ICCJ. Decizia nr. 7535/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7535/2012
Dosar nr. 17305/3/2006*
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 355 din 7 aprilie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prematurităţii formulării cererii şi a respins cererea formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Prefectura Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, ca prematur fondată.
De asemenea, a respins cererea formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor să-i restituie în natură imobilul reprezentând terenul viran în suprafaţă de 380 m.p. situat în Bucureşti, str. I.M.M.V., nr. 1, lângă Hotel C., iar în subsidiar obligarea pârâţilor la restituirea în echivalent bănesc a imobilului cu dobândă legală.
Tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, o lege specială ce stabileşte o procedură prealabilă administrativă obligatorie. Conform art. 23 din acest act normativ, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, privitor la cererea persoanei interesate.
Aşa cum a precizat în acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul C.C. a notificat pârâtele prin notificările nr. AA/2001 şi BB/2001 şi a solicitat să-i fie restituit în natură imobilul care a fost proprietatea autorului său. Faptul că până în prezent unitatea notificată nu a emis nici o dispoziţie sau o decizie ca răspuns la notificare, nu înseamnă că a fost epuizată procedura prealabilă administrativă obligatorie şi prin urmare nu s-a născut dreptul reclamantului de a sesiza instanţa cu o acţiune în revendicare.
A fost de ademenea menţinută soluţia de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu Primăria sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se că lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii s-a admis la termenul din 07 aprilie 2005, în şedinţă publică.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 111A din 13 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut astfel că notificările pe care apelantul reclamant le-a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, nu s-au finalizat cu pronunţarea unei dispoziţii sau decizii în baza art. 23 devenită art. 25 prin Legea nr. 10/2001, iar nesoluţionarea notificării echivalează cu un refuz de restituire în natură sau prin echivalent a terenului în litigiu, astfel că reclamantul este îndreptăţit la sesizarea instanţei pentru a fi cenzurat acest recurs şi a primi o soluţionare pe fond.
Lipsa de decizie sine die a unităţilor notificate nu poate fi apreciată ca o neepuizare a fazei administrative de soluţionare a cererii petentului, astfel că dreptul de sesizare a instanţei este unul legal şi în acord cu art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1584 din 27 noiembrie 2006 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 1 şi a respins acţiunea îndreptată împotriva acesteia, a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată, a admis acţiunea formulată reclamantul C.C. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, Prefectura Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi a obligat pârâţii la 808.920 RON reprezentând echivalentul valoric al terenului în suprafaţă de 144 m.p. situat în Bucureşti, str. I.M.M.V., nr. 1, conform raportului de expertiză topometrică întocmit în cauză de expert G.L.
Tribunalul a reţinut că având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, primăria de sector nu a fost abilitată de Legea nr. 10/2001, să soluţioneze cererile de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, ori de stabilire a despăgubirilor băneşti, iar în speţă nu are relevanţă nici împrejurarea că imobilul teren se află pe teritoriul sectorului 1. Tribunalul a admis astfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii.
Soluţionând aceeaşi excepţie privitor la calitatea de pârâtă a Prefecturii Municipiului Bucureşti şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că la nivelul prefecturii există o comisie de aplicare a Legii nr. 10/2001, care are printre alte atribuţii evaluarea imobilelor în privinţa cărora se solicită plata despăgubirilor, aceasta fiind şi împrejurarea pe care se bazează calitatea procesuală pasivă a instituţiei.
Referitor la Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul a constatat de asemenea că excepţia este nefondată, reţinând că măsura acordării despăgubirilor băneşti pentru terenul abuziv trecut în proprietatea statului se realizează cu avizul Direcţiei Financiare din cadrul Municipiului Bucureşti, instituţie aflată în subordinea Ministerului de Finanţe.
Reţinând în concluzie că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură deoarece este ocupat de construcţii aparţinând celor două societăţi, a dispus obligarea pârâtelor la suma de 808.920 RON, reprezentând echivalentul valoric al terenului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura Municipiului Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 95 din 15 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX–a civilă, s-au respins apelurile reţinându-se următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român, a fost stabilită independent de existenţa unei atitudini culpabile.
Câtă vreme cererea introductivă este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi are ca obiect obligarea pârâţilor să-i restituie reclamantului în natură sau prin echivalent imobilul, calitatea procesuală a părţilor a fost stabilită prin luarea în considerare a împrejurărilor că fiecare dintre instituţii are atribuţii concrete în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Or, Statului Român prin reprezentantul său legal îi este opozabilă obligaţia de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 în special în cazul când modalitatea de restituire s-a stabilit prin echivalent.
Privitor la cea de a doua susţinere formulată în cadrul acestei excepţii, s-a reţinut că în motivele de apel nu se indică raţionamentul juridic în temeiul căruia s-ar putea stabilit lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului pentru Statul Român, ci în motivare se procedează la o înşiruire de texte legale.
Ceea ce s-ar putea însă reţine din înşiruirea de texte legale este împrejurarea că în speţă, calitatea procesual pasivă revine unităţii administrative-teritoriale in domeniul privat al căreia se află bunul ce face obiectul cauzei.
Or, acest lucru, reţine instanţa de apel, nu poate fi primit cată vreme textele de lege invocate nu stabilesc calitatea de reprezentat al Statului Român al unităţilor administrative teritoriale ci doar fac distincţia intre domeniul public şi domeniul privat al statului sau bunurile din care se compun aceste doua părţi ale proprietăţii de stat. S-a mai apreciat că nu poate fi primită astfel concluzia că în speţă, în mod excepţional Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de reprezentant al Statului Român câtă vreme aceasta calitate a fost stabilită prin lege, dispoziţiile Legii nr. 213/1998, iar în speţă nu s-a făcut dovada unor dispoziţii speciale şi derogatorii privitor la stabilirea calităţii de reprezentant al Statului Român în persoana unităţii administrative teritoriale ce deţine în patrimonial sau imobilul.
Asupra apelului formulat de către Prefectura Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că acesta cuprinde de asemenea susţineri privitor la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii. Se arată pe de o parte că instituţia şi-a finalizat atribuţiile ce îi reveneau în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 privitor la notificarea adresată de reclamant, iar pe de altă parte faptul că instituţia nu are atribuţii privitor la plata de despăgubiri.
Or, calitatea procesuală pasivă ca şi identitatea între persoana pârâtului şi persoana împotriva căreia reclamantul poate obţine valorificarea dreptului sau revine în prezenta cauză, instituţiilor ce aveau, potrivit legii, atribuţii de îndeplinire a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece, este evident că prin neîndeplinirea acestor atribuţii, reclamantul a fost împiedicat să obţină finalizarea procedurii administrative cu emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate conform art. 23 din lege.
Ca atare s-a reţinut că aşa cum apelanta însăşi recunoaşte, Prefecturii Municipiului Bucureşti i-au fost înaintate de către reclamant notificările iar aceasta instituţie avea îndatorirea să înainteze unităţii deţinătoare sesizările pentru a fi soluţionate. Faptul că la data pronunţării instanţei de fond Instituţia Prefecturii îşi îndeplinise obligaţia nu are ca efect lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia deoarece calitatea procesuală pasivă se stabileşte la data sesizării instanţei şi a stabilirii cadrului procesual.
Câtă vreme la data sesizării instanţei Prefectura nu îşi îndeplinise obligaţia îi revenea în finalizarea procedurii este evident că dreptul reclamantului la îndeplinirea acestei proceduri nu putea fi valorificat decât în contradictoriu cu această instituţie.
S-a mai reţinut că potrivit Titlului VI al Legii nr. 247/2005 referitor la modalitatea de stabilire a despăgubirilor, Prefectura nu are obligaţii de plata a acestora este irelevant cată vreme, prin dispozitivul sentinţei civile apelate nu s-au stabilit în sarcina acestei instituţii obligaţii de plată a despăgubirilor.
Instanţa de apel a reţinut că, aşa cum s-a mai arătat, calitatea procesuală pasivă a Prefecturii s-a întemeiat pe împrejurarea ca acesta instituţie nu şi-a îndeplinit, in termen legal atribuţiile ce îi reveneau în conformitate cu Legea nr. 10/2001 iar în lipsa acestora, reclamantul este împiedicat să obţină valorificarea drepturilor sale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti prin Prefect solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de lipsa calităţii procesuale pasive a Prefecturii Municipiului Bucureşti.
În acest sens se susţine că instituţia Prefectului nu are competenţa de soluţionare a notificărilor, aceasta aparţinând în exclusivitate unităţii administrativ – teritoriale în circumscripţia căreia se află situat terenul, respectiv a Municipiului Bucureşti.
Ca atare susţine recurentul, faptul că reclamantul a înaintat în mod greşit notificările la o autoritate ce nu este competentă cu soluţionarea lor, nu este de natură a atrage culpa, ori calitatea procesuală pasivă a Prefectului Municipiului Bucureşti.
Faţă de lipsa calităţii procesuale pasive, se mai învederează că nu poate fi obligată la plata efectivă a despăgubirilor, întrucât nu are buget propriu şi nici nu p oate fi trasă la răspundere pentru conduita Primăriei ce nu a soluţionat notificările reclamantului.
În ce priveşte cuantumul măsurilor reparatorii se susţine că el poate fi stabilit numai de evaluatorii desemnaţi de Comisia Centrală în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
O altă critică vizează considerentele hotărârii, ce în opinia recurentului sunt contradictorii.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Din dovada de comunicare de la dosarul instanţei de apel, rezultă că decizia civilă nr. 93 din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost comunicată la sediul Prefecturii municipiului Bucureşti în condiţiile art. 87 C. proc. civ., ci a fost comunicată la sediul primariei municipiului Bucuresti, motiv pentru care recursul declarat 16 noiembrie 2011, este în termen faţă de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.
Competenţa de a soluţiona o notificare, formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, aparţine unităţii deţinătoare sau entităţii investite cu soluţionarea notificării. Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită, se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
În speţă, raportul juridic dedus judecăţii vizează nesolutionarea notificărilor în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001 ce echivalează cu un refuz de solutionare a notificărilor nr. AA/2001 şi BB/2001, în condiţiile în care unitatea notificată nu a emis nici o dispoziţie sau o decizie ca răspuns la notificare.
Or, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă fără posibilitate de echivoc că, Instituţia Prefectului nu are calitate de entitate obligată să soluţioneze notificările şi ca atare, neavând această calitate, nu poate avea nici calitate procesuală pasivă,în pricinile având ca obiect imobile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001.
Din această perspectivă şi a incidenţei dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei urmează a fi admis şi pe cale de consecinţă se va m odifica decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1584 din 27 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi se va schimba astfel în parte sentinţa, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei Prefectura Municipiului Bucureşti prin Prefect, şi pe cale de consecinţă se va respinge acţiunea împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, înlăturând totodată obligaţia stabilită în sarcina acestei pârâte.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei, urmează a fi păstrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti prin Prefect împotriva deciziei nr. 95A din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică decizia, în sensul că admite apelul declarat de aceeaşi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1584 din 27 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Prefectura Municipiului Bucureşti prin Prefect şi respinge acţiunea împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, înlăturând totodată obligaţia stabilită în sarcina acestei pârâte.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7536/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7422/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
