ICCJ. Decizia nr. 69/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 69/2012
Dosar nr. 6752/3/2010
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 5 februarie 2010, reclamantul S.C. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu M.F.P., să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 19 iunie 1951 - 19 august 1955, măsură stabilită prin Decizia M.A.I. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Prin sentinţa civilă nr. 832 din 18 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a obligat S.R. la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale.
Tribunalul a reținut că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care i s-a recunoscut vechime în muncă perioada cât a fost dislocat, stabilindu-se și o indemnizaţie lunară, în cuantum de 788 lei, câte 200 lei pentru fiecare an de lipsire de libertate, precum şi de cele ale OUG nr. 214/1999, prin care reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamantul a susţinut că, se impune acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus pentru 3 ani, 11 luni şi 18 zile. În acest sens, reclamantul a descris, prin memoriul de apel, condiţiile care au determinat suferinţele fizice şi psihice specifice regimului totalitar.
S.R. prin M.F.P. a susţinut, la rândul său, prin apelul declarat că, sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Potrivit acestor dispoziţii, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, şa cum este şi măsura dislocării.
Suma acordată de către Tribunal reprezentând daune morale este exagerat de mare, în contextul reglementărilor art. 4 din aceeaşi lege, instanţa fiind obligată să ţină seama, la stabilirea acestui cuantum, şi de măsurile de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 precum şi de prevederile OUG nr. 214/1999.
Prin Decizia civilă nr. 122/ A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant şi a admis apelul pârâtului, schimbând în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale, reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate doar despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) şi c), inaplicabile în speţă.
Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.
Astfel, s-a reținut că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale (apelantul pârât prevalându-se în susţinerea căii de atac şi de aceste statuări).
S-a constatat incidența aplicabilitatea art. 31 din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia,,Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie", precum și a prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie conform cărora "dispoziţiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum deciziile Curții Constituționale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a apreciat că nu poate decât să procedeze laaplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
S-a reținut și că organul de jurisdicție constituţională a constatat, prin deciziile menţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă, este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a pretins greşita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, faţă de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul acestui act normativ, se născuse un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
- S-a susţinut că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile.
- De asemenea, a arătat recurentul că instanţa a apreciat eronat conţinutul probelor şi a interpretat greşit temeiurile juridice pe care a fost fundamentată cererea.
- În cauză, se impune respectarea şi aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, făcându-se trimitere în acest sens la Rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la jurisprudenţa instanţei europene şi la Primul Protocol, adiţional la Convenţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
- Problema de drept care se impune analizei prioritare este dacă textul de lege care a constituit temei juridic al pretenţiilor reclamantului mai poate fi aplicat cauzei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, potrivit deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2011).
Sub acest aspect, se constată că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Aceleaşi dispoziţii se regăsesc în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a organului jurisdicţional constituţional, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Ca atare, urmare a deciziilor menționate ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a deciziilor Curţii Constituţionale menţionate anterior, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la acel moment.
Nu se poate spune, conform susținerii recurentului că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
De aceea, este eronată aprecierea recurentului-reclamant, conform căreia ar trebui să se aplice în continuare textul de lege, cu motivarea că acesta era în vigoare la data introducerii acţiunii şi astfel, "partea avea la dispoziţie un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri morale".
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Totodată, se constată că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
- Critica vizând aprecierea eronată a probatoriului de către instanţă este neîncadrabilă în vreun motiv de recurs, având în vedere că în această fază procesuală nu se devoluează fondul şi nu se cenzurează situaţii de fapt a căror determinare, pe baza probatoriului administrat, o realizează instanţele fondului. Acestea sunt cele care interpretează mijloacele de probă şi care determină elementele de fapt ale pricinii.
- Susţinerea unei interpretări greşite a temeiurilor juridice ale cererii este lipsită de orice fundament, în condiţiile în care textul de lege indicat, ca reprezentând izvorul dreptului de creanţă al reclamantei, a fost art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Or, analiza instanţei de apel s-a concretizat tocmai pe efectele acestui text după adoptarea deciziilor organului de jurisdicţie constituţională, motivându-se amplu de ce, faţă de caracterul general obligatoriu al acestor decizii, pretenţiile de daune nu mai pot fi fundamentate juridic.
- În ce priveşte prevalenţa care trebuia acordată reglementărilor internaţionale (respectiv, Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006), instanţa de apel a reţinut corect că acestea au făcut obiect de analiză pentru Curtea Constituţională care a constatat existenţa unei duble reglementări în materie (cea anterioară Legii nr. 221/2009 asigurând condamnarea crimelor regimului comunist şi reparaţia suferinţelor cauzate).
De altfel, s-a constatat că în temeiul prevederilor speciale cuprinse de Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamantul a beneficiat de recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, precum şi de drepturile băneşti reglementate de acest act normativ.
Trimiterea pe care o face recurentul la jurisprudenţa instanţei europene şi la dispoziţiile Convenţiei europene nu este de natură să justifice o altă soluţie în cauză.
Astfel, dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale şi constatând că nu mai subzistă temeiul juridic al cererilor, instanţa de apel nu a nesocotit dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., întrucât aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia în interesul legii menţionată anterior, „dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă".
Pe de altă parte, prin constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional (ale cărui limite, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice).
În ce priveşte noţiunea de bun şi protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, ele nu sunt incidente la speţă, câtă vreme reclamantul nu avea la data adoptării deciziei organului jurisdicţional constituţional, o hotărâre definitivă care să-i fi confirmat dreptul.
Prin adoptarea actului normativ care recunoştea dreptul la despăgubiri s-a născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanţă condiţională, a cărui concretizare şi existenţă juridică depindeau de verificările instanţei de judecată. În absenţa unei asemenea verificări şi statuări definitive din partea instanţei, creanţa nu putea fi considerată ca reprezentând o valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (iar la data publicării deciziilor Curții Constituționale nu exista o asemenea confirmare jurisdicțională a dreptului de creanță al reclamantului).
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva deciziei nr. 122/ A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 73/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 68/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
