ICCJ. Decizia nr. 70/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 70/2012
Dosar nr. 25080/3/2010
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1123 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Z.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamant în cuantum de 8.000 euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul oficial B.N.R.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul, împreună cu familia sa au fost strămutaţi din zona frontierei de vest în comuna Brateş, judeţul Galaţi, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu fiind stabilit în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
Reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri morale şi în cazul aplicării măsurilor administrative cu caracter politic.
Tribunalul a mai constatat că reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în vedere principiul echităţii, apreciind că suma de 8.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă.
Prin Decizia nr. 18A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant al Statului Român, prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul juridic al acţiunii promovate de reclamant, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele de judecată şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare are efecte asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare.
Dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii, s-ar goli de conţinut de însăşi procedura controlului de constituţionalitate.
A mai reţinut instanţa de apel, că reclamantul nu se poate prevala de garanţiile oferite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece nu are o ";speranţă legitimă"; la obţinerea unei compensaţii, iar art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul.
Recurentul a arătat, în esenţă, că decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, deoarece, la data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate, astfel că legea în vigoare la acea dată este aplicabilă pe tot cursul procesului.
În virtutea principiului neretroactivităţii, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecăţii.
Recurentul a mai arătat că posibilitatea obţinerii de despăgubiri exista şi în virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cererea reclamantului pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin Deciziile nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Problema de drept pusă în discuţie prin recursul declarat de reclamant se referă la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării lor.
Această chestiune a constituit şi obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile în care decizia pronunţată de instanţa supremă a fost publicată înainte de soluţionarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Or, prin menţionata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de formă şi de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.
Acţiunile în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate situaţiilor voluntare, deoarece drepturile de creanţă pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe, norma juridică nu mai există şi nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantului referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale şi discriminare, deoarece, atât deciziile Curţii Constituţionale, cât şi decizia invocată a Înaltei Curţi au analizat aceste aspecte, soluţiile pronunţate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.
Cât priveşte faptul că despăgubirile morale pot fi acordate în temeiul Codului civil, se constată că textul indicat de recurent reprezintă o altă cauză juridică, care nu poate fi invocată în recurs pentru prima oară.
Faţă de cele expuse, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, motiv pentru care recursul declarat de reclamant va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.G. împotriva Deciziei nr. 18A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 67/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 74/2012. Civil → |
|---|
