ICCJ. Decizia nr. 7489/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7489/2012

Dosar nr. 2092/3/2009

Şedinţa publică din 10 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 20 ianuarie 2009, sub nr. 2092/3/2009, astfel cum a fost precizată ulterior, la data de 17 februarie 2009, reclamanţii E.A.Ş. şi E.Ş.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să soluţioneze pe fond notificarea formulată de ei în baza Legii nr. 10/2001 şi să oblige în solidar pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor la plata sumei de bani reprezentată de contravaloarea imobilului-teren în suprafaţă de 493 mp, situat în str. Z. nr. 22, sector 1 (fostă str. D. nr. 24).

Prin sentinţa civilă nr. 579 din 16 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin notificarea din 2001, reclamanţii au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Z. nr. 22.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1937, Angela Mornand a vândut lui E.A.Ş. o porţiune de teren situată pe str. D. fostă A, din Parcul Mornand. Suprafaţa acestui imobil a fost de 508,30 mp.

În procesul-verbal de Carte funciară din 23 octombrie 1940 a fost înscrisă o suprafaţă de teren de 0,493 mp, loc viran, în str. D. nr. 22, arătându-se că provenienţa dreptului de proprietate este contractul de vânzare susmenţionat.

Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 1 a arătat, prin adresa din 2006, în perioada 1942-1951 a fost impus ing. E.A.Ş., în str. D. nr. 24, cu teren viran de cea. 508 mp.

Din adresa din 2005 emisă de S.F.F.C.R.A., rezultă că în evidenţele cadastrale din 1986, imobilul situat în str. Z. nr. 22, sector 1 figurează ca fiind proprietatea particulară a unor terţe persoane, cu o suprafaţă de 564 mp.

Din raportul de expertiză extrajudiciară, depus în cadrul dosarului de notificare, rezultă că terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1937 a fost amplasat pe fosta str. D. nr. 24, în prezent str. Z., sector 1. S-a mai arătat prin acelaşi raport de expertiză că fosta suprafaţă de 508,23 mp are în prezent următoarea desfăşurare: 451,99 mp la nr. 24A şi 56,24 mp la nr. 24B.

În condiţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau obligaţia de a face dovada concomitentă a faptului că autorii lor au deţinut un imobil şi ca acesta a preluat abuziv de stat, în sensul art. 2 din lege.

În cadrul dosarului de notificare, reclamanţii au făcut dovada că în patrimoniul lui E.A.Ş. a intrat, prin cumpărare, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren situată la data cumpărării în str. D fostă A, din Parcul Mornand, suprafaţa acestui imobil fiind de 508,30 mp.

Prin expertiza extrajudiciară, terenul ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare a fost identificat ca fiind situat în prezent pe str. Z..

Faţă de aceste aspecte, tribunalul a constatat că ceea ce s-a solicitat prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 este un alt imobil decât cel identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară, prin notificare solicitându-se restituirea imobilului situat în str. Z. nr. 22, sector 1. Prin acţiunea de fată, de asemenea s-a solicitat restituirea prin echivalent a aceluiaşi imobil, aflat pe aceeaşi stradă, reclamanţii nefacând însă dovada unui titlu de proprietate, conform art. 23 Legea nr. 10/ 2001, cu privire la acest imobil.

Chiar dacă s-ar aprecia ca fiind o simplă eroare materială, notificarea unui imobil aflat la un alt număr poştal, în sarcina reclamanţilor cădea dovada preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte preluarea imobilului, din actele dosarului de notificare rezultă că reclamanţii au făcut dovada, prin depunerea adresei din 2006 a Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, că imobilul situat în str. Z. nr. 24 a făcut obiectul a două decizii, respectiv din 1978, prin care s-a atribuit în folosinţa numiţilor Eseanu, moştenitori ai cotei indivize de ½ din apartamentul, construit la această adresă, cota parte indiviză din teren şi decizia nr. 402/1984, prin care s-a preluat cu plată în favoarea statului o cotă din apartament.

Prin urmare, nu s-a făcut nicio dovadă a preluării imobilului de către stat de la autorul reclamanţilor, nici cu privire la terenul notificat, din str. Z nr. 22, nici cu privire la terenul identificat prin raportul de expertiză, respectiv cel din str. Z. nr. 24.

Preluarea de către stat a imobilului, în condiţiile în care, în prezent, acesta este intrat în circuitul civil, făcând obiectul dreptului proprietate privată al unor persoane fizice, trebuia dovedită de reclamanţi, potrivit art. 1169 C. civ., neexistând în acest sens o prezumţie legală.

Reclamanţii asistaţi de apărător nu au solicitat, conform principiului disponibilităţii, administrarea nici unei probe pertinente şi utile care să vizeze dovedirea preluării imobilului de către stat, faptul că aceasta a fost o preluare abuzivă, identificarea topografică a terenului notificat, situat în str. Z. nr. 22, astfel că tribunalul a apreciat că aceştia nu au făcut dovada că terenul cândva deţinut de autorul lor nu a făcut obiectul unor acte juridice civile translative de proprietate, ci a fost preluat de stat.

Proba solicitată de reclamanţi a vizat doar evaluarea valorică a terenului notificat, probă ce a fost respinsă ca nefiind utilă în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 prevede strict şi limitativ care sunt măsurile prin echivalent prin care se poate restitui un imobil.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 628A din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:

- a admis în parte contestaţia;

- a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 493 mp, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit în faza apelului, în condiţiile art. 16 Titlul VII Cap. V Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1937 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, Angela Mornand a vândut d-lui ing. E.A.Ş. o porţiune de teren situată în pe str. D fostă A, din Parcul Mornand. Suprafaţa acestui imobil a fost de 508,30 mp, măsurată de ambele părţi.

În procesul-verbal de Carte funciară din 23 octombrie 1940 a fost înscrisă o suprafaţă de teren de 0,493 mp, loc viran, în str. D. nr. 22, arătându-se că provenienţa dreptului de proprietate este contractul de vânzare susmenţionat.

Ing. E.A.Ş. a fost impus pentru imobilul teren viran situat în D., parcul Mornand, cu o suprafaţă de circa 508 mp, conform matricolei, aflată la dosar fond, aspect confirmat şi de adresa emisă de Direcţia de taxe şi impozite sector 1 Bucureşti.

Pentru identificarea adresei actuale a imobilului ce a aparţinut autorului reclamanţilor a fost admisă proba cu expertiză tehnică, iar conform raportului de expertiză întocmit la 12 aprilie 2010, în prezent poziţia terenului solicitat se află situată în str. Z. nr. 24A şi cuprinde o suprafaţă de 338,27 mp şi 168,41 mp, fiind ocupat de două imobile edificate cu mult timp înainte.

Din adresa din 2006, rezultă că artera de circulaţie care la nivelul anului 1947 poartă denumirea de str. Z., a purtat următoarele denumiri: Str. A - parcelarea Mornand; Str. G.D.; Str. Ing. A.D..

Din confruntarea planurilor topografice, rezultă că imobilul la care se referă procesul-verbal de carte funciară din 1940 reprezintă secţiuni din imobilul de pe strada Z. nr. 24A, la nivelul anului 1986 şi imobilul de pe strada Z. cu nr. 26A.

Conform adresei din 2010, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu reprezintă imobilul ce a purtat la nivelul anului 1940 adresa poştală str. D. nr. 22 şi a făcut obiectul deciziei nr. 1486/1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin în baza Decretului nr. 111/1951, prin care imobilul a trecut în proprietatea statului de la numitul E.A.Ş. pe adresa poştală str. Z. nr. 24.

Ulterior, imobilul a fost consemnat în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din 1986 pe adresa str. Z. nr. 24A, cu teren în suprafaţă de 531 mp, din care 115 mp construcţii, proprietate particulară.

De asemenea, se precizează că în anexa 4, ce constituie schiţa terenului din str. Z. nr. 24A, fost D nr. 24, este incorect delimitat imobilul în litigiu cu adresa str. Z. nr. 24A şi 24B, recomandându-se refacerea raportului de expertiză, deoarece nu corespunde realităţii.

Urmare acestei adrese, s-a refăcut raportul de expertiză, imobilul fiind identificat ca fiind situat în prezent la nr. 24A pe str. Z., fiind imposibil de restituit în natură întrucât pe el este edificat, cu mult timp în urmă, un imobil.

În raport de aceste probe administrate în faţa instanţei de apel, curtea a apreciat că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului asupra imobilului ce în prezent poartă nr. 24A pe str. Z. (fostă D nr. 24) şi că menţionarea în cuprinsul notificării şi a cererii de chemare în judecată a nr. 22 este o simplă eroare materială.

De altfel, rezultă cu certitudine că ceea ce au solicitat apelanţii prin notificare şi prin prezenta cerere de chemare în judecată este imobilul ce a aparţinut autorului lor, E.A.Ş., în cuprinsul notificării facându-se referire nu numai la str. Z nr. 22, ci şi la actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din 1937.

De asemenea, reclamanţii au făcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, acesta fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951 de la numitul E.A.Ş., conform deciziei nr. 1486/1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin.

Conform certificatului de calitate de moştenitor din 2003 emis de BN Legitimus, de pe urma defunctului E.Ş.T. au rămas ca moştenitori reclamanţii E.A.Ş. şi E.Ş.C.. Conform declaraţiei de la dosar fond, tatăl reclamanţilor, E.Ş.T., era cunoscut şi sub numele de E.Ş. sau E.Ş.T., fiind vorba de una şi aceeaşi persoană.

Ca atare, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 493 mp, situat în str. Z. nr. 24A, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit în faza apelului.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin prevederile Legii nr. 247/2005 - art. 16 alin. (4)-(7) din Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, situaţie ce se regăseşte în speţa de faţă, măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnaţi, unităţilor deţinătoare, respectiv entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor revenindu-le obligaţia de a emite o dispoziţie sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în această formă.

Pe cale de consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa nu mai are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor care se cuvin persoanei îndreptăţite, despăgubirile fiind cuantificate de către evaluatori special desemnaţi, iar orice contestaţie cu privire la acest aspect este supusă cenzurii curţii de apel în condiţiile legii contenciosului administrativ (art. 19 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005), astfel ca sub acest aspect solicitarea apelanţilor-reclamanţi nu este neîntemeiată.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de toate părţile.

I. Recurenţii-reclamanţi E.A.Ş. şi E.Ş.C. au invocat următoarele motive:

1. Art.304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În motivarea hotărârii recurate, instanţa nu a arătat de ce a înlăturat susţinerile cu privire la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ..

Acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte aspectele legate de constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite, precum şi obligarea instituţiei deţinătoare de a emite în favoarea acestora propunerea de acordare a despăgubirilor băneşti pentru imobilul preluat abuziv, iar în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor şi obligaţia statului de a repara prejudiciul suferit prin preluarea abuzivă, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 Protocolul 1 la Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătându-se prioritatea aplicării acestor dispoziţii faţă de Legea nr. 247/2005, aspecte care nu au fost motivate de instanţa de apel.

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând asupra recursului în interesul legii, a pus capăt practicii divergente şi a decis că instanţele interne sunt competente să statueze asupra fondului cererilor, chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative.

Or, la notificările formulate de reclamanţi atât în baza Legii nr. 10/2001, cât şi în baza Legii nr. 247/2005, prin care au solicitat despăgubiri în echivalent, primăria a refuzat în mod nejustificat să răspundă prin emiterea unei decizii.

2. Art.304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prin decizia recurată, s-a reţinut în mod greşit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa nu mai are competenta de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite.

Potrivit Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, instanţele interne sunt competente să statueze asupra fondului cererilor, chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative.

De asemenea, în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluţie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerentă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) Legea fundamentală."

În consecinţă, în situaţia în care instanţele de judecată constată că legile interne, în speţă Legea nr. 247/2005, încalcă pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.

Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se acordă sub formă de acţiuni la Fondul Proprietatea. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în nenumărate rânduri că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei compensaţii (cauza Tovaru contra România - hotărârea din data de 12 octombrie 2006, cauza Davidescu contra României - hotărârea din 16 noiembrie 2006).

Având în vedere că dreptul de proprietate este ocrotit atât prin mijloace constituţionale, dar şi prin mijloace internaţionale, el fiind un drept fundamental, care stă la baza preeminentei statului de drept, precum şi faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru judecătorul naţional, o dreaptă despăgubire în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie este reprezentată de contravaloarea imobilului, calculată de la momentul introducerii cererii.

Prin raportare atât la normele juridice din dreptul intern, în măsura în care acestea nu contravin Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la definiţia calităţii procesuale pasive, rezultă că singurul subiect de drept care are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte restituirea contravalorii imobilului litigios este Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. Aceasta întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi având în vedere că, în prezent, există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a acestui imobil, este de necontestat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, în considerarea culpei sale ce a generat o astfel de situaţie.

Prin faptul juridic ilicit al Statului Român, reprezentat de nereglementarea corespunzătoare a acordării despăgubirilor prin echivalent în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, reclamanţilor le-a fost creat un prejudiciu, care, în baza răspunderii civile delictuale, urmează a fi acoperit în limitele damnum emergens şi lucrum cessans.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, cu putere de precedent judiciar, că din moment ce în temeiul art. 1 Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiecare stat contractant recunoaşte drepturile apărate de Convenţie oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, atunci când încălcarea unui asemenea drept se datorează legislatorului naţional, va fi angajată răspunderea acelui stat.

Faptul juridic ilicit al Statului Român se concretizează prin aceea că tot statul român, neîndeplinindu-şi nici până în prezent obligaţiile pozitive ce îi reveneau prin organul său legislativ, a reglementat o modalitate inechitabilă de reparare a prejudiciului cauzat foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv, modalitate ce este contrară atât Constituţiei României, cât şi standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, potrivit H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Roman ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, iar printre atribuţiile Ministerului sunt prevăzute şi cele privind „coordonarea şi administrarea veniturilor statului, precum şi a datoriei publice (...) inclusiv fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul de Proprietate se constituie sub forma unei societăţi de investiţii deţinută în întregime de Statul Roman şi administrată de Ministerul Finanţelor".

Instanţele naţionale trebuie să se pronunţe în concordanţă cu deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului susmenţionate, în sensul de a obliga Statul Român la plata contravalorii imobilelor care nu pot fi restituite în natură, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere că într-un stat de drept trebuie să funcţioneze principiul despăgubirii efective a persoanelor care au fost deposedate abuziv de către stat.

II. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că reclamanţii au făcut dovada preluării abuzive a imobilului litigios, în sensul că acesta a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, de la numitul E.A.Ş., conform deciziei nr. 1486/1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin.

În realitate, imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Deciziei nr. 402 din 13 martie 1984 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, astfel cum rezultă din adresa din 14 august 1996, cu respectarea cerinţelor de ordin formal prevăzute în acel act normativ, pe numele E.M., căsătorită I..

În condiţiile în care totuşi se va aprecia că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, trebuie avute în vedere Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care la art. l pct. 2 stabilesc că „Imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea Statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului."

Or, Decretul nr. 223/1974 se încadrează în categoria actelor normative mai sus amintite şi, prin urmare, preluarea imobilului care a aparţinut autorului reclamanţilor s-a efectuat cu titlu.

De asemenea, prin H.G. nr. 20/1995 s-au definit imobilele naţionalizate cu titlu ca „fiind acele imobile trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unor dispoziţii legale".

Potrivit doctrinei, urmată de practica instanţelor, titlul statului, aşa cum este definit prin H.G. nr. 20/1995, implica existenţa unei dispoziţii legale care să permită naţionalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare la data naţionalizării unui bun este suficientă pentru ca aproprierea să fie considerată ca fiind realizată în baza unui titlu.

Prin urmare, este suficient ca un imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 să fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind preluat cu titlu, independent de respectarea sau nerespectarea cerinţelor de fond şi formă impuse de acel decret la vremea respectivă.

Având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că terenul care a fost deţinut de autorul lor nu a făcut obiectul unor acte juridice civile translative de proprietate şi, mai mult decât atât, având în vedere că potrivit Deciziei nr. 402 din 13 martie 1984 emisă de Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu plată, instanţa de apel în mod eronat a constat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţa de 493 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

III. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Prin art. 22 Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.

Aşadar, instanţa de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul 1-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea soluţiona fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.

Notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare, deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare.

Reclamanţii nu şi-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoane îndreptăţite.

Conform art. 22-23 Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de actele doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.

Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.

Or, la dosarul administrativ nu se regăseşte o situaţie juridică clară şi la zi pentru imobilul în cauză identificat potrivit raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească atât situaţia juridică, cât şi locativă la zi furnizată de I.C.R.A.L. şi la Administraţia Fondului Imobiliar care administrează.

În ceea ce priveşte restituirea prin echivalent a imobilului, faţă de dispoziţiile din Legea nr. 247/2005 şi ale O.U.G. nr. 81/2007, unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, dar nici de a propune o anumită sumă, ci, conform Legii nr. 10/2001, aceste obligaţii se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit acestei din urmă legi - art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către C.C.S.D..

Examinând recursurile exercitate în cauză, în ordine impusă de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire Ia recursul pârâtului Municipiul Bucureşti:

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, soluţionând fondul notificării formulate de reclamanţi, instanţa de apel nu a încălcat competenţa unităţii deţinătoare, criticile în acest sens nefiind fondate.

Este adevărat că prin art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare obligaţia de a se pronunţa, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra notificării de restituire, în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Însă, în cazul în care unitatea deţinătoare refuză în mod nejustificat soluţionarea notificării în termenul legal, instanţa de judecată este competentă să cenzureze acest refuz, soluţionând ea, în mod direct, fondul notificării, sens în care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin această decizie, secţiile unite ale Înaltei Curţi au statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Din considerentele aceleiaşi decizii rezultă că, soluţionarea pe fond a contestaţiei împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării de restituire, respectiv a acţiunii persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a-i răspunde la notificare, presupune ca instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, să cenzureze legalitatea şi temeinicia deciziei/dispoziţiei contestate sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare şi să dispună ea însăşi, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legii, asupra formei de reparaţie cuvenită persoanei îndreptăţite, adică restituirea în natură a imobilului notificat sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, desigur în forma şi modalitatea prevăzute de lege.

Or, pronunţându-se pe fondul cererii de restituire formulate prin notificarea reclamanţilor, în sensul recunoaşterii calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a acţionat în limitele competenţei ce i-a fost recunoscută, în aplicarea art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Nici criticile potrivit cărora nesoluţionarea notificării nu se datorează unui refuz nejustificat al unităţii deţinătoare, ci atitudinii culpabile a reclamanţilor, care nu au depus la dosarul administrativ toate actele doveditoare, nu sunt fondate.

Faptul că documentaţia aferentă notificării reclamanţilor ar fi fost incompletă nu justifica nesoluţionarea notificării în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum greşit pretinde recurentul. Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării nu poate opera decât atunci când entitatea notificată, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de Ia primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare; în caz contrar, entitatea notificată are obligaţia soluţionării notificării în 60 de zile de la înregistrare, pe baza actelor depuse.

Or, în speţă, în absenţa comunicării reclamanţilor, de către unitatea deţinătoare, a necesităţii completării actelor doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, nu se poate reţine că a operat prorogarea termenului de soluţionare a notificării.

În consecinţă, recurentul-pârât avea obligaţia de a se pronunţa asupra notificării reclamanţilor în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, pe baza actelor doveditoare depuse, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat de restituire, pe care instanţa de judecată are competenţa să îl cenzureze, prin soluţionarea pe fond a notificării reclamanţilor, sens în care a procedat instanţa de apel, făcând astfel o aplicare corectă la speţă a Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007.

În ce priveşte criticile relative la nedovedirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate al autorului şi a calităţii de moştenitor, acestea nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Criticile menţionate vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de dovezile administrate, aceea că reclamanţii au dovedit atât dreptul de proprietate al autorului asupra imobilului notificat, cât şi calitatea lor de moştenitori a defunctului proprietar; or, pe acest aspect nu mai este posibilă cenzura instanţei de recurs, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ..

Aceasta deoarece, recursul este reglementat în prezent ca o cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate exclusiv motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Recurentul-pârât a mai susţinut că, în cazul restituirii prin echivalent, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, competenţa unităţii deţinătoare se limitează la a face propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, urmând ca valoarea despăgubirilor să se stabilească în procedura acestui Titlu, de către C.C.S.D..

Aceste susţineri sunt corecte, raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, instanţa de apel tocmai în sensul acestor dispoziţii a procedat, stabilind dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel că stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite reclamanţilor ca măsuri reparatorii prin echivalent urmează a se face în procedura execuţională prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar nu de către unitatea deţinătoare.

În concluzie, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, Înalta Curte va respinge recursul acestei părţi, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

II. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

Recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit ca fiind dovedită de către reclamanţi preluarea abuzivă a imobilului litigios de la autorul lor, în baza Decretului nr. 111/1951, în opinia sa, probele administrate conducând la concluzia că preluarea s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată, de la o altă persoană decât autorul reclamanţilor.

Aceste critici nu pot fi analizate, deoarece tind la reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de probele administrate, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ..

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai constituie motiv de recurs, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, recurentul a susţinut că titlul statului asupra imobilului litigios este valabil, prin raportare la dispoziţiile art. I pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Faptul dacă titlul de preluare al statului asupra imobilului litigios este sau nu valabil nu are, însă, nicio relevanţă în speţa de faţă, deoarece măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se acordă persoanelor îndreptăţite pentru imobilele preluate în mod abuziv, or noţiunea de preluare abuzivă are în vedere deopotrivă preluările cu şi fără titlu valabil, după cum rezultă din art. 2 al Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, criticile referitoare la valabilitatea titlului statului, susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se impun a fi analizate.

În fine, recurentul a susţinut şi faptul că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, deoarece nu au făcut dovada că terenul care a aparţinut autorului lor nu a făcut obiectul unor acte juridice translative de proprietate înainte de data preluării, iar potrivit probelor, în opinia sa, imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu plată.

Aceste critici nu vizează, aşadar, o problemă de legalitate a hotărârii atacate, ci de temeinicie a acesteia, întrucât prin ele se contestă, practic, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în urma aprecierii probelor administrate.

Or, aşa cum s-a arătat deja, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, în raport de probele administrate, nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

III. Cu privire Ia recursul reclamanţilor:

1. Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat că decizia recurată nu este motivată, deoarece instanţa de apel nu a arătat argumentele pentru care le-a înlăturat susţinerile cu privire la aplicabilitatea în speţă a Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat asupra competenţei instanţei de judecată de a se pronunţa asupra fondului notificării în ipotezei absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative, ipoteză pe care se întemeiază demersul lor judiciar.

Contrar însă susţinerilor recurenţilor, prin modul în care şi-a motivat soluţia pronunţată, analizând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire pentru imobilul litigios şi forma de reparaţie ce li se cuvine pentru acest imobil, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să cerceteze fondul notificării de restituire formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionată de unitatea deţinătoare, dând astfel eficienţă Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Motivarea instanţei de apel cu privire la aplicabilitatea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 rezultă, aşadar, în mod implicit, din analizarea de către această instanţă a condiţiilor dreptului la restituire impuse de legea specială de reparaţie, situaţie în care nu se poate reţine incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

2. Motivul de recurs vizând pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, sub aspectul nestabilirii cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată şi al neobligării Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor, nu este nici el fondat, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel a apreciat în mod corect că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu se mai poate face de către instanţa de judecată, ci de C.C.S.D., în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În cazul notificărilor nesoluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este şi cazul în speţă, entităţile învestite potrivit legii nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptăţite. Valoarea în limitele căreia se va obţine, în final, reparaţia urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D., în baza raportului întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiţie, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii:

- procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-restituirea în natură şi compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorie prin echivalent) îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor;

- procedura derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de C.C.S.D..

Prin urmare, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (art. 1 alin. (3) şi art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005); în mod corespunzător, nici instanţa de judecată nu mai are competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în procedura contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001 (la decizia/dispoziţia emisa de entitatea notificată sau la refuzul de soluţionare a notificării).

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu justifică, competenţa instanţei de judecată de stabilire a cuantumului despăgubirilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin această decizie s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În considerentele deciziei se face trimitere la principiul plenitudinii de jurisdicţie al instanţei de judecată, dar nu în sensul pretins de recurenţi, ci în sensul că instanţa de judecată trebuie să cenzureze legalitatea şi temeinicia deciziei/dispoziţiei contestate sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare, dispunând ea însăşi, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legii, asupra formei de reparaţie cuvenită persoanei îndreptăţite, adică restituirea în natură a imobilului notificat sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, dar în forma şi modalitatea prevăzute de lege.

Problema competenţei instanţelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut obiectul unui alt recurs în interesul legii, cel soluţionat de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007.

Prin această decizie în interesul legii s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţe, conform art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele deciziei menţionate s-a reţinut că, aşa cum reiese din primele două aliniate ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. l, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Referindu-se la notificările soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, Înalta Curte a arătat că, în cazul în care contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.

În concluzie, raportat la Decizia în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007, urmează a se reţine că, doar în cazul contestaţiilor ce privesc notificări soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată, în baza principiului plenitudinii de competenţă, are a se pronunţa şi asupra întinderii măsurilor reparatorii, în măsura în care contestaţia priveşte şi acest aspect.

Or, în speţă, nu este vorba despre o notificare soluţionată până la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv de o decizie/dispoziţie emisă anterior acestei date şi contestată în termenul prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001, ci despre o notificare care nu fusese încă soluţionată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Reclamanţii au dedus judecăţii o contestaţie împotriva refuzului de restituire, dedus din nesolutionarea notificării lor de către unitatea deţinătoare până la data sesizării instanţei – 20 ianuarie 2009, astfel că notificarea nefiind soluţionată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa nu mai are competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor, aceasta revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că cererea lor de obligare directă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv trebuia admisă în baza art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, pe care în mod nelegal instanţa de apel nu 1-a aplicat cu prioritate în raport cu legea internă, nerespectând astfel dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, la care se face trimitere şi în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituţia României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, principiul priorităţii normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile şi că la acest principiu constituţional se face trimitere în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pentru rezolvarea conflictului ce poate apărea între Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului susmenţionat din Constituţie, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.

Pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun" în sensul textului convenţional menţionat, la data sesizării instanţei, ceea ce nu este cazul în speţă.

Astfel, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.

Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune existenţa unei dispoziţii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

„Speranţa legitimă", în schimb, presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speţă, la momentul sesizării instanţei, în cadrul contestaţiei la refuzul de soluţionare a notificării, întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu au un „bun actual", pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Ei au iniţiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenţia, procedura administrativă astfel declanşată fiind supusă controlului judecătoresc.

Reclamanţii nu se pot prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece „creanţa de restituire", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care reclamanţii ar putea-o invoca, este o creanţă sub condiţie.

Problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului este soluţionată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, la momentul sesizării instanţei de judecată, creanţa nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În aceste circumstanţe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanţii beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu poate fi primită, devreme ce, la momentul sesizării instanţei, reclamanţii nu au un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Nici constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea în cadrul numeroaselor hotărâri pronunţate de Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze împotriva României nu poate justifica tragerea la răspundere a statului în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura în faţa Fondului este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor "judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.

Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Acestea sunt şi considerentele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012 şi, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel aplicabilă în cauză.

Pe cale de consecinţă, raportat la această decizie, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor relative la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe cererea privind plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, formulată de ei în cadrul contestaţiei la refuzul de soluţionare a notificării.

Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte constată ca recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii E.A.Ş. şi E.Ş.C. şi de pârâţii Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 628A din 22 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7500/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...		ICCJ. Decizia nr. 7464/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 7463/2012. Civil. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7464/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7469/2012. Civil. Conflict de muncă. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 7494/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7500/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond ICCJ. Decizia nr. 7501/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7523/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs