ICCJ. Decizia nr. 7422/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7422/2012
Dosar nr. 61424/3/2010
Şedinţa publică din 5 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 sub nr. 6151/300/2008, la data de 29 mai 2008, reclamanta SC N.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, solicitând instanţei să oblige pârâta la lăsarea imobilului situat în Bucureşti, str. I.T., compus din teren în suprafaţă de 599,375 m.p., în deplină proprietate şi posesie.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a dobândit imobilul revendicat prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 17 martie 2000. Autorul său dobândise dreptul de proprietate asupra terenului prin moştenire de la mama sa, S.E., potrivit certificatului de moştenitor din 26 aprilie 1999, care rândul său îl deţinuse în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 01 septembrie 1949 de fostul Tribunal Ilfov.
Terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 405/1985 şi a fost ulterior redobândit prin sentinţa civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996.
În prezent imobilul se află în proprietatea sa, însă în posesia pârâtului, care refuză să îi permită accesul şi să îi predea folosinţa acestui imobil, invocând dreptul de proprietate în baza Ordinului nr. 3717 din 16 mai 2002 emis în temeiul art. 166 pct. 4 din Legea nr. 84/1995.
Reclamanta a mai arătat că, la data emiterii ordinului, imobilul nu se mai afla în proprietatea statului ci în proprietatea sa , conform titlului de proprietate şi era întabulat în cartea funciară.
În drept au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1340 din 16 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin sentinţa comercială nr. 2355 din 02 martie 2010, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că prin Decretul nr. 405/1985, imobilul proprietatea lui S.I. şi E., format din teren şi o construcţie. a fost expropriat, proprietarii fiind despăgubiţi în condiţiile legii de la acea dată.
Exproprierea a avut drept cauză de utilitate publică extinderea Complexului Studenţesc T. şi construcţia unor blocuri cu destinaţia de cămine.
Decretul de expropriere a vizat un număr mare de proprietăţi individualizate în acea zonă conform raportului de expertiză tehnică depus de reclamantă.
În decembrie 1985 proprietarii S. au fost evacuaţi iar în anul 1986 construcţia demolată trecându-se la etapa I de edificare a extinderii complexului studenţesc. Din documentaţia depusă de către pârâtă, privind incinta căminelor studenţeşti, documentaţie efectuată de Facultatea de Geodezie, Topografie şi Cadastru, a rezultat că terenurile expropriate individual în cauză s-au aflat în inventarul pârât după expropriere şi execuţia extinderilor iar prin certificatul din 15 mai 2007 s-a atestat titlul de proprietate pentru suprafeţele de teren construite, aferente reţelelor, aferente căilor de transport, suprafeţe libere de comunicaţii şi suprafeţe de incintă.
Raportul de expertiză tehnică efectuat a confirmat documentaţia tehnică şi juridică depusă de către pârâtă şi a stabilit doar amplasamentul şi delimitarea terenului în incinta căminelor studenţeşti ale pârâtei.
Prin urmare în condiţiile legii în vigoare în 1976 şi mai apoi în 1985, prin două decrete de expropriere succesive şi în acelaşi scop de utilitate publică, proprietarii S.I. şi E. au fost privaţi de terenul in litigiu şi de construcţia în suprafaţă de 60,70 m.p. cu despăgubirea calculată conform normelor legale în vigoare.
Prin efectul acestui decret şi al preluării efective a bunului, dreptul de proprietate a trecut la stat în condiţiile art. 645 C. civ., adică statul a devenit proprietar prin lege într-un scop de utilitate publică.
Odată cu finalizarea etapelor de extindere a ansamblului studenţesc întreaga bază materială a pârâT. aparţinea acesT.a cu titlu de drept de administrare, proprietatea rămânând în continuare a statului.
Potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 Legea învăţământului întreaga, bază materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat este de drept proprietatea acestora.
Aşadar prin această lege specială s-a realizat transferul dreptului de proprietate a statului către pârâtă ca persoană juridică de drept public şi instituţie de învăţământ superior de stat care l-a posedat continuu şi neîntrerupt atât anterior cât şi ulterior până în prezent, utilizând bunul cu aceeaşi destinaţie şi scop social.
Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, legate, convenţie şi tradiţiune” iar conform art. 645 C. civ., „proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege, prin ocupaţiune”.
În speţă, dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit prin lege, transferul operând de la stat către pârâtă pe data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995 de la 31 iulie 1995, dată la care pârâta stăpânea bunul în temeiul dreptului de administrare.
De altfel niciun moment pârâta nu a pierdut folosinţa şi posesia terenului până la această dată şi nici proprietatea ulterior datei de 31 iulie 1995, chiar dacă autoarea moştenitoare a săvârşit operaţiunea de înstrăinare către reclamantă.
De precizat este că S.E. nu a exercitat calea prevăzută de Legea nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate, introducând acea acţiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, fără a face minimul de diligenţe care i-ar fi permis să obţină informaţiile necesare şi utile instanţei privind starea tehnică şi juridică a terenului la acea dată, iar ulterior intabulării dreptului redobândit în condiţiile viciate de mai sus şi înstrăinării către reclamantă , la 27 iulie 2001, autoarea moştenitoare a depus notificarea nr. 1687 la Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, aspect consemnat în adresa Primăriei sectorului 2.
În consecinţă s-a apreciat că titlul reclamantei nu poate avea preferinţă, el fiind obţinut ulterior celui al pârâT. şi afectat substanţial de viciile care aparţin vânzătoarei .
În consecinţă acţiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC N.E. SRL, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială sub nr. 11748/3/2009 (1189/2010).
În motivarea apelului, s-a susţinut, în esenţă, că pârâta nu are titlu de proprietate asupra imobilului întrucât statul, la rândul său, nu avea un titlu legal din moment ce exproprierea s-a făcut fără despăgubire. S.E. a redobândit dreptul de proprietate, l-a transcris, moştenitorul său a vândut terenul reclamanT. care şi-a intabulat dreptul.
Prin decizia comercială nr. 460 din 06 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-A comercială, în Dosarul nr. 11748/3/2009, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC N.E. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 2355 din 02 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 11748/3/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti şi s-a dispus anularea sentinţei atacate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a apreciat că acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe articolul 480 C. civ. este, prin structura şi funcţia ei esenţială, de natură civilă, indiferent de persoana care o exercită, prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com. fiind răsturnată. Astfel, s-a reţinut că terenul revendicat a fost redobândit de fosta proprietară S.E. iar moştenitorul acesteia l-a înstrăinat apelantei – reclamante, iar pe de altă parte, pârâta este Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, terenul făcând parte din ansamblul căminelor studenţeşti.
În consecinţă, apreciind că litigiul este de natură civilă, Curtea a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă (având în vedere valoarea terenului stabilită prin expertiza efectuată în cauză la 608.448 euro).
Cauza a fost înregistrată la 17 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 61424/3/2010 care, prin sentinţa civilă nr. 346 din 18 februarie 2011 a respins acţiunea formulată de reclamanta SC N.E. SRL împotriva pârâtei Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamanta SC N.E. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 17 martie 2000 de B.N.P. S.M., cumpărându-l de la numitul S.A., dreptul de proprietate fiind înscris în C.F. la data de 22 martie 2000.
Autorul reclamanT., dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin succesiune de la defuncta S.E., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 42 din 26 aprilie 1999 emis de B.N.P. S.M.
La rândul său, S.E. dobândise prin cumpărare, conform actului de vânzare cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 12084 din 01 septembrie 1949, un teren în suprafaţă de aproximativ 890 m.p. situat în Bucureşti, strada I.T.
Ca urmare a exproprierilor intervenite succesiv prin Decretul Consiliului de Stat nr. 346 din 03 decembrie 1976 şi Decretul Consiliului de Stat nr. 405 din 26 decembrie 1985 în scopul construirii de cămine studenţeşti, suprafeţele de 365 m.p.teren construcţii şi de 461 m.p. situate la adresa din Bucureşti, strada I.T., au fost trecute în proprietatea statului de la S.E. şi I., anexa 2, poziţia 3 şi anexa 1, poziţia nr. 43.
Prin sentinţa civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie lui S.E. terenul în suprafaţă de 599,375 m.p. situat în Bucureşti, strada I.
În considerentele hotărârii judecătoreşti evocate s-a reţinut că întreaga suprafaţă de 890 m.p. ce aparţinuse reclamantei din acea cauză şi pe care aceasta o dobândise în anul 1949 prin act autentic, a fost expropriată conform Decretului nr. 405/1985, şi cum din această suprafaţă, terenul de 599,375 m.p. a fost identificat ca fiind liber – teren viran, s-a apreciat în raport şi de prevederile art. 480, 481 C. civ. şi art. 35 din Legea nr. 33/1994, că se impune restituirea sa în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Prin Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002 al Ministrului Educaţiei şi Cercetării se menţionează că imobilul situat în Bucureşti, strada I.T.– incinta Cămine Studenţeşti se află în proprietatea Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, conform prevederilor art. 166 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, astfel că dreptul de proprietate al pârâtei a fost înscris în C.F., prin încheierea din data de 27 iunie 2002 dată de Judecătoria sector 2 – Biroul de Carte Funciară.
Expertiza efectuată în faţa Judecătoriei sectorului 2 de expert B.D. a identificat terenul deţinut de reclamantă, în suprafaţă de 599,456 m.p., arătând că pe acesta se află trotuare betonate în suprafaţă de 212 m.p. destinate circulaţiei pietonale şi spaţii verzi în suprafaţă de 387,456 m.p. ce constituie interioarele curţii aflată în posesia pârâtei.
Expertul a mai relevat, în urma reexaminării documentaţiei cadastrale deţinute cu privire la această suprafaţă de teren de către ambele părţi, că între imobilul cu nr. X şi Z există suprapunere, suprafaţa de 599,456 m.p. ce face obiectul revendicării fiind inclusă în terenul de 3.372 m.p. ce constituie proprietatea pârâtei conform Ordinului nr. 3717 din 16 mai 2000.
Pe baza acestor date, prima instanţă a constatat că imobilul situat la numărul poştal 27, revendicat de reclamantă, este inclus în imobilul cu numărul poştal 29 deţinut cu titlu de către pârâtă, ambele părţi în conflict invocând titluri de proprietate asupra acestui teren şi care provin de la autori diferiţi, în procesul de comparare al acestora urmând a se da eficienţă titlului ce provine de la acel autor al cărui drept este preferabil.
Făcând această analiză, prima instanţă a statuat că titlul statului a fost dobândit în mod valabil, în puterea legii – art. 645 C. civ., anume pe baza exproprierii al cărei scop s-a realizat, iar exproprierea s-a dispus cu acordarea unei despăgubiri, fiind nerelevant analizei în cauză dacă acestea au fost efectiv încasate ori nu, astfel că titlul statului este preferabil celui al autoarei reclamanT., defuncta S.E.
De asemenea, prima instanţă a avut în vedere şi întâietatea dreptului de proprietate constituit în favoarea pârâT. în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, care era în vigoare la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dreptul de proprietate dobândit ope legis de către pârâtă aflându-se deja în patrimoniul acesteia.
Împrejurarea că ordinul a fost emis abia în anul 2002 nu poate atrage o altă soluţie în cauză, dat fiind că pârâta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul legii, eliberarea ordinului fiind o simplă formalitate.
Nu a fost avut în vedere criteriul priorităţii îndeplinirii formelor de publicitate, invocat de reclamantă în favoarea sa, arătându-se că acest criteriu nu poate prevala de vreme ce titlurile părţilor în concurs nu provin de la acelaşi autor.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta.
În faza judecăţii de apel nu au fost administrate noi probe, Curtea de Apel Bucureşti apreciind ca neutilă cauzei administrarea probei cu o nouă expertiză topometrică, ce a fost solicitată de către apelanta-reclamantă, iar proba cu înscrisuri ce a fost încuviinţată aceleiaşi părţi, nemaifiind administrată de aceasta.
Prin decizia civilă nr. nr. 857A din 15 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC N.E. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 346 din 18 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civil; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă şi, în consecinţă: a obligat pe pârâtă să lase reclamanT. în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 599,375 m.p. situat în Bucureşti, str. I.T.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a arătat că esenţa litigiului de faţă se rezumă la aceea că terenul în suprafaţă de 599,375 m.p. care, potrivit titlului de proprietate deţinut de apelanta reclamantă figurează la adresa din Bucureşti, str. I.T., se regăseşte în acelaşi timp înscris în documentaţia ce delimitează dreptul de proprietate al intimatei pârâte conferit potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 la adresa din Bucureşti, str. I.T. Asupra acestei suprafeţe de teren care se află actual în posesia intimatei pârâte, ambele părţi litigante invocă un drept de proprietate şi exhibă titluri de proprietate diferite, soluţionarea acţiunii de faţă presupunând recunoaşterea preferabilităţii unuia din titlurile aflate în concurs.
Cercetând criticile de apel şi rejudecând cauza în apel, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a dat preferinţă titlului de proprietate deţinut de intimata pârâtă, considerând că dreptul autorului acesT.a – statul – este mai bine caracterizat, spre deosebire de cel al autorului reclamanT., respectiv vânzătorul S.A. din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 martie 2000.
De asemenea, a arătat că premisa de la care a pornit prima instanţă în analiza sa, anume că titlurile aflate în concurs provin de la autori diferiţi, este greşită întrucât originea drepturilor disputate între cele două părţi litigante se regăseşte în faptul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 890 m.p. situat în Bucureşti, Bd. I.T. de către numita S.E. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1949 de Tribunalul Ilfov, secţia I comercială. Particularitatea cauzei derivă însă din aceea că disputarea dreptului de proprietate între reclamantă şi pârâtă nu este consecinţa transmisiunilor convenţionale succesive realizate de autorul originar al dreptului, situaţie tipică ce se întâlneşte în cauzele de revendicare ce presupun o comparare a titlurilor concurente care provin de la acelaşi autor. Spre deosebire de această situaţie, istoricul prezentei cauze are la bază o preluare a dreptului de proprietate realizată de stat de la autoarea originară S.E. pe calea unor exproprieri succesive, în baza Decretului nr. 346/1976 – cu privire la suprafaţa de 365 m.p. teren + 60,70 m.p. construcţie şi a Decretului nr. 405/1985 – cu privire la suprafaţa de 461 m.p. teren + 195,12 m.p. construcţie, urmată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de retrocedare în favoarea autoarei S.E. a unei părţi de 599,375 m.p. din terenul ce fusese iniţial expropriat, pentru considerentul nerealizării scopului exproprierii (cu consecinţa readucerii acestei suprafeţe de teren în circuitul civil), şi de adoptarea în paralel de către stat a unei legislaţii speciale de recunoaştere de drept ca fiind în proprietatea instituţiilor de învăţământ superior de stat a bazei lor materiale, (în înţelesul dat acesT. noţiuni prin dispoziţiile art. 166 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1995) realizată din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989.
Instanţa de apel nu a considerat corect raţionamentul tribunalului care, analizând istoricul dobândirii dreptului de proprietate de către stat, a apreciat că dreptul acestuia este mai bine caracterizat întrucât a fost dobândit pe calea exproprierii, măsura ce nu a fost contestată şi al cărei scop s-a realizat, acesta constituind un mod legal, consacrat de art. 645 C. civ. de dobândire a proprietăţii. În plus, s-a arătat că la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu fusese dobândit ope legis în patrimoniul pârâtei, în puterea art. 166 alin. (4) din Legea nr. 85/1994, astfel că efectele acesT. hotărâri judecătoreşti nu s-au mai putut produce.
Curtea de Apel a considerat că acest punct de vedere ignoră şi nesocoteşte substanţa instituţiilor juridice care au determinat regimul şi circuitul juridic al terenului în litigiu, întrucât a observat, contrar aprecierilor primei instanţe, că măsura exproprierii, căreia i-a fost supus întreg terenul de 890 m.p. dobândit cu act autentic încă din anul 1949 de autoarea S.E., a fost contestată, este adevărat, nu imediat adoptării sale întrucât anterior anului 1989 o astfel de posibilitate juridică nu exista. Această contestare din partea fostului proprietar deposedat s-a concretizat în introducerea pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 octombrie 1995 a unei acţiuni de retrocedare a terenului expropriat pentru motivul nerealizării scopului exproprierii, acţiune formulată şi întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Curtea a mai observat că acest demers judiciar iniţiat de autoarea S.E. a fost unul perfect legitim şi care se înscria în cadrul legal existent la acea vreme, susţinut printr-o practică substanţială a instanţelor, ce a fost ulterior confirmată şi impusă cu titlu obligatoriu şi forţa general aplicabilă a unui recurs în interesul legii dat de fosta Curte Supremă de Justiţie prin decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, adoptată în secţii unite, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, apreciindu-se că această prevedere a legii conţine norme de procedură care sunt de imediată aplicare şi care privesc atât raporturile juridice ivite după intrarea în vigoare a legii respective, cât şi efectele nefinalizate după emiterea actului de expropriere întemeiat pe dispoziţiile legale anterioare, asupra acestor efecte nefinalizate urmând să acţioneze dispoziţiile legii noi.
Prin urmare, Curtea nu a putut reţine niciun argument legat de condiţiile viciate ori modul impropriu din punct de vedere al cadrului legal în care autoarea S.E. a acţionat pentru retrocedarea suprafeţei de 599,375 m.p. teren situat în Bucureşti, str. I., ea judecându-se în acel litigiu cu organul administrativ al unităţii administrativ-teritoriale pe raza căruia terenul se află şi care, ca titular al dreptului de proprietate, era în măsură să deţină toate datele tehnice şi juridice cu privire la astfel de bunuri.
Curtea nu a putut reţine o deficienţă decurgând din stabilirea unui cadru procesual pasiv incorect în acel litigiu pe de o parte, întrucât autoritatea administrativă locală chemată în judecată nu s-a apărat prin invocarea lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe de altă parte întrucât pârâta din litigiul de faţă nu avea clar determinată nici măcar calitatea sa de titular al dreptului de administrare al bunului în litigiu, neexistând la acea dată sau anterior un act juridic din partea statului de atribuire a acestui drept ori de delimitare a spaţiilor clădirilor şi terenurilor pe care în fapt le folosea.
Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că în toate litigiile generate de solicitarea retrocedării bunurilor imobile preluate abuziv de stat, acţiunile în revendicare/retrocedare s-au purtat împotriva unităţii administrativ-teritoriale ori a organelor sale reprezentative la nivel local, pe raza cărora bunurile imobile sunt situate, iar nu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ori cu vreun alt titular al dreptului de administrare a bunurilor imobile în cauză.
Curtea a mai reţinut că pe baza probatoriilor administrate în acea procedură, instanţa ce a pronunţat sentinţa civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996, rămasă definitivă şi irevocabilă iar ulterior pusă în executare prin emiterea Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti şi prin procesul-verbal al executorului judecătoresc din Dosarul nr. 292/1997, a stabilit că, din suprafaţa totală de teren de 890 m.p. cât i-a fost expropriat numitei S.E., suprafaţa de 599,375 m.p. constituie teren viran, fiind liberă şi neafectată de construcţia căminului studenţesc, astfel că în privinţa acesT.a devin incidente şi îşi produc efectele dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, dispunând retrocedarea ei în patrimoniul fosT. proprietare.
Această hotărâre judecătorească a cărei soluţie se bucură de puterea lucrului judecat este prezumată a exprima adevărul şi nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească şi cu atât mai puţin de instanţa judecătorească în faţa căreia acest înscris autentic este invocat drept probă, astfel cum a procedat prima instanţă în soluţionarea prezentului litigiu, afirmând că măsura exproprierii ce a fost dispusă în privinţa terenului autoarei S.E. şi-a realizat scopul, astfel că dreptul statului a fost dobândit în mod legal.
Contrar aprecierilor primei instanţe, Curtea a considerat că prin pronunţarea sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi executorie, prin care autoarei S.E. i s-a recunoscut calitatea de proprietar al suprafeţei de 599,375 m.p. de teren situat în Bucureşti, str. I. Bucureşti, dispunându-se în mod expres restituirea acesteia către ea, existenţa unui „bun actual” în patrimoniul acesteia persoane este în afara oricărui dubiu, efectele acesteia şi protecţia dreptului de care se bucură în virtutea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie neputându-i fi refuzate nici ei şi nici subdobânditorilor cu titlu particular ai aceluiaşi bun de la aceasta.
Argumentul primei instanţe, în sensul că reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prin raportare la această hotărâre judecătorească, dat fiind că la data pronunţării sale erau deja în vigoare dispoziţiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, iar dreptul de proprietate asupra acestui teren fusese dobândit ope legis în patrimoniul pârâtei, a fost înlăturat ca nefondat.
S-a reţinut că prin dispoziţiile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 s-a prevăzut că baza materială – în înţelesul dat acestei noţiuni prin dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi art. – aferentă procesului de instruire şi educaţie şi realizată din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, se reintegrează, fără plată, în patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul învăţământului de stat (predarea-preluarea urmând a se face pe bază de protocol, iar justa despăgubire arătându-se că va fi acordată de Guvern), iar prin dispoziţiile art. 166 alin. (4) s-a stipulat că baza materială a instituţiilor de învăţământ de stat este de drept proprietatea acestora.
De asemenea, potrivit art. 645 C. civ., legea constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate, însă Curtea a apreciat că singură declaraţia generică şi abstractă a legii, neindividualizată cu referire la bunurile concrete, delimitate fizic la care se referă, prin care se recunoştea dreptul de proprietate al instituţiilor de învăţământ superior de stat asupra bazei lor materiale pe care au folosit-o până în iulie 1995 (data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995) nu este suficientă nici pentru justificarea dreptului lor de proprietate începând cu acea dată asupra unor bunuri care potenţial intrau în sfera de aplicare a acestei norme, dar nici pentru a argumenta lipsa de efecte a sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 ori nerecunoaşterea acestora, astfel cum a procedat în analiza sa prima instanţă.
Legea, ca act normativ, nu poate constitui prin ea însăşi un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece dispune cu titlu general şi în abstract şi, cu atât mai puţin, ar putea constitui un mod de justificare (în sensul de dovedire) a unui astfel de drept, fiind necesar ca dispoziţia sa să fie dublată de un fapt juridic lato sensu (fapt juridic stricto sensu sau act juridic) care să se încadreze în ipoteza normei juridice.
Este de observat că dispoziţiile generale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 nu individualizează bunurile la care se referă, or este de principiu că dreptul de proprietate se transferă, în cazul bunurilor determinate generic, numai în momentul individualizării, chiar în prezenţa unei dispoziţii legale cu un astfel de conţinut.
Pe de altă parte, transferul dreptului de proprietate de la un subiect de drept la altul, nu poate avea loc decât în cadrul unui raport juridic civil concret, legea neputând da naştere unor raporturi juridice concrete în conţinutul cărora să intre drepturi subiective concrete, determinate.
Curtea a notat şi faptul că pârâta nu s-a prevalat şi nu a dovedit existenţa în cauză a unui act administrativ (ordin al ministrului) de atribuire în administrare ori în folosinţă a bunurilor asupra cărora invocă astăzi un drept de proprietate în virtutea dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, ca bază materială care îi aparţine, care să fie anterior acesT. norme legale, pentru a putea permite aprecieri neîndoielnice asupra faptului că, în mod cert, la data intrării în vigoare a acesT. legi, terenul în suprafaţă de 599,375 m.p. din str. I.T., făcea parte din baza sa materială şi intra în sfera de aplicare a acesT. norme juridice. În tot cazul, s-a observat că nu există în posesia pârâT. protocolul de predare-primire despre care vorbeşte art. 166 alin. (3) din lege.
Chiar şi aşa, nu se poate susţine cu temei că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra sa în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/995, la data intrării în vigoare a acesT. legi şi, eventual că tot legea constituie şi instrumentul probator al acestui drept al său, fiind în mod necesar nevoie, în acord cu consideraţiile expuse anterior, ca declaraţia legii să fie însoţită în cazul pârâT. de actul juridic de aplicare a legii şi care să realizeze individualizarea şi delimitarea fizică a întinderii dreptului său de proprietate.
S-a mai arătat că despre necesitatea emiterii şi deţinerii unor astfel de acte juridice a vorbit Legea nr. 84/1995 din păcate abia în anul 2004, în urma modificării şi completării sale prin Legea nr. 354/2004, în teza finală a art. 166 alin. (4) arătându-se că Ministerul Educaţiei şi Cercetării este împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică, pe baza documentaţiei înaintate de acestea.
Curtea a observat că şi astăzi pârâT. îi lipseşte acest act juridic de dobândire şi dovedire a dreptului său de proprietate.
Dată fiind această deficienţă în reglementare, care nu poate însă schimba în fond problema modului şi momentului dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă asupra bazei sale materiale, cel mult se poate accepta că Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002 constituie actul juridic care, dublând dispoziţia art. 166 alin. (4) din lege şi realizând individualizarea şi delimitarea bunurilor folosite ca bază materială de Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti, constituie actul juridic de dobândire şi dovedire a dreptului de proprietate al pârâtei, deşi Curtea a subliniat că acest act administrativ este unul de punere în aplicare a prevederilor art. 166 alin. (9) din lege, care se referă la întabularea dreptului de proprietate al acestui subiect.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a stabilit că dreptul autorului pârâT. este mai bine caracterizat, dând preferinţă titlului de proprietate al acesT.a. Această apreciere a fost făcută în detrimentul dreptului reclamanT. şi care deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, căreia trebuie să-i fie recunoscute garanţiile specifice de protecţie în concursul cu dreptul pârâtei dobândit de la stat şi care, alături de acesta, trebuie să suporte consecinţele adoptării unei legislaţii neclare, imprecise, lacunare, mult prea generală şi abstractă când e vorba despre constituiri ori transmiteri ale dreptului de proprietate şi care, în plus, nici nu a beneficiat de o aplicare rapidă şi promptă din partea destinatarilor săi, circumstanţe care au făcut posibile ca unele şi aceleaşi bunuri să se afle în acelaşi timp sub mai multe regimuri şi circuite juridice.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşt , criticând pentru nelegalitate hotărârea instanţei de apel şi întememeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta a arătat următoarele:
- sentinţa civilă nr. 670 /20.09.1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a reclamanT. S.E. împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, recunoscându-i-se acesteia dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 599,375 m.p., situat în Bucureşti, str. I., iar Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase reclamantei libera proprietate şi liniştita posesie a acestui teren, nu este opozabilă recurentei.
La data introducerii acestei acţiuni intrase în vigoare Legea nr. 84 din 31 iulie 1995 a învăţământului, care prin art. 166 alin. (4) statua clar faptul că „baza materiala a instituţiilor de învăţământ superior de stat este de drept proprietatea acestora”.
Deoarece terenul mai sus menţionat face parte integrantă din Complexul Universitar T., fiind situat între trei cămine studenţeşti, după cum urmează: Căminul Studenţesc din str. I. nr. A1, Căminul Studenţesc nr. A2 din str. I. şi Căminul Studenţesc A3 din Bd. L.T., el era încă de atunci, de drept, conform Legii nr. 84/1995 a învăţământului, în proprietatea Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, care l-a posedat continuu şi neîntrerupt, drept de proprietate atestat prin Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002 emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
În urma decesului numitei S.E., terenul în litigiu a fost dobândit de S.A., în calitate de fiu, conform certificatului de moştenitor din 26 aprilie 19999 emis de Biroul Notarului Public S.M., iar acesta, la data de 17 martie 2000, l-a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 martie 2000, autentificat la acelaşi birou notarial, SC N.E. SRL, reprezentată de N.F.S.E.N.
Terenul este proprietatea UNIVERSITĂŢII TEHNICE DE CONSTRUCŢII BUCUREŞTI, fiind dobândit în baza Legii nr. 84/1995 a învăţământului şi a Ordinului Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3717 din 16 mai 2002 care atestă acest drept, şi apoi înscris în C.F. din anul 2002, aşa cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei.
În mod cu totul greşit instanţa de apel a considerat că legea, ca act normativ, nu poate constitui un mod de dobândire a proprietăţii şi că universitatea nu a dovedit existenţa în cauză a unui act administrativ -ordin al ministrului- de atribuire în administrare ori în folosinţă a bunurilor. Acest ordin există, fiind cel cu numărul precizat mai sus şi dovedeşte faptul că U.T.C.B. este proprietara terenului în litigiu din data de 31 iulie 1995, data intrării în vigoare a Legii învăţământului nr. 84/1995.
- decizia recurată a fost pronunţată prin interpretarea greşită a legii, fapt ce atrage incidenţa şi a celui de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.
În anul 1995, la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995, statul român era proprietarul suprafeţei de teren aflat în litigiu, teren pe care a decis să îl dea în proprietate, prin lege, Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti întrucât acesta făcea parte din baza sa materială.
C. civ., prin prevederile art. 645 recunoaşte legea ca mod de dobândire a proprietăţii.
În raport de aceste două argumente, este neîntemeiată susţinerea instanţei de apel conform căreia statul roman nu avea un titlu legal de proprietate la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, ce a fost calificată de instanţa de recurs drept concluzii scrise, în raport cu data depunerii acestora la dosar.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Argumentul de inopozabilitate faţă de recurentă a sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV a civilă - prin care s-a admis acţiunea în revendicare a numitei S.E. împotriva pârâtului Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, fiind obligat acesta din urmă să-i lase liberă proprietatea şi liniştita posesie a terenului în suprafaţă de 599,375 mp., situat în Bucureşti, str. I. - ca urmare a neparticipării sale ca parte în litigiul ce a fost finalizat prin pronunţarea acesteia, nu poate conduce la adoptarea unei alte soluţii în privinţa acţiunii de faţă, având ca obiect revendicarea acestui teren asupra căruia fiecare din părţile litigante îşi arogă deţinerea dreptului de proprietate şi a cărei soluţionare presupune compararea titlurilor de proprietate deţinute de fiecare dintre ele şi recunoaşterea preferabilităţii aceluia care este mai bine caracterizat.
De altfel, într-o acţiune în revendicare, ceea ce face obiectul cercetării judecătoreşti nu este aspectul de opozabilitate al titlurilor de proprietate concurente deţinute de părţi asupra bunului ce se dispută între ele, ci observarea şi identificarea acelor elemente cate ţin de caracteristicile titlului, condiţiile dobândirii dreptului de proprietate, provenienţa acestuia, transmiterea posesiei, etc şi care, prezente fiind, îndreptăţesc recunoaşterea preferabilităţii unuia dintre titlurile în concurs, în detrimentul celuilalt.
Este adevărat că, neparticipând ca parte în litigiul finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, faţă de recurentă această hotărâre judecătorească nu produce efecte obligatorii, care funcţionează doar între părţile acelui litigiu, însă este indiscutabil că acest act jurisdicţional, ca orice act juridic, în general, produce efecte de opozabilitate faţă de terţi, neputând fi ignorat de aceştia sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea sa. Faţă de terţi, ca element nou apărut în ordinea juridică şi cea socială, hotărârea judecătorească pronunţată într-un litigiu la care ei nu au fost parte, se opune cu valoarea unui fapt juridic şi a unui mijloc de probă.
Cu aceeaşi valoare juridică a şi fost invocată şi analizată în prezentul litigiu sentinţa civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care dovedeşte că fosta proprietară S.E., autoarea intimatei-reclamante, a contestat într-o procedură judiciară măsura exproprierii terenului său în suprafaţă de 890 m.p., din Bucureşti, str. I.T. pe care îl dobândise cu act autentic în anul 1949, dar care a făcut obiectul exproprierii în temeiul Decretului nr. 346/1976 şi Decretului nr. 405/1985.
Soluţionând acţiunea fostei proprietare în cadrul legal oferit de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996, a obligat Consiliul local al Municipiului Bucureşti să-i restituie acesteia suprafaţa de 599, 375 m.p. din totalul terenului deţinut şi expropriat, constatând că aceasta este liberă şi neafectată de construirea căminului studenţesc – obiectivul de utilitate publică în vederea realizării căruia fuseseră adoptate decretele de expropriere – apreciind, în consecinţă, că în limita acestei suprafeţe nu se realizase scopul exproprierii.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, această hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat şi este prezumată a exprima adevărul, neputând fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, respectiv cea a instanţei în faţa căreia este invocată ca probă. Înalta Curte apreciază că în mod greşit prima instanţă, în lipsa oricăror alte probe contrare ori suplimentare celor care au fost administrate în litigiul finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996, a negat valoarea juridică şi a refuzat recunoaşterea efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, rezumându-se să afirme, contrar constatărilor instanţei ce o pronunţase pe aceasta, că scopul exproprierii s-a realizat în cazul terenului în litigiu.
Acţiunea în justiţie a fostei proprietare a terenului expropriat, S.E., întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ce a fost soluţionată prin mai sus menţionata hotărâre judecătorească, nu reprezintă altceva decât calea procesuală utilizată de parte chiar cu scopul de a contesta măsura exproprierii ce a stat la baza preluării forţate de către stat a imobilului din str. I.T., singura, de altfel, l-a care a avut acces ulterior înlăturării regimului comunist. Aşadar, se dovedeşte a fi fără suport real aprecierea primei instanţe în sensul că măsura exproprierii nu ar fi fost contestată de cel împotriva căruia ea a fost dispusă.
Este adevărat că pe calea exproprierii realizată în temeiul Decretelor Consiliului de Stat nr. 346/1976 şi nr. 405/1985, statul a dobândit în mod valabil şi în puterea legii proprietatea imobilului ce a aparţinut autoarei S.E., din str. I.T., însă nu există nici un argument legal de a ignora ori nesocoti consecinţele juridice produse prin efectul pronunţării sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acelea de reîntoarcere în patrimoniul fosT. proprietare, a dreptului de proprietate în limita suprafeţei de 599, 375 m.p. teren, cât s-a stabilit că nu a servit realizării scopului exproprierii.
Este real şi faptul că prin dispoziţiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, statul român a înţeles să recunoască un drept de proprietate instituţiilor de învăţământ de stat asupra bazei lor materiale aferente procesului de instruire şi educaţie, ce a fost realizată din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, însă sentinţa civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii învăţământului nu face altceva decât să constate, implicit, că terenul de 599, 375 m.p., ce fusese preluat prin expropriere de la autoarea S.E., nu face parte din baza materială a universităţii deservită de căminele studenţeşti Lacul T. întrucât acesta, ca teren viran, nu a servit realizării scopului exproprierii, respectiv construirea unor cămine studenţeşti.
Or, în prezenta procedură, recurenta nu a administrat nici o probă care să contrazică statuarea acelei instanţe de judecată şi să dovedească fără putinţă de tăgadă, că, cel puţin din punct de vedere formal, la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995, terenul în litigiu era inclus în baza sa materială, probă care, eventual, să îmbrace forma unui act administrativ (ordin al ministrului) de atribuire în administrare ori în folosinţă sau chiar de inventariere a bunurilor în privinţa cărora se invocă un drept de proprietate întemeiat pe dispoziţiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995.
Singurul argument, invocat de recurentă prin cel dintâi motiv al recursului său, în sensul că suprafaţa de teren în dispută este situată între căminele studenţeşti, cu deschidere la strada I., nu este suficient în a aprecia, în contextul prezentei cauze, că, incontestabil, această suprafaţă de 599, 375 m.p. teren făcea parte din baza sa materială la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995 şi că, implicit, în temeiul dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din acest act normativ, acesta constituia parte a proprietăţii sale.
Înalta Curte observă că exact aceeaşi situaţie a amplasării terenului exista şi la data pronunţării sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, fiind descrisă în raportul de expertiză ce a servit ca probă tehnică în acel litigiu, fiind necesar, aşa după cum corect a subliniat în hotărârea sa instanţa de apel, probarea de către recurentă a întinderii bazei sale materiale printr-un act administrativ de dată anterioară Legii nr. 84/1995, pentru a se putea afirma că, în mod cert, la data intrării în vigoare a acestei legi, terenul în suprafaţă de 599, 375 m.p. aparţinea bazei sale materiale şi intra în sfera de aplicare a normei art. 166 alin. (4).
O atare probă nu a fost administrată pe tot parcursul soluţionării prezentului litigiu, iar Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002, emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării – de altfel, singurul document deţinut de recurentă care realizează o individualizare şi delimitare a bunurilor folosite ca bază materială a sa - constituie un act administrativ emis în aplicarea prevederilor art. 166 alin. (9) din Legea nr. 84/1995, în vederea întabulării dreptului de proprietate atribuit ei prin lege, dar care este însă ulterior atât sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, care, alături de contractul de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 1949, constituie titlul autorului intimatei-reclamante, cât şi operaţiunii de întabulare a dreptului dobândit de aceasta din urmă, care s-a realizat prin încheierea din 22 martie 2000 (potrivit extrasului de C.F. dosar fond).
Prin urmare, Înalta Curte reţine că în această procedură, recurenta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate prin prezentarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării (la care se referă teza finală a art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 354/2004), ci doar prin invocarea acestor prevederi legale şi înfăţişarea ordinului nr. 3717 din 16 mai 2002, emis în aplicarea dispoziţiilor art. 166 alin. (9) din legea învăţământului, la o dată la care dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 599,375 m.p. teren din str. I.T. se reîntorsese în patrimoniul fosT. proprietare ca efect al pronunţării sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti şi intrase deja în circuitul civil în urma înstrăinării sale către intimată, în condiţii de opozabilitate faţă de terţi – inclusiv recurenta – prin întabularea dreptului astfel dobândit.
Contrar susţinerilor recurenT., instanţa de apel nu a negat valoarea legii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, ci a susţinut, pe bună dreptate, că singură, declaraţia generală şi abstractă a legii, neindividualizată cu referire la bunurile concrete, delimitate fizic, la care se referă, nu este îndestulătoare nici pentru justificarea dreptului şi nici pentru dovedirea acestuia, fiind necesar ca declaraţia legii să fie însoţită de actul de aplicare a legii care să probeze încadrarea în ipoteza normei juridice.
În alte cuvinte, în concursul cu intimata, care a exhibat titluri de proprietate individuale şi concrete cu referire la bunul în litigiu, dovedind întreg circuitul juridic al acestuia din autor în autor, recurenta nu se poate prevala cu succes de prevederile art. 645 C. civ. şi de cele ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, spre a câştiga proprietatea imobilului în dispută în condiţiile în care probaţiunea sa nu a inclus şi acte concrete de individualizare şi delimitare a bunurilor asupra cărora a pretins că poartă dreptul său, care să coincidă ipotezei legale ce-i conferă dreptul de proprietate în sensul dovedirii bazei sale materiale.
În consecinţă, în mod corect şi justificat a apreciat instanţa de apel că dreptul autoarei intimaT. este mai bine caracterizat, recunoscându-i preferabilitatea, în condiţiile în care , ca efect al pronunţării sentinţei civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus în mod expres restituirea terenului în litigiu în patrimoniul fosT. proprietare, existenţa unui „ bun actual” în patrimoniul acesT. persoane este în afara oricărui dubiu, efectele acesT.a şi protecţia de care se bucură în virtutea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neputându-i fi refuzate nici ei şi nici subdobânditorilor cu titlu particular ai aceluiaşi bun de la aceasta, respectiv intimata.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, împotriva deciziei nr. 857A din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7535/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7421/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
