ICCJ. Decizia nr. 751/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.751/2012
Dosar nr.50121/3/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 decembrie 2009, reclamanta Ţ.D. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige pe acesta la plata sumei de 24.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către soţul ei, T.R., ca urmare a condamnării penale cu caracter politic la pedeapsa de 7 ani închisoare.
Prin sentinţa civilă nr. 1273 din 24 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea şi a fost obligat pârâtul la despăgubiri în cuantum de 24.000 euro.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată deoarece, pe de o parte, reclamata a fost despăgubită pentru prejudiciul suferit de către soţul ei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar pe de altă parte, decesul soţului reclamantei a intervenit după data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990. Or, atâta timp cât soţul reclamantei nu a înţeles să se folosească de prevederile respectivului decret, soţia supravieţuitoare a acestuia nu este îndrituită să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia civilă nr. 294/ A din 17 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat şi în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, în etapa dezbaterilor, apelantul-pârât a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, solicitând respingerea acţiunii, întrucât temeiul în baza căruia a fost admisă, a fost declarat neconstituţional.
Cu referire la aceasta, Curtea de apel a constatat că într-adevăr, Decizia organului jurisdicţional constituţional a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care fundamentase juridic pretenţiile reclamantei.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanţa a constatat că despăgubirile acordate nu pot fi menţinute în apel.
Aceasta, întrucât atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională, ea nu mai există şi prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
S-a reţinut că actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională, pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
S-a apreciat că o confirmare a acestui punct de vedere rezultă şi din Hotărârea Curţii Europene pronunţată în cauza Slavov contra Bulgariei care acordă o importanţă deosebită faptului că, atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituţională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părţile proceselor aflate pe rolul instanţelor, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept.
De asemenea, Curtea Europeană a considerat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este un fapt de care nu se poate face abstracţie în cadrul proceselor în curs, indiferent de natura litigiului dedus judecăţii.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta Ţ.D., aceasta susţinând următoarele aspecte de nelegalitate:
- Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) întrucât la judecata pricinii nu a participat procurorul, cerinţă obligatorie potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
- Instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu a solicitat admiterea apelului invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi cu toate acestea, schimbarea în tot a sentinţei de primă instanţă s-a făcut cu referire la Decizia care a declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Tot astfel, în Decizia recurată instanţa menţionează că nu au fost administrate probe noi, pentru ca în paragraful următor să reia susţinerea neadevărată potrivit căreia apelantul ar fi invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
La judecarea pricinii, instanţa a încălcat dispoz. art. 129 C. proc. civ. întrucât nu a obligat părţile să-şi probeze pretenţiile şi apărările, depăşindu-şi mandatul prin aceea că a devenit apărătorul pârâtului.
- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât deciziile Curţii Constituţionale nu au acelaşi rol juridic ca hotărârile pronunţate de instanţele de judecată, legiuitorul având obligaţia să modifice actul normativ emis ţinând seama de cele stabilite de instanţa constituţională, aşa cum rezultă din art. 147 Constituţie.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea reclamantei-recurente potrivit căreia instanţa nu ar fi fost legal alcătuită şi astfel, ar fi fost încălcate norme de organizare judecătorească, prin neparticiparea procurorului la soluţionarea cauzei în apel, este neîntemeiată.
Potrivit art. 4 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie în situaţia persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), când se solicită instanţei constatarea caracterului politic al condamnării.
În speţă însă, nu s-a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării (ci, direct, obligarea la plata despăgubirilor morale), având în vedere că infracţiunea pentru care a fost condamnat soţul reclamantei era cea prevăzută de art. 209 C. pen., care apare menţionată la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ca reprezentând de drept condamnare cu caracter politic.
Ca atare, din alcătuirea instanţei nu trebuia să facă parte şi procurorul, nefiind astfel incident motivul de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
- Este de asemenea, neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea formelor de procedură în desfăşurarea judecăţii, prin aceea că soluţionarea apelului s-ar fi realizat pe alte aspecte - referitoare la incidenţa deciziei Curţii Constituţionale - decât cele deduse judecăţii prin cererea scrisă de apel.
În realitate, incidenţa şi efectele pe care le produce asupra proceselor în curs, Decizia Curţii Constituţionale, au fost puse în dezbaterea judiciară a părţilor, aşa cum rezultă din practicaua deciziei, care a consemnat concluziile părţilor prezente.
Faptul că referirea la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu apare în cererea scrisă de apel, nu constituie, contrar susţinerii recurentei, un impediment în examinarea consecinţelor acesteia la speţă.
Aceasta, întrucât potrivit art. 295 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. „motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Or, modalitatea în care a fost modificat cadrul normativ, ca urmare a pronunţării Curţii Constituţionale în cadrul controlului a posteriori de constituţionalitate (a textului care reprezentase tocmai temeiul juridic al pretenţiilor părţii) se constituia într-adevăr, într-un aspect care viza ordinea publică şi care nu putea fi ignorat cu ocazia soluţionării apelului.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că ordinea constituţională nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională altfel decât nesocotind principiul separaţiei puterilor în stat.
De aceea, este total lipsită de fundament juridic afirmaţia recurentei conform căreia instanţa „şi-ar fi depăşit mandatul" devenind apărătorul pârâtului, în condiţiile în care judecătorul cauzei nu a făcut decât ca, în limitele funcţiei sale jurisdicţionale, să verifice cadrul normativ în care se desfăşura judecata, ca urmare a scoaterii în afara acestuia a unui text declarat neconstituţional.
Sunt lipsite de suport şi susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel ar fi nesocotit prevederile art. 129 C. proc. civ., întrucât, „nu a obligat părţile să-şi probeze pretenţiile şi apărările", având în vedere că în faza devolutivă a apelului nu s-a pus problema existenţei unei probaţiuni insuficiente care să nu permită stabilirea stării de fapt.
Elementele de fapt ale pricinii nu au fost contestate în cauză, iar problema de drept care s-a impus analizei prioritare, fiind corect rezolvată de instanţă, a fost cea legată de efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra procedurilor judiciare în curs (în măsura în care nu exista o hotărâre definitivă care să fi validat dreptul de creanţă pretins).
Ca atare, toate aspectele relevate, vizând încălcarea unor forme de procedură în desfăşurarea judecăţii, sancţionate cu nulitatea, sunt lipsite de temei, în cauză neregăsindu-se nici motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
- Este, de asemenea, neîntemeiată critica referitoare la pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a legii şi la incidenţa dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanta face referire la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, arătând că acestea nu sunt asemănătoare cu efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele de drept comun, întrucât în cazul primelor, legiuitorul are obligaţia să modifice actul normativ, ţinând cont de Decizia organului jurisdicţional constituţional.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, dezlegând problema efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de apel a relevat importanţa pe care acestea o au pentru ordinea juridică internă.
Într-adevăr, asemenea decizii nu produc efecte doar sub semnul relativităţii, ci au, aşa cum statuează art. 147 alin. (4) din Constituţie, o opozabilitate erga omnes, fiind general obligatorii de la momentul publicării lor în M. Of.
Împrejurarea că nu a avut loc o intervenţie ulterioară a puterii legiuitoare, care să pună de acord cadrul normativ cu Decizia Curţii Constituţionale, nu înseamnă că ar supravieţui textul declarat neconstituţional şi că acesta ar fundamenta juridic, în continuare, pretenţiile reclamantei.
Având în vedere că norma cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie („deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor") este una imperativă, de ordine publică şi că aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, rezultă că un text de lege declarat neconstituţional nu poate continua să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică.
Această problemă de drept a fost corect rezolvată de către instanţa de apel, a cărei decizie a fost fundamentată pe cadrul normativ existent, astfel încât şi critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiată.
Faţă de toate considerentele expuse, reţinând caracterul nefondat al tuturor criticilor deduse judecăţii, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ţ.D. prin tutore M.G. împotriva deciziei nr. 294/ A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 752/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 750/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
