ICCJ. Decizia nr. 7439/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7439/2012
Dosar nr. 167/59/2012
Şedinţa publică din 5 decembrie 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 319 din 2 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis recursul declarat de reclamanta H.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 3570 din 28 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş ; a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a admis contestaţia formulată de aceeaşi reclamantă.
S-a dispus anularea deciziei nr. 911 din 08 octombrie 2009 emisă de SC F. SA Timişoara; s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în C.F. C. cu nr. top, constând din teren intravilan cu casă în fosta stradă X, în suprafaţă de 2.158 m.p.
S-a dispus restituirea în natură a întregului imobil către reclamantă, în calitate de succesoare a foştilor proprietari tabulari, anterior naţionalizării.
S-a dispus O.C.P.I. Timiş intabularea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamantei, subsecvent radierii drepturilor pârâţilor şi reînscrierii foştilor proprietari, cu titlu de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 şi moştenire.
Au fost obligaţi intimaţii, în solidar să plătească recurentei suma de 3.720 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, precum şi suma de 6.200 RON onorariu avocat la fond, alături de 1.200 RON onorariu expert – total 11 . 120 RON.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Reclamanta H.A.A. are calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea disp. art. 3 şi 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta dovedind cu acte de stare civilă că este moştenitoarea foştilor proprietari tabulari, respectiv nepoata de fiică a lui P.J. şi P.M., fiica acestora fiind P.E., mama reclamantei şi faţă de care reclamanta este unic moştenitor, potrivit certificatului din 23 august 1996 a Tribunalului de succesiune din Karlsruhe, Germania.
Proprietarii tabulari ai imobilului înscris în C.F., construcţii şi teren de 2.158 m.p. din fosta stradă X din Timişoara, cartierul F. au fost bunicii materni ai reclamantei, respectiv P.J. şi P.M., de la care imobilul s-a naţionalizat în baza Decretului nr. 303/1948, anterior naţionalizării imobilul servind drept cinematograf.
Ulterior naţionalizării, imobilul a fost cedat în administrarea fostei Întreprinderi Industriale de Stat „C.”, iar mai apoi a fost preluat de către fosta Întreprindere M. Timişoara, actual SC F. SA.
Contrar susţinerilor intimaţilor, că deşi imobilul înscris în C.F., construcţii şi teren de 2.158 m.p. din fosta stradă X a fost preluat de actuala SC F. SA, în deplină proprietate, conform Legii nr. 15/1990, această preluare nu vizează altceva decât un drept de administrare asupra construcţiilor şi un drept de folosinţă asupra terenului, aşa cum rezultă fără putinţă de tăgadă din C.F.
Mai mult decât atât, potrivit contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni de care se prevalează intimata SC F. SA, aceasta din urmă societate a cumpărat prin respectivul contract doar 30% din acţiunile deţinute de stat şi totodată, prin contractul din 1995 s-au cumpărat restul de 70% din acţiuni, însă în lista anexă a terenurilor şi clădirilor existentă nu se regăseşte imobilul din litigiu, fosta clădire C. regăsindu-se totuşi într-o anexă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 02 martie 1995 emis de Ministerul Industriilor, clădirea având număr de inventar 1003.
În plus, potrivit adresei din 15 noiembrie 2008 rezultă că SC F. SA a închiriat de la Statul Român, reprezentat de Primarul şi Consiliul Local Timişoara terenul de 2.158 m.p., plătind o chirie anuală de 805 RON, aspect care împreună cu menţiunile din C.F.-ul actualizat nu vin decât să confirme că terenul este şi la acest moment în proprietatea Statului.
Totodată, cu putere de lucru judecat s-a statuat prin decizia civilă irevocabilă din 23 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara în Dosar nr. 8662/2005, că reclamanta din acel dosar – SC F. SA Timişoara nu a avut înscris în C.F. nici un fel de drept, astfel că nici I.I.S. C. şi nici SC F. SA nu au avut nici măcar un drept de administrare asupra imobilului situat în Timişoara, str. C.A., înscris în C.F., construcţii şi teren de 2.158 m.p.
Pe de altă parte, decizia civilă nr. 1372/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se bucură de autoritate de lucru judecat numai în raport de entitatea care avea obligaţia de a soluţiona notificarea reclamantei din 14 august 2001, indicându-se deţinătorul actual al clădirii, dar care nu statuează asupra calităţii de proprietar a intimatei SC F. SA şi nici nu se putea altfel, câtă vreme evidenţa de C.F. indica Statul ca şi proprietar şi totodată, la fel de important, se statuează că imobilul revendicat de către reclamantă a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 303/1948, aspect care ar fi atras automat şi incidenţa disp.art. 6 din Legea nr. 213/1998, în ipoteza în care reclamanta nu ar fi uzat de procedura administrativă a Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă reclamanta nu a fost parte în litigiul finalizat cu decizia civilă nr. 3741/2005 a Curţii de Apel Timişoara şi astfel nu sunt întrunite toate cele trei condiţii cerute de art. 1201 C. civ., în speţă, lipsa de identitate a părţilor, totuşi nu se poate ignora că această decizie reprezintă o probă esenţială întrucât se statuează irevocabil într-un litigiu purtat între Primarul şi Consiliul Local Timişoara, pe de o parte şi SC F. SA Timişoara, pe de altă parte, că SC F. SA nu poate invocă în favoarea sa disp. art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi prin urmare, nu este proprietarul imobilului din litigiu, proprietatea aparţinând Statului Român, prin primarul şi Consiliul Local Timişoara, atât asupra construcţiilor, cât şi asupra terenului.
În raport cu aceste constatări dovedite prin întregul material probator existent la dosar, în speţă nu sunt aplicabile disp. art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci disp. art. 21 rap. la art. 14 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme Statul este şi la această dată proprietarul tabular al întregului imobil situat în Timişoara, str. C.A., construcţii şi teren de 2.158 m.p.., raportat şi la efectul constitutiv al intabulării în C.F. consacrat de Legea nr. 7/1996-republicată, astfel că se impune restituirea în natură către reclamantă a întregului imobil. Aceasta cu atât mai mult cu cât din analiza materialului probator nu s-a dovedit existenţa unor construcţii noi, care să se fi adăugat pe orizontală sau pe verticală, care să fi fost realizate de către intimaţi şi care să atragă incidenţa disp. art. 19 din Legea nr. 10/2001, expertiza tehnică judiciară atestând că edificatele se găsesc în aceeaşi stare ca şi la data naţionalizării.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, revizuienta SC F. SA , invocând în drept dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2, 5, 6 şi 7 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 1364/R din 16 mai 2012, curtea de Apel Timişoara a respins excepţia tardivităţii motivării cererii de revizuire.
A respins cererea de revizuire a deciziei nr. 319 din 22 februarie 2012, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2, 5 şi 6 C. proc. civ. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că revizuienta a invocat contrarietatea dintre sentinţa civilă nr. 212 din 24 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1372 din 7 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 319 din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, astfel că în cauză, competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 167/59/2012.
Cererea de revizuire este nefondată pentru următoarele considerentele:
Revizuenta SC F. SA susţine că decizia nr. 319 din 2 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, este potrivnică sentinţei civile nr. 212/2004, pronunţată de Tribunalul Timiş, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 955/2004 a Curţii de Apel Timişoara şi respectiv decizia civilă nr. 1372/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilul în cauză face parte din patrimoniul său şi că este o societate privatizată, şi drept urmare devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Se susţine că, prin pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat, constatând nevalabilitatea titlului Statului şi dispunând restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care anterior s-a constatat privatizarea integrală şi că bunul face parte din patrimoniul său, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prima dintre cauze, înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 8635 din 11 august 2003 a avut ca obiect contestaţia formulată de contestatoarea H.A.A. având ca obiect anularea dispoziţiei emise de Primarul municipiului Timişoara sub nr. 736 din 14 aprilie 2003, prin care s-a soluţionat notificarea privind imobilul din Timişoara, str. C.A., înscris în C.F.C., prin respingerea cererii de restituire în natură şi obligarea primarului să înainteze notificarea spre competentă soluţionare la Întreprinderea Industrială de Stat C., persoană deţinătoare a imobilului şi nu către A.P.A.P.S., aşa cum s-a dispus.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 212/2004, a admis în parte contestaţia formulată şi precizată prin indicarea SC F. SA ca succesoare a fostei Întreprinderi Industriale de Stat C.; a anulat dispoziţia emisă de Primarul municipiului Timişoara doar în partea privind respingerea cererii de restituire în natură a imobilului şi a menţinut dispoziţia în ce priveşte înaintarea cererii de restituire în natură către A.P.A.P.S.
Prima instanţă a reţinut în principal că Primăria prin Primar nu era unitate deţinătoare a bunului, astfel că nu avea competenţă să soluţioneze notificarea pe fond prin respingerea cererii de restituire în natură ci avea obligaţia să înainteze notificarea către A.P.A.P.S., întrucât SC F. SA este persoană juridică, fiind incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, fiind societate comercială integral privatizată.
Prin decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a admis contestaţia formulată şi în ce priveşte art. 2 din dispoziţia din 14 aprilie 2003, privitoare la înaintarea cererii către A.P.A.P.S., în sensul că a dispus înaintarea notificării unităţii deţinătoare SC F. SA Timişoara.
Instanţa a reţinut că bunul se află evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale, iar trimiterea directă a notificării de către Primar către A.P.A.P.S. este nelegală, singura competentă să se pronunţe asupra notificării, în ce priveşte dreptul şi modalitatea de acordare a despăgubirilor este unitatea deţinătoare-societatea comercială.
În cea de-a doua cauză înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 6694/30/2008 aceeaşi contestatoare a solicitat anularea deciziei din 8 octombrie 2009 emisă de SC F. SA şi restituirea în natură, în tot sau în parte a imobilului şi intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară.
A arătat contestatoarea că prin decizia contestată SC F. SA a înaintat notificarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
A susţinut contestatoarea că, în prezent, Statul Român este înscris ca proprietar al imobilului şi se poate dispune restituirea în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 3570 din 28 decembrie 2010 Tribunalul Timiş a respins contestaţia reţinând în principal că s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 212 din 24 februarie 2004, că imobilul în litigiu face parte din patrimoniul SC F. SA , iar această societate era integral privatizată la data apariţiei Legii nr. 10/2001, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 29.
Prin decizia nr. 319 din 2 februarie 2012, a cărei revizuire se cere s-a admis recursul declarat de contestatoarea H.A.A. şi, pe fond, s-a admis contestaţia, s-a anulat decizia emisă de SC F. SA nr. 911/2009, s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului român asupra imobilului şi s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil, etc.
Instanţa a reţinut că SC F. SA nu a exercitat decât un drept de administrare asupra construcțiilor şi un drept de folosinţă asupra terenului, aceasta achitând cu titlu de chirie suma de 805 RON către Statul Român, care figurează în cartea funciară ca proprietar.
Că, prin hotărârea anterioară invocată cu putere de lucru judecat s-a statuat numai asupra entităţii care avea obligaţia să soluţioneze notificarea, nu şi asupra calităţii de proprietar a intimatei SC F. SA, proprietar fiind Statul Român.
Faptul că SC F. SA nu a avut înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară, rezultă cu putere de lucru judecat şi din decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005.
Prin promovarea prezentei cereri de revizuire, revizuienta SC F. SA a susţinut soluţionarea divergentă a calităţii de unitate deţinătoare şi care avea obligaţia de a soluţiona notificarea, precum şi modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, întrucât prima hotărâre a recunoscut că bunul se afla în patrimoniul său şi are obligaţia de a se pronunţa asupra notificării, în timp cea de-a doua hotărâre îi neagă existenţa bunului în patrimoniul său şi calitatea de unitate deţinătoare.
Înalta Curte constată că scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.
Pentru a se statua asupra admisibilităţii unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba despre hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), hotărârile respective să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces, ci în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost invocată excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.
Dintre aceste cerinţe, două sunt de interes pentru speţa dedusă judecăţii: cea referitoare la identitatea de părţi, obiect şi cauză, precum şi cea privind dezbaterea în cel de-al doilea litigiu al excepţiei autorităţii de lucru judecat, celelalte două fiind în mod evident întrunite: hotărâri definitive, chiar irevocabile, pronunţate în dosare diferite.
În ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire (evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti), aceasta este o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de elemente reglementate de art. 1201 C. civ.
Astfel cum rezultă din expozeul anterior, cele două pricini nu se suprapun ca obiect şi ca părţi, cauzele şi temeiurile juridice ale celor două acţiuni fiind diferite.
Analizând decizia a cărei anulare se cere prin promovarea prezentei revizuiri, se constată însă, că instanţa a analizat caracterul irevocabil al dezlegării date în prima judecată cu privire la entitatea care avea obligaţia de a soluţiona notificarea, ceea ce echivalează cu invocarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile anterioare.
Or, se constată că în faţa instanţei de recurs care a pronunţat decizia nr. 319/2012, a fost invocată puterea lucrului judecat, instanţa analizând această excepţie şi reţinând că în litigiul anterior s-a statuat numai asupra calităţii de entitate învestită cu soluţionarea notificării, nu şi asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului şi asupra faptului că revizuienta a exercitat doar un drept de administrare asupra construcțiilor şi un drept de folosinţă asupra terenului.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de SC F. SA împotriva deciziei nr. 319 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7436/2012. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7530/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
