de piaţă al apartamentelor similare din unitatea administrativ-teritorială, un preţ de protecţie socială pentru chiriaşi.
Aşadar, în ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cum a fost şi în cazul de faţă, părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, situaţie în care se poate acorda numai preţul actualizat în temeiul art. 50 alin. (2) şi (3) Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, precum şi împotriva încheierii din 14 februarie 2012, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la curtea de apel pentru rejudecarea apelului, iar în subsidiar modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond şi obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea actualizată cu rata inflaţiei a preţului apartamentului în litigiu şi preţul de piaţă al acestui apartament, calculat prin expertiza de evaluare a ing. F.V.. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În motivarea recursului a fost criticată greşita respingere a cererii de recuzare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A susţinut că respingerea propunerii de recuzare a avut ca efect menţinerea în complet a celor doi magistraţi, în pofida faptului că aceştia se pronunţaseră anterior cu privire la anumite chestiuni ale fondului cauzei, esenţiale pentru corecta dezlegare a raporturilor juridice deduse judecăţii, ceea ce constituie o incompatibilitate în sens subiectiv. Dispoziţiile art. 27 pct. 7 se referă şi la expunerea opiniei cu privire la chestiuni esenţiale, ce sunt de natură să orienteze soluţia în procesul pendinte. în speţă desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare este premisa naşterii dreptului la despăgubiri, iar legătura dintre aceste două litigii este strânsă. în decizia recurată, judecătorii apelului au reiterat vechiul argument referitor la reaua credinţă a reclamantului în efectuarea lucrărilor cu depăşirea limitelor autorizaţiei de construire. Această împrejurare trădează poziţia subiectivă, apriori defavorabilă a judecătorilor apelului. Fiind încălcat dreptul său fundamental la un proces echitabil, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel, spre rejudecare.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a normelor metodologice de aplicare a acestei legi. A susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit situaţia apartamentului, acesta fiind apartamentul pe care l-a avut în folosinţă efectivă, precum şi împrejurarea întocmirii contractului de închiriere la 10 octombrie 1996, aceasta acoperind doar cerinţa actului constatator al locaţiunii exercitate de reclamant asupra apartamentului nr. 6, deşi contractul de închiriere, ca negotium iuris, fusese încheiat anterior.
De asemenea, a susţinut că în sarcina sa nu poate fi reţinută niciun fel de culpă, având în vedere că pentru sine, ca particular, datele concrete ale nevalabilităţii titlului statului s-au evidenţiat doar ulterior, cu prilejul soluţionării acţiunii în revendicare, ceea ce relevă în mod categoric culpa statului ca efect al necorelării poziţiei sale de autoritate care s-a obligat, pe de o parte, la restituirea proprietăţii către foştii proprietari şi, pe de altă parte, a înscris dreptul de dobândire a proprietăţii de către chiriaşi. De aceea, instanţa de apel a nesocotit esenţa raporturilor dintre reclamant şi stat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv faptul că acest contract trebuia analizat în conformitate cu exigenţele principiului tempus regit actum şi că, din acest punct de vedere, nu a existat nicio încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. La momentul încheierii acestui contract reclamantul avea calitatea de chiriaş, imobilul nu făcea parte din categoria celor exceptate de la vânzare, Statul avea înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6, iar cererea de restituire a imobilului formulată de vechiul proprietar, deşi era notată în cartea funciară, fusese irevocabil respinsă. În mod greşit a fost reţinută reaua sa credinţă în raport de considerentele din hotărârea anterioară, referitoare la nulitatea contractului de cumpărare a imobilului în litigiu, vizând nerespectarea autorizaţiei de construire, deşi emiterea acestui act administrativ reprezenta recunoaşterea dreptului său de a cumpăra apartamentul.
A mai criticat decizia recurată din perspectiva greşitei aprecieri a neîncălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie prin restrângerea dreptului său la despăgubiri doar la valoarea actualizată a preţului. A susţinut că lipsirea de proprietate ca efect al desfiinţării contractului nu trebuie să atragă în sarcina sa un prejudiciu disproporţionat, prin obligaţia de a suporta consecinţele conduitei statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri şi a procedat, ulterior, la înstrăinarea lor. în aplicarea principiului restitutio in integrum era necesară o reparaţie echitabilă, echivalentă cu acordarea preţului de circulaţie al bunului.
La 21 noiembrie 2012 reclamantul a depus o cerere prin care a dezvoltat motivele de recurs, cu privire la existenţa unei incompatibilităţi de ordin subiectiv a judecătorilor apelului şi cu privire la modul de apreciere a datei contractului de închiriere, în sensul că acest contract, ca negotium iuris, a fost încheiat anterior datei de 10 octombrie 1996, fapt ce rezultă din fişa de calcul a chiriei, în conţinutul căreia se consemnează că data plăţii primei chirii a fost 01 aprilie 1994.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului, susţinând, în principal, că reclamantul nu avea la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare calitatea de chiriaş, ceea ce dovedeşte încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi că această împrejurare a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 11813/2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare la nelegalitatea încheierii din 14 februarie 2012, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi primită.
Deşi este real că judecătorii apelului au făcut parte din completul ce a pronunţat decizia civilă nr. 585/R/l din 1 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-au soluţionat recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi P.G.F.I., având ca obiect cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi cu privire la apartamentul situat în Cluj-Napoca, această situaţie nu se poate încadra în dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., respectiv nu se poate reţine că judecătorii şi-ar fi spus părerea asupra pricinii pendinte.
În primul rând trebuie reţinut că art. 27 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre în cauză, însă judecătorul a lăsat să se întrevadă soluţia pe care o va da prin hotărârea finală.
Decizia civilă amintită, pronunţată în recurs, produce efectele oricărei hotărâri irevocabile, în sensul că problemele de drept dezlegate se impun cu autoritate de lucru judecat în orice litigiu ulterior. Prin decizia civilă nr. 585/R/l din 1 martie 2009 s-a reţinut reaua-credinţă a pârâtului P.G.F.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Această dezlegare se impunea şi în cauza pendinte, unde, faţă de efectul negativ al autorităţii lucrului judecat, ce nu permite reluarea judecăţii unor chestiuni ce au fost soluţionate irevocabil, instanţa nu ar fi putut să mai analizeze problema bunei sau relei credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Aşadar, problema bunei-credinţe, tranşată irevocabil, se impunea în acelaşi mod judecătorilor pricinii, indiferent care ar fi fost aceştia.
Neputând deroga de la soluţia pronunţată printr-o hotărâre irevocabilă asupra unui capăt de cerere şi având obligaţia de a respecta cele statuate jurisdicţional în litigiul anterior, judecătorii apelului nu puteau manifesta o poziţie subiectivă, apriori nefavorabilă, faţă de reclamant, aşa cum susţine acesta prin motivele de recurs.
Este real că imparţialitatea judecătorilor nu poate fi analizată doar sub imperiul dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., ci trebuie privită în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza Piersack contra Belgia, Curtea Europeană a reţinut că noţiunea de imparţialitate la care face referire art. 6 are a fi apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un demers obiectiv ce urmăreşte a determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectivă a tribunalului).
Or, în cauza dedusă judecăţii nu se poate vorbi despre existenţa unei imparţialităţi de ordin subiectiv, din moment ce judecătorii apelului nu-şi mai puteau exprima convingerea personală asupra unei chestiuni dezlegate irevocabil printr-o hotărâre anterioară. Pe cale de consecinţă, dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost respectat.
Nici critica potrivit căreia soluţia instanţei de apel este rezultatul greşitei interpretări a prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.
Argumentele subsumate acestei critici tind la dovedirea bunei-credinţe a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi la respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 501 Legea nr. 10/2001.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, conduita recurentului-reclamant la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită irevocabil prin decizia civilă nr. 585/R din 11 martie 2009, nemaiputând fi analizată în cauza pendinte, deoarece i se opune autoritatea de lucru judecat a acestei decizii.
Consecinţa încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu rea-credinţă constă în neaplicarea dispoziţiilor art. 50 Legea nr. 10/2001, recurentul-reclamant având dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, raportându-se doar la incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Prin acordarea acestor despăgubiri nu se încalcă dreptul de proprietate al recurentului-reclamant şi nici prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra România, cauza Pincova şi Pine contra Republica Cehă).
Or, în prezenta cauză buna credinţă a subdobânditorului a fost exclusă, astfel încât nu se poate reţine că acesta deţine un bun în sensul art. 1 Protocolul 1, după cum nu se poate vorbi despre existenta în sarcina sa a unui prejudiciu disproporţionat, ori despre lipsa unei reparaţii echitabile.
Desfiinţarea titlului de proprietate al recurentului-reclamant ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale, dă dreptul acestuia de a pretinde şi primi restituirea preţului actualizat.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G.F.I. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 şi a deciziei civile nr. 12A din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7353/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7357/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
