ICCJ. Decizia nr. 1012/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1012/2012
Dosar nr. 3206/109/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunal Argeş la data de 9 septembrie 2010 reclamantul A.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a solicitat obligarea acestuia la plata unor despăgubiri morale şi/sau materiale în cuantum de 5000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnarea cu caracter politic, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, A.V., a fost arestat în baza mandatului de arestare nr. 450 şi încarcerat la Penitenciarul Piteşti, în perioada 24 mai 1952 - 1 noiembrie 1952, pentru o faptă care, în accepţiunea eronată a organelor de stat de la vremea respectivă s-ar fi încadrat juridic la infracţiunea de delapidare, respectiv art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) actual.
Reclamantul a arătat că motivul real al încarcerării tatălui său a fost acela că era considerat chiabur.
La data de 21 octombrie 2010, pârâtul Statul român prin M.F.P. a formulat întimpinare şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând că textul legii a fost adoptat cu încălcarea art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a arătat că expunerea de motive, care a însoţit proiectul de lege nu a fost însoţită de fişa financiară a actului normativ, astfel cum impuneau dispoziţiile art. 15 lit. a)-d) din Legea nr. 500/2002 şi că reglementarea criticată instituie o discriminare, prin faptul că dă posibilitatea acordării unor despăgubiri, în cuantumuri diferite.
Prin sentinţa nr. 2431 din 18 noiembrie.2010, Tribunalul Argeş a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, respingând şi acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este nejustificată, prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu modificările ulterioare, în sensul că prevederea contestată a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În consecinţă, constatând neîndeplinite cerinţele legale, prin prisma admisibilităţii formulării cererii, tribunalul, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a respins cererea de trimitere a excepţiei spre soluţionare Curţii Constituţionale.
În legătura cu temeiul de drept al cererii, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Deşi suspendate, dispoziţiile legale, în baza cărora reclamantul poate solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, tribunalul a soluţionat cauza, prin prisma domeniului de aplicare a legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009.
Astfel, reclamantul a invocat faptul ca autorul său a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare, invocând motive de ordin social - politic, arătând ca infracţiunea a fost constatată, prin prisma împrejurării, că tatăl său era considerat chiabur şi că în acea perioada nu s-ar fi supus cerinţei de a preda la stat cota de lapte impusă.
Tribunalul a considerat că nu mai este îndreptăţit să constate motivele pentru care s-a reţinut în sarcina autorului reclamantului săvârşirea infracţiunii, ci poate doar să constate dacă încarcerarea şi respectiv condamnarea acestuia se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Este adevărat că, din procesul-verbal din 24 mai 1952, ar rezulta faptul că bunica paternă a reclamantului, numita A.A. a fost încadrată la categoria chiaburi, însă această împrejurare este lipsita de relevanţă, prin prisma dispoziţiilor legale de mai sus. Astfel, din conţinutul biletului de liberare nr. 24/1952 (fila 7 dosar) rezultă ca autorul reclamantului a fost condamnat şi încarcerat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 236 C. pen. (este vorba de Codul penal din 1936, republicat în M. Of. Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările ulterioare). Or, aceasta infracţiune nu se regăseşte printre cele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Pe de alta parte, tribunalul a reţinut că limitele învestirii sale sunt date de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ.
De altfel, nici probele administrate în cauză nu conduc spre concluzia, că fapta săvârşită de tatăl reclamantului ar constitui condamnare cu caracter politic, în sensul celor prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din lege.
împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat recurs.
Curtea de Apel Piteşti, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 a calificat calea de atac ca fiind apel, având în vedere că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 18 noiembrie 2010, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202 din 25 noiembrie 2010.
În motivarea apelului reclamantul a arătat că motivul real al încarcerării tatălui reclamantului a fost acela că a fost considerat chiabur şi nu a avut posibilitatea să redea către stat cota de alimente impusă.
Se menţionează faptul că instanţa de fond a apreciat că infracţiunea de delapidare nu intră în categoria delapidărilor cu caracter politic de drept, dintre cele menţionate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, fără a avea în vedere că alin. (1) din art. 1 face referire, în general, la condamnările cu caracter politic, situaţie în care nu mai este nevoie de vreo calificare prealabilă din partea instanţei.
Pe de altă parte se susţine că rezultă indubitabil raportul de cauzalitate dintre imposibilitatea supunerii tatălui recurentului la cerinţele exagerate a organelor fostului regim şi încarcerarea abuzivă a acestuia.
Referitor la declararea neconstitutionalitătii art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 221/2009 s-a arătat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu poate cenzura prevederea amintită din perspectiva lipsei resurselor bugetare, aceasta nu poate constitui un argument pentru declararea neconstitutionalitătii acestor dispoziţii legale.
S-a mai susţinut că legile nu retroactivează, ci produc efecte doar pentru viitor, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Constituţia României, situaţie în care apare ca nelegală aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţia României, referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Prin Decizia nr. 25/ A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prevăd că orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, constituie condamnare cu caracter politic.
Din biletul de liberare nr. 24/1952 (fila 7 dosar fond), rezultă faptul că autorul reclamantului a fost condamnat şi încarcerat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, infracţiune care nu se regăseşte printre cele care constituie de drept condamnări cu caracter politic, prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acest caracter politic nu a fost dovedit nici printr-o hotărâre judecătorească constatatoare, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Nefiind vorba despre o infracţiune cu caracter politic, celelalte critici invocate în motivele de apel nu au mai fost analizat.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, Iară a structura criticile potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Dezvoltarea criticilor permite încadrarea lor în conţinutul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul susţine, reluând criticile formulate în apel, că tatăl său a fost arestat în baza mandatului de arestare nr. 450 şi încarcerat la Penitenciarul Piteşti în perioada 24 mai 1952 - 1 noiembrie 1952 pentru o faptă care, în accepţiunea eronată a organelor de stat de la vremea respectivă, s-ar fi încadrat la infracţiunea de delapidare, motivul real al încarcerării fiind că antecesorul reclamantului era considerat chiabur. În perioada respectivă tatăl reclamantului nu a avut posibilitatea să predea statului cota de alimente impusă.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 menţionează expres infracţiunile cu caracter politic, calificate astfel de drept condamnări politice, ceea ce înseamnă că instanţei nu-i mai revine vreo obligaţie de verificare a acestui aspect. Art. 1 alin. (1) din lege se referă la toate condamnările penale pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar din starea de fapt rezultă un raport de cauzalitate între imposibilitatea supunerii antecesorului său la cerinţele fostului regim.
Antecesorul reclamantului nu a beneficiat de un proces echitabil.
Cât priveşte Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale arată că nu este aplicabilă în speţă, acţiunea fiind înregistrată la data de 9 septembrie 2010, această decizie putând produce efecte numai pentru viitor.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţia României dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Deci Curtea Constituţională, declarând neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) teza I din Lege nr. 221/2009, nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţia României.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 185-187, 190, 191, 1931, 1941 - 1944, 196, 197, 207-209, 2091 -2096, 210-218, 2181, 219-222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258-261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 325-329, 349, 350 şi 5786 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948 cu modificările şi completările ulterioare.
Alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009-prevede că mai constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, raportând dispoziţiile legale sus evocate la situaţia de fapt conturată în cauză prin probele administrate, la faptul că antecesorul reclamantului a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, aşa cum rezultă din biletul de liberare nr. 24/1952 (fila 7 dosar fond), rezultă că acesta fiind condamnat şi încarcerat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi aceasta neregăsindu-se printre cele care constituie de drept condamnări cu caracter politic, nu are caracter politic şi, pe cale de consecinţă, nu se circumscrie dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009.
De altfel, atât instanţa de fond cât şi cea de apel a tăcut o legală interpretare a stării de fapt şi de drept.
Din perspectiva celor expuse nu sunt fondate criticile recurentului cu atât mai mult cu cât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost declarată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi, ca atare, acestea nu mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fî tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamant nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.T. împotriva Deciziei nr. 25/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1015/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 101/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
