ICCJ. Decizia nr. 7361/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7361 /2012
Dosar nr. 6272/3/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 16 mai 2006, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, A.V., A.I., A.F. şi D.J. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele în care locuiesc în prezent.
Prin sentinţa civilă nr, 7437 din 04 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a admis acţiunea, a obligat pârâţii A.V., A.F. şi A.I. să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. X situat în Bucureşti, corp A, sector 2 şi a obligat pârâtul D.J. să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. Z situat în Bucureşti, corp B, sector 2.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii A.V., A.I., A.F. şi D.J., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La termenul de judecată din data de 18 iunie 2008, tribunalul a calificat calea de atac exercitată ca fiind apel, având în vedere că intimata-reclamantă a precizat că valoarea imobilului depăşeşte 1 miliard RON.
Prin decizia civilă nr. 1063A din 17 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi, a anulat sentinţa civilă nr. 7437 din 04 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi a reţinut cauza spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul D.J., iar prin decizia civilă nr. 108 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat.
Judecând litigiu în primă instanţă, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 09 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei inadmisibilităţii acţiunii şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesual active.
Prin sentinţa civilă nr. 699 din 18 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, acţiunea formulată de reclamantă şi cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost respinsă cu motivarea că, prin promovarea prezentei acţiuni, reclamanta urmăreşte ca, prin intermediul comparării titlurilor de proprietate să se dea preferinţă titlului său, faţă de cel al pârâţilor, cu consecinţa obligării acestora la lăsarea apartamentelor în deplină proprietate şi posesie a reclamantei.
Pe fond, s-a reţinut că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar nu dispoziţiile C. civ., invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, întrucât norma juridică specială (în speţă Legea nr. 10/2001) derogă de la norma generală (specialia generalibus derrogant).
Tribunalul a apreciat că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâţilor A.V., A.I. şi A.F. (descendenţi ai autorului I.A.) -contractul de vânzare-cumpărare nr. QQQ/1997 încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995-, precum şi titlul pârâtului D.J. (moştenitor al autorilor D.D. şi D.S.) - contractul de vânzare-cumpărare nr. WWW/1997 -, întrucât, potrivit art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor legale
În speţă, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentelor revendicate către pârâţii persoane fizice a fost făcută cu respectarea acestor dispoziţii, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare în termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 45 Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.M., iar prin decizia nr. 838A din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat. Dispozitivul deciziei a fost completat prin decizia nr. 82A din 08 februarie 2012 a aceleiaşi instanţe cu obligarea reclamantei la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli de judecată către intimata A.V..
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, s-a restituit în natură în deplină proprietate reclamantei P.M. apartamentul nr. Y, corp B şi terenul în suprafaţă de 94,86 mp, precum şi cota-parte indiviză din părţile şi dependinţele comune ale imobilului din sector 2, Bucureşti.
De asemenea, reclamantei P.M. i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. X, corp B, apartamentul nr. Z, corp B, apartamentul nr. X, corp A, apartamentul nr. Y, corp A şi terenul aferent din sector 2, Bucureşti, suma de 87.229.682 RON.
Această hotărâre a fost primită de către reclamantă la data de 12 august 1997.
Prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, reclamanta P.M. a solicitat restituirea în natură a apartamentul nr. Y, şi a întregului teren din sector 2, arătând că este succesoarea lui A.N., zis A.I.A., a dobândit numele de P. la căsătoria cu V.P. şi a devenit proprietara imobilului în litigiu prin actul dotal autentificat conform procesului-verbal din 14 decembrie 1942.
Prin aceeaşi cerere, reclamanta a arătat că solicită despăgubiri ce urmează a fi stabilite conform Legii nr. 112/1995, pentru corpul de la aceeaşi adresă, precum şi pentru apartamentul nr. X şi mansarda situate în imobilul de la aceeaşi adresă şi pentru terenul aferent acestora, învederând că este unica moştenitoare a părinţilor săi.
După emiterea hotărârii nr. 658 din 29 iulie 1997 şi după comunicarea acesteia, la data de 16 mai 2006, reclamanta P.M. a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi pârâţii persoane fizice şi a solicitat să-i fie lăsate în deplină proprietate şi liniştită posesie şi apartamentele nr. X corp A, şi apartamentul nr. Z din sector 2, Bucureşti.
Anterior formulării acestei cereri de chemare în judecată, prin dispoziţia din 16 decembrie 2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti, emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit în natură reclamantei spaţiul cu altă destinaţie de la parterul corpului A, apartamentul de la parterul corpului A şi apartamentul situat în corpul B, ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin această dispoziţie, nu s-au restituit reclamantei apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul înstrăinat către I.A. şi A.V. şi apartamentul înstrăinat către D.D. şi S..
Prima instanţă a analizat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, arătând că nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, care derogă la cadrul special de reglementare a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi din susţinerile reclamantei rezultă că A.I.A. este una şi aceeaşi persoană cu A.I.N., identitate dovedită prin actul dotai încheiat de către autorul reclamantei în favoarea acesteia la data de 14 decembrie 1942 şi care atestă că A.I.N. purta şi numele A.I.A..
Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active în mod corect a fost respinsă de către prima instanţă, chiar dacă considerentele hotărârii primei instanţe sunt diferite, iar criticile formulate de pârâtul D.J., prin aderarea la apel, sunt nefondate.
Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a analizat titlurile exhibate de părţi prin prisma dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi, comparând titlurile, a constatat preferabilitatea titlurilor prezentate de pârâţi întrucât au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Referirile primei instanţe la dispoziţiile Legii nr. 10/2001au fost făcute în considerarea măsurilor reparatorii ce pot fi primite de către aceasta dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea Legii nr. 112/1995.
S-a constatat că tribunalul a analizat şi comparat titlurile prezentate de părţi, luând în considerare şi hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 prin care reclamanta a primit despăgubiri pentru apartamentele X şi Z din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, şi, de asemenea, a fost avută în vedere cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, apelanta-reclamantă a solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995, acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil cu excepţia apartamentului nr. Y, iar în temeiul Legii nr. 10/2001, i-au fost restituite în natură părţile din imobil ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apelanta-reclamantă şi-a exprimat opţiunea cu privire la măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, situaţie în care, intimaţii-pârâţi aveau cunoştinţă de faptul că aceasta nu a solicitat restituirea în natură a apartamentelor pe care le deţineau în temeiul contractelor de închiriere, iar asupra acestei situaţii juridice, apelanta-reclamantă nu poate reveni pentru că s-ar pune în pericol siguranţa circuitului civil.
Intimaţii-pârâţi au respectat dispoziţiile art. 9 Legea nr. 112/1995, la momentul dobândirii apartamentelor nr. X şi Z din imobilul în litigiu şi titlul acestora este preferabil titlului apelantei-reclamante, fiind încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta P.M..
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate.:
1. Decizia este nelegală întrucât încalcă prevederile art. 480 C. civ. şi art. 6 Legea nr. 213/1998 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
O acţiune în revendicare prin comparare de titluri, presupune analizarea provenienţei titlurilor de proprietate comparate, precum şi stabilirea titlului provenit de la adevăratul proprietar (inclusiv analizarea valabilităţii titlului autorilor, în speţă al statului).
De asemenea, trebuie stabilit în ce măsură legislaţia internă oferă o cale de despăgubire efectivă şi dacă revendicarea imobilului este singura aptă să ducă la o despăgubire integrală şi la valoarea de piaţă pentru imobilul ce face obiectul acţiunii.
Dovedirea titlului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în cauză este în afara oricărui dubiu, reclamanta fiind proprietar în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX/1923, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, al actului de vânzare-cumpărare nr. YYY/1930, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi al actului dotal autentificat din 14 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, construcţia a fost ridicată de autorul reclamantei în baza autorizaţiei din 7 iunie 1924 emisă de Primăria Oraşului Bucureşti.
Spre deosebire de titlul reclamantei, titlurile pârâţilor provin de la un neproprietar. Statul Român a deţinut imobilul fără titlu, cu încălcarea legii, a Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte în anul 1950, aspecte pe care instanţa de apel trebuia să le reţină în temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998.
Prin hotărârea 658 din 29 iulie 1997, emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost recunoscut implicit dreptul reclamantei asupra întregului imobil, chiar dacă s-a dispus doar în parte restituirea în natură şi în parte acordarea de despăgubiri.
Despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost modice faţă de valoarea de piaţă a imobilului, neputând fi considerate o reparaţie echitabilă.
Prin emiterea acestei hotărâri s-a creat o speranţă legitimă în sensul restituirii în natură sau acordării de despăgubiri la valoarea de piaţă în viitor, având în vedere şi legislaţia emisă ulterior, al cărui principiu preponderent a fost şi este restitutio in integrum.
Este eronată aprecierea instanţei de apel conform căreia în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a solicitat decât despăgubiri pentru apartamentele în cauză, pierzând dreptul de a solicita restituirea în natură. La acel moment, reclamanta a cerut ceea ce legea permitea, şi i s-a recunoscut dreptul sau o speranţă legitimă asupra întregului imobil.
În aceste condiţii, în care reclamanta beneficiază de o speranţă legitimă privind restituirea întregului imobil, iar legislaţia română nu prevede un mecanism eficient necesar a asigura o despăgubire rapidă şi la valoarea de piaţă, după cum a apreciat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în nenumărate cauze, acţiunea în revendicare constituie singura modalitate eficientă de despăgubire.
În cazul admiterii acţiunii, pârâţii beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, care ar asigura o despăgubire rapidă şi la valoarea de piaţă pentru apartamentele ce fac obiectul acţiunii.
Potrivit deciziei 33/2008 trebuie analizat şi în ce măsură pârâţii pot invoca un titlu în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Analizând acest aspect, instanţa de apel trebuia să observe că pârâţii nu au aşteptat finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995, cumpărând pe riscul lor şi în cunoştinţă de cauză. De asemenea, titlul lor nu a fost consolidat printr-o acţiune injustiţie prin care să se constate valabilitatea acestuia.
Prin urmare, comparând titlurile prin prisma art. 480 C. civ., cu criteriile acolo stabilite, se impune admiterea acţiunii şi restituirea în natură a imobilului revendicat în patrimoniul reclamantei.
2. Instanţa de apel, în mod eronat, a respins motivul de apel vizând nesoluţionarea pe fond a acţiunii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Prin încheierea din data de 27 aprilie 2010, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (încheiere definitivă şi irevocabilă prin neatacarea ei cu apel de către pârâţi), prima instanţă a reţinut că reclamanta are la dispoziţie acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuia să aplice regulile privind compararea de titluri.
Or, tribunalul s-a limitat să afirme că nu poate cerceta titlul pârâtului, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece acesta nu a fost atacat cu o acţiune în nulitate într-un anumit termen prevăzut de Legea nr. 10/2001. O astfel de afirmaţie duce la concluzia nesoluţionării pe fond a acţiunii.
Deşi recurenta a criticat această soluţie prin motivele de apel, acest aspect nu fost analizat nici de instanţa de apel, iar dacă Înalta Curte ar aprecia a fost analizat, el a fost în mod eronat respins.
Refuzul instanţei de a cerceta şi compara provenienţa celor două titluri de proprietate, doar pe simplul motiv că unul nu a fost atacat cu o acţiune în nulitate, constituie un refuz de soluţionare pe fond a cererii de revendicare.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamantei şi a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul Bucureşti a vândut autorului pârâţilor A.V., A.I. şi A.F. apartamentul nr. X corp A, din sector 2, Bucureşti, împreună cu o cotă indiviză de 18,49% din părţile de folosinţă comună şi cu suprafaţa de 57,53 mp. teren situat sub construcţie.
Totodată, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1997, în baza aceleiaşi legi, Municipiul Bucureşti a vândut autorilor pârâtului D.J. apartamentul nr. Z corp B, din sector 2, Bucureşti, împreună cu o cotă indiviză de 19,02% din părţile de folosinţă comună şi cu suprafaţa de 29,48 mp. teren situat sub construcţie.
Prin hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995, reclamantei i-a fost restituit în natură, în deplină proprietate, apartamentul nr. Y, corp B şi terenul în suprafaţă de 94,86 mp, precum şi cota-parte indiviză din părţile şi dependinţele comune ale imobilului din sector 2, Bucureşti. De asemenea, i-a fost acordată, cu titlu de despăgubiri, suma de 87.229.682 RON pentru apartamentul nr. X, corp B, apartamentul nr. Z, corp B, apartamentul nr. X, corp A, apartamentul nr. Y, corp A şi terenul aferent din sector 2, Bucureşti.
Pentru imobilul în litigiu, reclamanta a formulat şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 16 decembrie 2004, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a spaţiului cu altă destinaţie de la parterul corpului A, a apartamentului de la parterul corpului A şi a apartamentului situat în corpul B, ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În cuprinsul dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a menţionat că nu fac obiectul restituii apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul nr. X, vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997 şi apartamentul nr. Z, vândut contractul de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1997.
Pentru restituirea acestor două apartamente, la data de 16 mai 2006, reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie - art. 480 şi următoarele C. civ - prin care a solicitat obligarea pârâţilor A.V., A.I., A.F. şi D.J. să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ..
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de decţiile unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ..
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, acele critici prin care recurenta susţine că, întrucât legislaţia română nu prevede un mecanism eficient pentru a asigura o despăgubire rapidă, la valoarea de piaţă a bunului, acţiunea în revendicare ar constitui singura modalitate eficientă de despăgubire.
Este adevărat că, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui „bun" în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului.
În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.
Raportat la această practică, invocată de recurenţi prin motivele de recurs, simpla recunoaştere, în cauza de faţă a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului 92/1950, era suficientă pentru a constata existenţa unui „bun actual" în patrimoniul reclamanţilor.
Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar a bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci doar a unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care urmează a fi valorificate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Dreptul de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanţa europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene reprezenta un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituirea imobilului.
Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie.
Prin urmare, constatând că reclamanta nu deţine un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană şi că, din acest motiv ea nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor, compararea titlurilor de proprietate, efectele pe care le-a avut o hotărâre emisă în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995, viciile titlului opus de pârâţi şi, pe cale de consecinţă, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.
2. Nu este fondată nici critica, întemeiată pe prevederile art. 4.304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care a invocat nelegalitatea hotărârii primei instanţe pentru nesoluţionarea pe fond a acţiunii. în subsidiar, recurenta susţine că acest motiv de apel a fost, în mod nelegal, respins.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel a arătat motivele pentru care, răspunzând criticii prin care reclamanta susţinea nepronunţarea primei instanţe asupra fondului litigiului, a apreciat că Tribunalul a cercetat fondul cauzei.
S-a arătat că prima instanţă a analizat titlurile exhibate de părţi prin prisma dispoziţiilor art. 480 C. civ., că a comparat titlurile, a constatat preferabilitatea celor opuse de pârâţi, motivele pentru care a acordat prioritate acestor titluri, raportându-se atât la hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cât şi la cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a analizat critica cu care a fost învestită de reclamantă prin motivele de apel formulate.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că acest motiv de apel a fost corect soluţionat.
Împrejurarea că Tribunalul nu a aplicat criteriile indicate de reclamantă în compararea titlurilor de proprietate nu poate fi calificată ca o nepronunţare asupra acţiunii cu care a fost învestită instanţa.
Este adevărat că Tribunalul a apreciat că titlurile opuse de pârâţi s-au consolidat prin neexercitarea de către reclamantă a acţiunii întemeiată pe art. 45 Legea nr. 10/2001, că în cauză nu poate fi vorba despre o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, întrucât reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul în litigiu şi că, în considerentele hotărârii, s-au făcut referiri la art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001. însă, analiza făcută de Tribunal nu putea ignora situaţia juridică a imobilului şi cadrul legislativ existent, chiar dacă reclamanta şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ..
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 700 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi A.V., A.I. şi A.F..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 838A din 02 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi A.V., A.I. şi A.F..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1641/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 7080/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
