ICCJ. Decizia nr. 752/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.752/2012
Dosar nr.1006/115/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin la 10 martie 2010, B.L.M. şi B.O.P. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 750.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru suferinţele fizice şi psihice la care au fost supuşi membrii familiei reclamanţilor, respectiv bunicii şi tatăl.
Tribunalul Caraş Severin prin sentinţa civilă nr. 742 din 29 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de B.L.M. şi B.O.P. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş Severin, pe care l-a obligat să plătească fiecărui reclamant, echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 20.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că tatăl reclamanţilor, bunicii şi străbunicii acestora au fost strămutaţi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Comorâşte în localitatea Borcea Nouă din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Tribunalul a constatat totodată, din probele administrate că strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiei lor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.
Cu privire la reclamanţi, instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral, nefiind suficientă invocarea doar a calităţii de succesor.
S-a constatat că în cauză, reclamanţii au făcut dovada, prin declaraţia martorului audiat, a nivelului de trai avut înainte şi după deportare, a condiţiilor foarte grele în care au trăit, a nivelului de trai mult mai scăzut faţă de cel avut înainte de deportare, a privaţiunilor suferite ca urmare a deportării antecesorilor.
Astfel, viaţa reclamanţilor a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamanţi, instanţa a apreciat că suma de 20.000 euro, pentru fiecare reclamant, reprezintă o echitabilă despăgubire, admiţând în parte acţiunea, în raport de prevederile art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 246 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamanţilor împotriva hotărârii pronunţate de tribunal. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanţii B.L.M. şi B.O.P.
La termenul de judecată din 16 februarie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a pus în discuţie, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamanţilor, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi cu cele ale deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa a constatat că apelul reclamanţilor este neîntemeiat, iar apelul pârâtului este întemeiat.
S-a reţinut că reclamanţii nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, întrucât atât din titlul legii, cât şi din întregul conţinut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Motivul pentru care însă reclamanţii nu au dreptul la daune morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât respectiva decizie a devenit obligatorie pentru instanţă.
S-a reţinut în aceste condiţii că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor şi-a încetat efectele juridice, inexistenţa temeiului juridic atrăgând nelegalitatea acţiunii sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aceştia având doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, curtea de apel a constatat că nu se mai impun a fi analizate criticile apelanţilor cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât şi art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu şi respingerii apelului pârâtului.
Au arătat că Decizia curţii de apel este nelegală întrucât a fost întemeiată pe dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încălcând astfel art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 14 din Convenţie.
Au precizat totodată că art. 20 din Constituţia României consacră principiul priorităţii dreptului internaţional asupra dreptului intern în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului.
Prin urmare, instanţa de apel luând în considerare Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a încălcat principiul egalităţii părţilor în procesul civil şi dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, întrucât a instituit un regim juridic diferit faţă de persoanele care au obţinut deja o hotărâre judecătorească definitivă în temeiul Legii nr. 221/2009.
Au considerat, de asemenea, că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzic discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează.
Au mai susţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) ci se poate aplica eventual celor înregistrate ulterior publicării sale, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Smokovits vs. Grecia şi Pressos Compania Naviera S.A vs. Belgia.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .
Problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.L.M. şi B.O.P. împotriva deciziei nr. 246 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 755/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 751/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
