ICCJ. Decizia nr. 755/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.755/2012
Dosar nr.2304/115/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin la 31 mai 2010, U.N. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, pentru daunele suferite de bunicii reclamantului deportaţi în Siberia.
Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 1527 din 23 septembrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de U.N. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 2.500 euro la data efectuării plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că reclamantul este nepotul lui U.F., care a fost deportat la muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5 ani, unde a trăit şi muncit în condiţii foarte grele, fiind supus unor tratamente inumane.
Cu privire la reclamant, instanţa a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II a din lege, dispoziţii conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
S-a reţinut că această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la respectivele persoane faţă de care se va ţine seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi ale OUG nr. 214/1999, care la art. 2 alin. (1) lit. e) şi la art. 3 lit. e) face referire la înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă politică, de avere ori de origine socială, precum şi la deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice.
De asemenea, instanţa a constatat că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 şi în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 6 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată.
Cu privire la prejudiciul moral, instanţa a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calităţii de succesor.
În cauză, reclamantul a făcut dovada, prin declaraţia martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecinţa degradării stării fizice şi psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului.
Astfel, viaţa reclamantului a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamant, instanţa a apreciat că suma de 2.500 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Prin Decizia nr. 73 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul pârâtului împotriva hotărârii tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul U.N.
S-a reţinut de către instanţa de apel că deşi bunicul reclamantului a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Aceste considerente curtea de apel le-a făcut prin raportare la Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944, art. 3, art. 18 şi anexa la art. 18.
Prin urmare, curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancţiunile cu caracter politic, iar bunicul reclamantului nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost deportat în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa a respins apelul declarat de reclamantul U.N. şi a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, pe care a schimbat-o în sensul că a respins în întregime acţiunea civilă, ca neîntemeiată, fără a mai analiza argumentele vizând efectele deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, faţă de argumentele ce stau la baza soluţiei pronunţate.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârilor fondului şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
A arătat că în motivarea deciziei atacate s-a reţinut că nu mai există temei juridic de acordare a despăgubirilor.
A precizat însă că deşi este adevărat că s-a constatat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional, judecata cauzei trebuia suspendată până când Parlamentul va adopta noua reglementare căci actul normativ, prin golul legislativ, este parţial ineficace temporar.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., succintele critici formulate de acesta nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul făcând referire la neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Or, considerentele deciziei pronunţată în apel, care au condus la soluţia adoptată, nu s-au raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul U. (U.) N. împotriva deciziei nr. 73 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 759/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 752/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
