ICCJ. Decizia nr. 76/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 76/2012
Dosar nr.30548/3/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 iulie 2009, reclamanţii M.A. şi M.I. au chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând instanţei anularea deciziei nr. 215 din 24 iunie 2009, în temeiul Legii nr. 10/2001, al Legii nr. 247/2005 şi al Legii nr. 1/2009, legi ale fondului funciar, şi obligarea acesteia, să-i despăgubească cu suma de 270.000 de euro pentru un teren în suprafaţă de 1.800 m.p. (150 euro/m.p., sub preţul pieţei), teren vândut de A.P.A.P.S., societăţii C., odată cu SC A. SA, ce avea sediul în Câmpulung Muscel, str. Traian, jud. Argeş, prin contractul de vânzare – cumpărare acţiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003, acţionar majoritar fiind S.R.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că, în conformitate cu art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezolvarea revendicărilor revine instituţiei care a făcut privatizarea, că SC A. SA în baza Legii nr. 15/1990, a fost împroprietărită cu toate bunurile aflate în administrare şi necesare pentru realizarea obiectului de activitate, inclusiv terenuri şi imobile, A.V.A.S. prin Decizia nr. 215 din 24 iunie 2009, a susţinut în art. 2, că preluarea de stat nu a fost dovedită, reclamanţii au arătat că nu-şi explică statul că a fost acţionar majoritar la SC A. SA
De asemenea, s-a mai susţinut că, A.V.A.S., şi-a declinat competenţa rezolvării despăgubirii către P. Câmpulung, primăria neavând nicio calitate în privatizarea SC A. SA
Reclamanţii au mai susţinut că, prin adresa nr. 1028 din 15 aprilie 2009, lichidatorul SC A. SA, inginer G.B., solicită A.V.A.S. să ia măsurile legale pentru acordarea de despăgubiri numitei M.A. în calitate de creditor al SC A. SA, A.V.A.S. refuză, declinându-şi competenţa, invocând Legea nr. 18/1991.
S-a mai învederat faptul că, într-adevăr terenul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, prin acordarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M. 03 nr. 3727, acordat SC A. SA
Prin sentinţa civilă nr. 162 din 10 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului M.I.; a respins contestaţia formulată de acesta în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatoarea M.A. în contradictoriu cu intimata A.V.A.S.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 215 din 24 iunie 2009, intimata A.V.A.S. a declinat către P. Câmpulung Muscel, competenţa de soluţionare a notificării formulate la data de 10 mai 2001 şi înregistrate la A.V.A.S. cu nr. DGJ/42392 din 22 aprilie 2009, de către petenta M.A., reţinându-se că terenul de 1.800 m.p. evidenţiat în patrimoniul SC A. SA Câmpulung Muscel, nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului M.I., tribunalul a constatat că prin raportare la art. 137 C. proc. civ., se impune a fi admisă având în vedere că acesta nu are calitatea de notificator, iar dispoziţiile art. 30 C. fam., nefiind aplicabile, ci eventual, cele ale art. 1 lit. b) C. fam.
Pe de altă parte, deşi în dosarul administrativ, mai multe cereri sunt formulate de către contestatorul M.I. care a susţinut că acţionează în calitate de mandatar în contestaţia formulată, acesta fiind menţionat nu ca mandatar, ci acţionând în nume propriu.
În consecinţă, s-a impus respingerea contestaţiei formulate de acesta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce priveşte fondul contestaţiei formulate de contestatoarea M.A., tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, tribunalul a reţinut că motivul declinării competenţei de soluţionare, a contestaţiei, l-a reprezentat faptul că terenul în discuţie ar fi fost situat în extravilan şi nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii esenţiale pentru soluţionarea cauzei şi aprecierea asupra temeiniciei şi legalităţii deciziei contestate, era stabilirea situaţiei juridice în sensul de a se stabili cu certitudine dacă terenul este situat în extravilan sau în intravilan.
În acest context s-a impus a se reţine că la dosar s-a depus adeverinţa nr. 25538 din 16 decembrie 2005 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 1/2000 a Municipiului Câmpulung Muscel în care s-a stabilit dreptul la despăgubiri pentru suprafaţa de 0,18 ha teren, făcându-se aplicarea legilor fondului funciar.
Având în vedere cele reţinute mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost interpretat prin Deciziile IX/2006 şi XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii, tribunalul a constatat că este neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea M.A., inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată prin prisma art. 274 C. proc. civ.
La data de 26 septembrie 2010, contestatoarea M.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 162 din 10 februarie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care a solicitat obligarea A.V.A.S. la plata sumei de 270.000 euro pentru suprafaţa de 1.880 m.p., teren aflat în fosta incintă SC A. Sa, întreprindere vândută de două ori de către A.V.A.S., întâi fiind vândută către C. şi după aceea către L. SA
În motivare, a arătat că instanţa de fond a susţinut că terenul este situat în extravilan, deşi prin actele depus de către apelantă, cât şi de A.V.A.S., reiese că terenul este în intravilan, în susţinere apelanta ataşând o copie după schiţa de amplasament.
Apelanta menţionează că terenul nu putea face obiectul Legii nr. 18/1991 sau al Legii nr. 1/2000, aşa cum a susţinut instanţa, deoarece la art. 8 din Legea nr. 10/2001 se face referire la terenuri agricole şi forestiere, în incinta SC A. SA, nu se făcea nici agricultură şi nici exploatare forestieră, se făceau automobile.
Verificând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că apelul este nefondat, fiind respins pentru considerentele ce succed.
Sub aspect preliminar, Curtea a constatat în urma analizei actului administrativ contestat, că motivul declinării competenţei de soluţionare a notificării, de către intimata-pârâtă, îl reprezintă faptul că solicitarea nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. V alin. (1) şi (2) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ca urmare a faptului că „terenul revendicat, în suprafaţă de 1800 m.p., evidenţiat în patrimoniul SC A. SA Câmpulung-Muscel, nu face obiectul Legii nr. 10/2001 republicată, ci al Legii nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare".
Curtea a constatat faptul că articolul 8 în discuţie, exclude de la incidenţa acestei legi speciale, două categorii de imobile: terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, pe de o parte şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legile funciare, pe de altă parte.
Se mai consideră că, terenul în litigiu, precizat de către apelantă, la termenul de judecată din data de 11 octombrie 2010, ca fiind cel situat în punctul I.M.S. sub – Măgura, a făcut obiectul contractului de schimb încheiat la data de 17 mai 1963, prin care moştenitorii lui F.P. (bunicul apelantei) l-au dat în proprietate, G.A.C. „23 August" din com. Câmpulung. Trebuie menţionat din punct de vedere istoric, faptul că G.A.C. – urile reprezintă ulterioarele C.A.P. - uri (cooperativele de producţie).
Independent de caracterul translativ de proprietate al actului menţionat, sub aspectul valabilităţii actului de schimb, aspect care nu face obiectul analizei prezente, Curtea a constatat că preluarea (chiar şi faptică) a imobilului, în temeiul acestui act juridic, de către G.A.C. dovedeşte caracterul său de teren agricol.
Apelanta a confirmat încă o dată, la termenul de judecată din data de 11 octombrie 2010, faptul că acest drept la despăgubiri i-a fost stabilit pentru această suprafaţă de teren şi nu pentru vreo alta.
În ceea ce priveşte probele administrate inclusiv în apel, referitoare la amplasarea imobilului în intravilan, probe pe care îşi întemeiază reclamanta, criticile din motivele de apel, Curtea le-a apreciat ca fiind neconcludente cauzei, atât timp cât, astfel cum am arătat, incidenţa art. 8 din Legea 10/2001, s-a realizat în temeiul tezei finale a acestei dispoziţii şi nu în baza primeia, legate de amplasarea imobilului în extravilan.
În fine, instanţa a considerat că, critica reclamantei referitoare la împrejurarea că soţul M.I. este pe deplin împuternicit să o reprezinte, nu a determinat legitimarea procesuală activă a acestuia, ci îi conferă doar calitatea de mandatar convenţional, calitate pe care acesta de altfel, a avut-o şi în faza prezentă a procesului, în temeiul procurii autentificate sub nr. 2707 din 16 septembrie 2010.
Împotriva deciziei nr. 634/ A din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta M.A. care a susţinut următoarele critici:
Instanţa în mod greşit a reţinut că se aplică art. 8 din Legea nr. 18/1991, terenul revendicat negăsindu-se în patrimoniul C.A.P. Se mai consideră că instanţa a ocolit să menţioneze temeiul legal pe care se bazează Decizia.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nul, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă încadrarea într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 este posibilă.
per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs pentru indicarea unuia dintre cazurile de casare sau modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat de motivul de recurs invocat.
Deşi se constată că instanţa a ocolit temeiul legal pe care se bazează Decizia, niciuna din susţinerile ce se regăsesc în declaraţia de recurs nu poate fi încadrată în aceste motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., cu respectarea cerinţelor referitoare la motivarea acestuia, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, conform art. 3021 lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 634/ A din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1008/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 72/2012. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
