ICCJ. Decizia nr. 78/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 78/2012
Dosar nr. 5036/117/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Pin Sentinţa civilă nr. 349 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de reclamanta C.E.T. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 228.600 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri şi la 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei decizii se reţine că, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă a reclamantei C.E.T., născută T., aceasta se justifică prin faptul că este descendentă a persoanei condamnate T.T., decedat la data de 03 ianuarie 1981, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
În această calitate, legea îi conferă legitimarea necesară în vederea formulării şi susţinerii prezentei acţiuni.
La data condamnării sale, tatăl reclamantei era profesor la Şcoala generală din comuna Bonţida, iar după ce a fost eliberat din detenţie acesta nu şi-a mai putut continua cariera în învăţământ deşi era licenţiat în filosofie (sociologie, filozofie şi estetică - conform diplomei de licenţă).
Interzicerea continuării carierei didactice a părinţilor reclamantei precum şi exmatricularea sa din facultate au produs asupra reclamantei serioase consecinţe pe termen lung, nu doar morale ci şi materiale, consecinţe care sunt imposibil de evaluat.
Starea de fapt enunţată se confirmă prin probatoriul testimonial administrat în cauză, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009 infracţiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei constituie condamnare cu caracter politic, astfel că reclamanta este îndreptăţită în conformitate cu prevederile art. 5 din acelaşi act normativ la repararea prejudiciului material şi moral suferit, în calitate de descendentă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat în termen legal apel pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii acţiunii, cu exonerarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Iniţial, au solicitat, în principal, respingerea acţiunii şi, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale, parchetul invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, ulterior solicitând doar respingerea acţiunii, pe motiv că, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale încetându-şi efectele după expirarea termenului de 45 de zile în care legiuitorul putea să pună de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 122 din 17 februarie 2011 a admis în parte apelul, a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea privind daunele morale. S-a menţinut dispoziţia privind cheltuielile de judecată.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, suportul acordării daunelor morale îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, or aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi ridicată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia Curţii nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 fiind, însă, definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
S-a mai reţinut că, va fi menţinută soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că există o culpă procesuală a statului pârât, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege în temeiul căruia reclamanta a exercitat acţiunea a fost declarat neconstituţional după admiterea acţiunii în primă instanţă, iar motivul admiterii apelului a fost doar declararea textului ca fiind neconstituţional, împrejurare imputabilă tot pârâtului, iar calea justiţiei pentru obţinerea reparaţiei a fost prevăzută tot de stat, aceste daune nefiind acordate amiabil.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. ";a"; din Legea nr. 221/2009 nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză. Până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în cauză a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis în parte acţiunea, pârâtul fiind obligat să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale. Recunoaşterea dreptului la despăgubiri şi consacrarea acestui drept chiar şi numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă a creat speranţă legitimă de a vedea concretizat acest drept. Acest interes în sfera noţiunii de ";bun"; în sensul art. 1 de Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
- Art. 11 alin. (1) şi art. 2, art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
- Modificarea unei hotărâri judecătoreşti ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ar fi în contradictoriu cu Articolul 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Cetăţeneşti.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Prin Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că ";dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.E.T. împotriva Deciziei civile nr. 122 A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 77/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 789/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
