ICCJ. Decizia nr. 1009/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1009/2012
Dosar nr. 1824/115/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de 26 aprilie 2010 reclamantul C.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării bunicului său C.D. (D.), care se încadrează în dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în noaptea de 18/19 iunie 1951, el împreună cu întreaga familie compusă din părinţi, bunic şi un unchi au fost transportaţi cu vagoane de marfa în Câmpia Bărăganului, unde noul domiciliu era marcat prin ţăruşi înfipţi în pământ, fiind lăsaţi sub cerul liber. Ulterior au reuşit să-şi sape un bordei în pământ, unde au avut un trai lipsit de orice condiţii de igienă şi de demnitate.
La întoarcere în decembrie 1956 şi-au găsit locuinţa devastată şi toată agoniseala distrusă.
Prin sentinţa civilă nr. 1291 din 30 iunie 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri morale.
A respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâşie de 25 km de la graniţă, să fie strămutaţi în interiorul ţării, iar la data de 5 iunie 1951 prin Decizia M.A.I. s-a dispus declanşarea acţiunii.
Reclamantul a fost deportat în Bărăgan, împreună părinţii, bunicul şi un unchi în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât şi morale, afectându-le viaţa şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia şi având impact şi asupra vieţii private a familiei.
S-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
A fost respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, întrucât s-a reţinut că de drept măsura administrativă aplicată reclamantului şi familiei sale are caracter politic.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamantul şi ceilalţi membri ai familiei sale nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri morale.
Acordarea despăgubirilor morale nu se justifică, având în vedere drepturile prevăzute şi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, care, de asemenea, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu.
Aceste despăgubiri morale nu se pot transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
La termenul de judecată din 16 februarie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a pus în discuţie, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dată de la care Decizia devine obligatorie pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 253 din 16 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea în sensul că a respins în totalitate acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a examinat hotărârea atacată în raport cu motivele invocate şi de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că reclamantul C.V. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic.
De altfel, atât din titlul legii, cât şi din întregul conţinut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului C.V., şi-a încetat efectele juridice.
S-a mai reţinut că reclamantul nu avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a dobândi acest bun printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
In speţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, cale de atac având un caracter devolutiv, situaţie în care instanţa este îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate se susţine că instanţa de fond în mod corect a acordat reclamantului suma de 20.000 euro în lei la cursul BNR în ziua plăţii cu titlu de daune morale această sumă fiind o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit, Iară a reprezenta o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului.
Recursul nu este fondat.
Cu prioritate, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de con stitutionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva Deciziei nr. 253 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 101/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1008/2012. Civil → |
|---|
