ICCJ. Decizia nr. 746/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 746/2012
Dosar nr. 5857/108/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la 5 noiembrie 2009, P.M. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în sumă de 1.500.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea mamei sale, P.L.
Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 674 din 26 octombrie 2010, a admis acţiunea civilă formulată de P.M., având ca obiect pretenţii şi l-a obligat pe pârâtul S.R. prin M.F.P. să achite reclamantului suma de 20.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că reclamantul a formulat cererea în calitate de fiu al defunctei P.L., condamnată, pentru infracţiunea prevăzută de art. 191 C. pen., combinat cu art. 1 pct. b şi art. 7 din Decretul nr. 199/1950, la muncă silnică pe viaţă, degradare civilă şi confiscarea averii personale, pentru crima de înaltă trădare, din care a executat 15 ani închisoare, fiind graţiată prin Decretul nr. 176/1964.
Ca efect al condamnării suferite de mama lui, repercusiunile s-au manifestat şi asupra familiei sale, reclamantul având pe atunci 10 ani şi fiind lipsit şi de suportul material.
Concret, în speţă, prin condamnarea şi respectiv executarea pedepsei de către mama reclamantului, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, partea fiind crescută de la vârsta de 10 ani de un unchi, iar ulterior pregătirea şcolară si profesională fiind influenţată negativ, datorită faptului că la dosar se aflau înscrisuri care atestau că mama lui a fost condamnată politic. De asemenea a influenţat şi relaţiile sociale, onoarea, reputaţia, şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Dat fiind caracterul politic al condamnării la care a fost supusă autoarea reclamantului, care rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia aceasta a fost condamnată şi încarcerată, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din aceeaşi lege, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut, totodată, că mama reclamantului nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 deoarece a decedat în anul 1992, anterior adoptării decretului, iar reclamantul nu a beneficiat nici el de măsurile reparatorii instituite prin respectivul act normativ.
În atare condiţii, instanţa a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către S.R., prin M.F.P., a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei, adică a reclamantului.
Deşi nici sistemul legislativ român şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc, se poate acorda, în schimb, victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa de a oferi satisfacţie care să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei ce s-a acordat, instanţa a pus accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, s-a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Nu în ultimul rând, instanţa a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei speţe în parte, pentru a se da eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de C.E.D.O., precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14.
Prin decizia nr. 366/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea introdusă de către reclamantul P.M. împotriva S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Arad.
S-a reţinut de către instanţa de apel că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de motivarea şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi ulterior admis acţiunea de către prima instanţă de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi avut un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a pronunţat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestuia de către legiuitorul intern, curtea de apel a constatat că acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe respectivul text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, s-a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, or, în cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic, bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de către pârât şi a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantul P.M.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de tribunal.
A arătat că solicitarea sa este întemeiată în raport de înscrisurile depuse şi de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data pronunţării sentinţei.
A precizat că motivarea curţii de apel, constând în constatarea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009 este pertinentă, cu amendamentul intervenţiei în scurt timp a unui cadru legislativ adecvat şi echitabil în materie, care să nu dea naştere la discriminări între persoanele îndreptăţite.
A mai menţionat că va completa motivele de recurs după apariţia actului normativ în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care speră a se circumscrie datei judecării recursului.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., succintele critici formulate de acesta nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera pertinentă motivarea curţii de apel, cu amendamentul însă al intervenţiei în scurt timp a unui cadru legislativ adecvat şi echitabil în materie, care să nu dea naştere la discriminări între persoanele îndreptăţite, fără a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se reţine, totodată, că recurentul a mai precizat că va completa motivele de recurs după apariţia actului normativ în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce nu s-a realizat până la soluţionarea prezentului recurs.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din acelaşi cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei nr. 366/ A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 743/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 75/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
